“„Acest tiran singur nu trebuie nici combătut, nici răsturnat. El este învins de la sine, cu condiția ca țara să nu mai accepte să-i fie sclavă. Nu este nevoie să i se ia ceva, ci doar să nu i se mai dea nimic. Nu este nevoie ca poporul să facă ceva pentru sine, ci doar să nu mai facă nimic împotriva sa. Popoarele sunt cele care se lasă, sau mai degrabă se fac ele însele maltratate, deși ar scăpa de aceasta dacă ar înceta să mai slujească. Poporul este cel care se înrobește și își taie singur gâtul; care, putând alege între supunere și libertate, respinge libertatea și își pune singur jugul; care consimte la propria nenorocire sau, mai degrabă, o caută…” (Étienne de La Boétie, Discurs asupra servituții voluntare (1546–1548))
Dacă oamenii de la Kremlin au motive să fie îngrijorați de evoluțiile recente din Rusia, ei se pot consola cu o certitudine: capacitatea lor de a tulbura judecata experților occidentali a rămas intactă. Dovadă stă ecoul mediatic provocat de textul oligarhului Andrei Melnicenko, publicat cu mare tam-tam în respectabila revistă The Economist, al cărei număr din 9 iulie 2026 poartă titlul „Omul care ar putea schimba Rusia”. Să vedem, așadar, despre cine ni se spune că ar trebui să așteptăm schimbarea Rusiei.
Dar, mai întâi, de ce tocmai Melnicenko?
Redactorul The Economist, Arkadi Ostrovski, pune în evidență ascensiunea spectaculoasă a personajului, pregătirea sa de fizician specializat în mecanica cuantică și intuiția care l-a determinat să investească în sectoare neglijate de „rechinii” epocii Elțîn – cărbunele și îngrășămintele chimice.
Ani la rând, Melnicenko a dus viața tipică a unui oligarh rus: făcea bani în Rusia, locuia în Franța și Elveția, s-a căsătorit cu o sârboaică, se relaxa pe iahtul său de 119 metri și întruchipa perfect tipul miliardarului „globalizat”, care se mișcă fără dificultate în internaționala marilor bogați.
Numai că totul s-a schimbat atunci când președintele Putin și-a propus să joace rolul „adunătorului pământurilor rusești” și să accelereze „naționalizarea elitelor”, începută încă din 2012. În februarie 2022, el a lansat ofensiva împotriva Ucrainei. Occidentul a răspuns cu „bazooka” sancțiunilor economice. Melnicenko s-a aflat direct în bătaia focului, fiind considerat parte a „cercului apropiat al lui Putin”.
Începând din 2023, orizontul s-a întunecat și mai mult. Melnicenko nu mai avea de temut doar sancțiunile occidentale; el începea să se teamă și de lăcomia camarilei de la Kremlin. S-a reorientat către Rusia pentru a-și proteja activele.
În august 2023, Parchetul a inițiat procedura de naționalizare a uneia dintre companiile sale, Sibeko. Melnicenko a înțeles imediat mesajul. Potrivit The Economist, el a virat 32 de miliarde de ruble – o sumă echivalentă cu prețul de achiziție al Sibeko – către proiectul educațional Sirius, patronat de Vladimir Putin. Compania Sibeko a fost salvată – provizoriu.
Melnicenko și-a dat seama însă că trebuia să facă și mai mult. În mai 2025, el a avut o întrevedere privată cu Vladimir Putin, care ar fi durat mai bine de o oră. A fost ocazia pentru o autocritică de-a dreptul degradantă. I-a mulțumit președintelui Putin că i-a „deschis ochii”. Ajunsese la convingerea că principala greșeală a elitei ruse fusese aceea de a-și separa propriul destin de destinul Rusiei, deoarece:
„Nu poți avea o țară din care să faci bani și alta pentru securitatea ta, pentru viitorul familiei tale și, pur și simplu, pentru viața ta.”
Putin a primit aceste cuvinte cu evidentă satisfacție. Melnicenko nu mai avea decât să demonstreze că pocăința sa este sinceră.
Lungul text publicat de The Economist, în care miliardarul împrumută Kremlinului propria sa voce, reprezintă dovada zelului cu care acesta se străduiește să îndeplinească „sarcinile încredințate de partid și de guvern”, cum se spunea în epoca sovietică. Numeroși politologi ruși aflați în exil sunt convinși că articolul semnat de Melnicenko a fost redactat în cadrul Administrației Prezidențiale a lui Vladimir Putin. Și, într-adevăr, toți cei familiarizați cu propaganda Kremlinului regăsesc în el o serie de teme recurente care nu lasă loc niciunei îndoieli.
