« Pe 22 septembrie, președintele Republicii, Emmanuel Macron, a recunoscut existența unui stat palestinian, stârnind o vie dezbatere în Franța. Cum apreciați această decizie?
HUBERT VÉDRINE. — Emmanuel Macron a avut în totalitate dreptate. Și la timp! În primul rând pentru că această recunoaștere se înscrie într-o continuitate istorică pe care nu ar trebui să o uităm. Adică: votul din 1947 al Rezoluției 181 care creează două state; observațiile premonitorii ale generalului de Gaulle în 1967 despre ce va antrena colonizarea; discursul lui François Mitterrand, un vechi prieten al Israelului, din martie 1982, în fața Knesset-ului, în care el lua în calcul un stat palestinian; invitația făcută de Mitterrand lui Yasser Arafat în 1989, care a permis, prin intermediul ministrului de externe Roland Dumas, ca Arafat să anunțe sfârșitul statutului OEP (statut care afirma că „lupta armată este singura cale pentru eliberarea Palestinei”). Și apoi au fost toate marile figuri ale conducerii israeliene, începând cu Yitzhak Rabin, marele lor om de stat, dar și Shimon Peres, Olmert, Ehud Barak și chiar Ariel Sharon, care s-au resemnat față de compromisul teritorial care este miezul problemei.
Adevărat este că problema palestiniană fusese apoi abandonată atât de țările arabe, cât și de țările europene. Din acest punct de vedere, strategia dusă în ultimii cincisprezece ani de Benyamin Netanyahou fusese, de altfel, tranșantă și eficace. El declarase de mai multe ori că, sub conducerea sa, nu va exista niciodată un stat palestinian. Ceea ce este oribil de spus astăzi este că acea strategie a funcționat foarte bine până la atrocitățile din 7 octombrie. Acestea ar fi trebuit să înlăture ideea unui stat palestinian, dar în cele din urmă au produs efectul opus… Căci dacă la început toată lumea a recunoscut legitimitatea reacției Israelului, ororile din Gaza au făcut apoi să treacă în tabăra opusă multe țări din lume, inclusiv vechi prieteni ai Israelului. Acum sunt 157 de state care recunosc statul palestinian.
Ce răspundeți celor care contestă această decizie pentru că condițiile recunoașterii statului palestinian de către Franța — precum plecarea Hamas din Fâșia Gaza sau organizarea unor alegeri libere — nu au fost îndeplinite?
HUBERT VÉDRINE. —Se înșală grav. Dar trebuie făcută o distincție între diferite puncte de vedere. Unele persoane, chiar și în Franța, sunt de acord cu Netanyahou și au fost întotdeauna împotriva soluției celor două state: aceștia, de fapt, sunt pentru Marele Israel. Aceștia vor găsi întotdeauna că nu este momentul potrivit, că condițiile nu vor fi niciodată îndeplinite. Sunt, într-un fel, consecvenți. În schimb, înțeleg mai puțin pe cei care pretind de mult timp că sunt pentru soluția celor două state și care astăzi se adăpostesc în spatele ideii că ar fi „prea devreme”. Ce înseamnă „prea devreme”? Întrebarea se pune de decenii. Și ce propun ei? Nimic.
Nu susțin ei tocmai că trebuie să așteptăm plecarea Hamas?
HUBERT VÉDRINE. —A dori un stat palestinian nu înseamnă a face un cadou Hamas, dimpotrivă, pentru că Hamas vrea un ansamblu islamic! Astfel, a proclama existența unui stat palestinian, chiar dacă este tot un drum de parcurs pentru a-l reconstrui, înseamnă a fi în același timp împotriva Hamas ȘI împotriva politicii lui Netanyahou. Cu atât mai mult cu cât Mahmoud Abbas — președintele vechii Autorități Palestiniene, metodic slăbită de primul-ministru israelian care nu dorea să aibă interlocutori autentici — s-a angajat să realizeze multe lucruri dacă i se vor da mijloacele. Ideea că această decizie ar avantaja Hamas este o eroare absolută… Cât despre cei care pretind că nu are sens să recunoști un stat care nu există, ei se joacă cu cuvintele. E evident că nu este vorba de a recunoaște un stat deja existent, ci de a afirma necesitatea de a-l crea.
Mulți au criticat mai ales momentul anunțului. Președintele, criticat foarte sever de francezi în privința gestionării problemelor interne, a dorit oare să obțină o victorie în politică externă?
Un președinte francez este, prin definiție, prezent pe plan internațional. Popular sau nepopular, el este membru permanent în ONU și președintele unei țări cheie din Europa. Cu câteva luni în urmă, Emmanuel Macron a încercat să organizeze în Europa un curent de țări gata să ofere garanții pentru Ucraina în ipoteza unui armistițiu. În acel moment, nimeni nu s-a întrebat de ce se angaja pe această problemă. Mai general, dezbaterea franco-franceză, în special între propalestinienii radicali islamici anti-israelieni și pro-Netanyahou-până în pânzele albe, este apăsătoare. Acuzațiile reciproce de antisemitism și islamofobie sunt, în plus, sterile.
Mai mult, președintele este departe de a fi singurul care a făcut această alegere. Ce să spunem despre Marea Britanie? Despre Australia, Canada sau Portugalia? Este un curent general la care participă mulți prieteni ai Israelului. Analizele de opinie arată că, chiar și în Germania, Anglia sau Statele Unite, există o fractură generatională. Mulți tineri, profund atașați de existența Israelului și de securitatea sa, insistă că nu trebuie să aprobăm totul din partea statului evreu. Și dacă Macron nu ar fi rezistat avertismentelor, nu am fi ridicoli după anunțul planului Trump?
Exact, poate planul Trump fi un motiv de speranță?
HUBERT VÉDRINE. —Oricum, nu există altul. Planul Trump înainte însemna: mână liberă pentru Netanyahou! Nu mai este cazul. Îi pot invoca fragilitățile, cum ar fi problema dreptului internațional, dar el prevede un „comitet tehnic palestinian”, embrionul începutului unei noi autorități (care, după părerea mea, ar trebui să adopte un drapel nou); retragerea trupelor israeliene (chiar dacă nu s-a dat nicio dată); sau faptul că Casa Albă, în comunicat, a recunoscut că statul palestinian este „o aspirație” a palestinienilor. Toate acestea sunt inedite! Nu trebuie să fim nici maximalisti, nici formalisti, nici utopici, ci să ne angajăm în slujba acestui plan.
Trump a afirmat chiar că nu va fi o anexare a Cisiordaniei, în timp ce asta își doresc Netanyahou și aliații săi extremiști. Trebuie, deci, să jucăm dinamica fără a face mofturi, cu o coaliție de țări de bunăvoință sub impulsul Franței, Marii Britanii și Arabiei Saudite, amestecând țări arabe și țări occidentale pro-Israel care au recunoscut Palestina. Firul e subțire, dar trebuie tras. În starea actuală a raportului de forțe, nu există, în prezent, altă opțiune decât ororile fără sfârșit. »
Sursa: Le Figaro