Începând chiar cu justificarea agresiunii împotriva Ucrainei. Într-un interviu acordat Financial Times în 2023, Melnicenko punea deja izbucnirea războiului pe seama Occidentului, care, în opinia sa, decisese că Rusia nu era decât „o benzinărie ruginită”, precum și pe seama președintelui ucrainean Volodimir Zelenski, care ar fi „provocat un vecin puternic și agresiv”. Și astăzi, autorul are grijă să treacă sub tăcere rolul determinant al lui Putin în distrugerea ordinii internaționale:
„Lumea modernă a pierdut mecanismul care permitea odinioară marilor puteri să coexiste în cadrul unui sistem unificat de securitate, fără a-și contesta statutul reciproc. Atunci când acest mecanism încetează să funcționeze, considerațiile morale iau locul arhitecturii de securitate, iar pedeapsa este confundată cu strategia.”
Așadar, jos cu considerațiile morale, jos cu sancțiunile! Melnicenko își invocă pregătirea științifică drept alibi pentru a nega libertatea de acțiune a omului. Invadarea Ucrainei ar trebui privită ca un fenomen meteorologic:
„Nu sunt nici om politic, nici ideolog. Oamenii politici sunt ghidați de voință, ideologii de credință. Universul meu este alcătuit din sisteme materiale complexe: circulația resurselor naturale, transformarea lor în îngrășăminte și energie electrică, logistica ce organizează aceste fluxuri și orizonturile planificării pe termen lung.”
Și totuși, vina aparține Occidentului, care ar fi epuizat răbdarea Kremlinului:
„În urma schimbărilor politice produse în Ucraina în 2014, Rusia a ajuns la concluzia că diplomația își epuizase toate opțiunile și s-a orientat către acțiune – mai întâi în Crimeea și, opt ani mai târziu, în cele patru regiuni din estul și sudul Ucrainei.”
În această logică, Ucraina trebuie să fie un stat cu suveranitate limitată, întrucât Kievului i se cere să recunoască Rusiei dreptul de a face orice dorește, inclusiv pe teritoriul ucrainean:
„Suveranitatea Ucrainei este reală. Dar securitatea Ucrainei este la fel de precară dacă ea se bazează pe negarea permanentă a dreptului suveran al Rusiei de a acționa independent. Un vecin ale cărui interese sunt cunoscute și al cărui cost al respectării obligațiilor este previzibil oferă un nivel de securitate radical diferit de cel al unui vecin animat de spirit revanșard sau de un sentiment de asediu.”
Această ultimă frază este interesantă, deoarece lasă să se înțeleagă că Rusia ia în calcul posibilitatea unei înfrângeri: într-un asemenea caz, Ucraina ar avea de înfruntat un vecin stăpânit de un „spirit revanșard”.
Cuvântul-cheie al opusului lui Melnicenko – foarte puțin științific, de altfel – este „suveranitatea”. Autoritățile ruse au avut dreptate să avertizeze împotriva integrării mondiale, explică Melnicenko, „nu pentru că globalizarea nu ar fi existat, ci pentru că ea nu a fost niciodată neutră”.
„Decuplarea Rusiei de sistemele mondiale – financiare, tehnologice, juridice și educaționale – a pus clasele creative și profesionale rusești în fața unei alegeri neașteptate: fie să emigreze definitiv, rupând orice legătură cu Rusia, fie să revină la întrebarea pe care au evitat-o timp de trei decenii: cum să-și construiască propria lume în interiorul Rusiei, după propriile reguli și în conformitate cu propriile norme. Restricțiile severe – presiunea militară, sancțiunile economice și războiul informațional – ne obligă să acționăm cu cea mai mare eficiență posibilă. Or, această eficiență nu este posibilă decât dacă toate sectoarele societății colaborează.” Pentru că, spune el, „interesele lor converg în ceea ce este esențial: păstrarea suveranității.” Lucrurile sunt formulate fără echivoc:
„Dezbaterea occidentală contemporană privind Rusia postbelică, în ciuda diversității formulărilor politice, se reduce în cele din urmă la un singur obiectiv: distrugerea suveranității Rusiei sau limitarea ei radicală.”
Aici, propagandiștii Kremlinului țin literalmente condeiul oligarhului nostru. Cuvântul „suveranitate” este folosit în sensul pe care i-l atribuie Putin: suveranitatea înseamnă capacitatea Rusiei de a face absolut orice fără a risca măsuri de represalii. Începând din 2018, Putin era ferm convins că Rusia, datorită armelor sale apocaliptice, devenise în sfârșit cu adevărat suverană, adică își putea permite orice, inclusiv distrugerea ordinii internaționale, după cum, pe plan intern, sfida fără nicio reținere dreptul de proprietate.
De ce pare acest concept să revină astăzi în prim-planul preocupărilor ideologilor Kremlinului? Pentru că Rusia începe să înțeleagă – și sancțiunile impuse de Ucraina contribuie la această constatare – că propria sa „suveranitate” era, de fapt, iluzorie.
S-au încheiat vremurile bune în care Rusia putea să bombardeze nestingherită Kievul cu drone și rachete. Astăzi, Ucraina răspunde imediat, lovitură pentru lovitură. Impunitatea a dispărut. Pentru Kremlin, aceasta reprezintă o lovitură serioasă. Pentru a-și restabili această „suveranitate”, Rusia trebuie să pună capăt capacității Ucrainei de a riposta și, în consecință, să-i determine pe occidentali să împiedice Ucraina să lovească teritoriul rus, așa cum se întâmpla în primii ani ai războiului, când situația era mult mai favorabilă Moscovei. Acesta este scopul imediat al intervenției din The Economist
Ideologii Kremlinului recurg la ultimul mijloc care le-a reușit întotdeauna: șantajul. „Patru scenarii privind viitorul Rusiei după război sunt în prezent dezbătute în Occident”, scrie Melnicenko.
„Primul scenariu prevede o Rusie umilită, împinsă definitiv la periferia lumii occidentale. Pe termen lung, aceasta ar genera un revizionism agresiv. În cel de-al doilea scenariu, Rusia ajunge în orbita Chinei. Al treilea scenariu este dezintegrarea Rusiei, care ar deveni foarte repede incontrolabilă. Ar urma o luptă pentru controlul arsenalului nuclear, al resurselor, al frontierelor și al moștenirii istorice.”
Aceasta ar însemna sfârșitul descurajării nucleare. „Scenariul final este cel al unei fortărețe asediate, al unui stat închis. Într-o stare permanentă de urgență, tehnologia, știința, capitalul și încrederea publicului nu se pot dezvolta.” Riscul unei escaladări nucleare este real, insistă autorul. Pe scurt, pentru a evita aceste scenarii apocaliptice, Occidentul trebuie să se resemneze să sprijine o Rusie suverană; cu alte cuvinte, să împiedice măsurile de represalii întreprinse de Ucraina. Occidentalii trebuie să accepte că „problema căii de dezvoltare internă a Rusiei nu poate fi rezolvată din exterior.” Iar Melnicenko insistă asupra acestui punct:
„Modul în care Rusia își organizează procesul politic și obiectivele pe care le urmărește prin exercitarea suveranității sale sunt chestiuni care nu pot fi soluționate decât în Rusia însăși, fără a ține seama de preferințele externe. Orice încercare de a controla acest proces din exterior este nu doar sortită eșecului, ci și contraproductivă: ea distruge însăși condiția – suveranitatea – fără de care o pace durabilă este, în esență, imposibilă. Acest lucru trebuie acceptat nu din simpatie pentru Rusia, ci pentru că nu există nicio altă soluție.”
Pe scurt, „Distrugerea suveranității nu rezolvă problema securității; ea elimină singurul mecanism care permite rezolvarea acestei probleme.” Însă Occidentul nu trebuie să-și facă iluzii:
„Pentru actorii externi, alegerea nu este între o Rusie prietenoasă și o Rusie ostilă. Alegerea este între o Rusie al cărei comportament este previzibil și o Rusie al cărei viitor este incert.”
Melnicenko uită însă să precizeze de ce puterea rusă este „imprevizibilă”: tocmai pentru că este despotică. A dori un regim previzibil în Rusia înseamnă, de fapt, a dori o revoluție.
Acest text trebuie descifrat pe mai multe niveluri, deoarece urmărește mai multe obiective. Primul mesaj transmis de Kremlin ține chiar de alegerea personajului însărcinat cu această „operațiune psihologică specială”: un oligarh „căit”, un om care altădată era integrat în jet-set-ul internațional și pe care războiul l-ar fi îndepărtat de „cosmopolitismul fără patrie”, cum spunea odinioară tovarășul Stalin.
Autocritica sa degradantă are rolul de a le transmite occidentalilor că se înșală dacă speră într-o revoltă a elitelor. Regimul lui Putin își etalează puterea așa cum proceda regimul stalinist, obligându-și victimele să se autoincrimineze, proclamând în același timp infailibilitatea vojdului. Mesajul este limpede: toate marile personaje ale regimului fac front comun în spatele lui Vladimir Putin și sunt dornice să participe la războiul său total.
Bloggerul Maxime Katz are dreptate când subliniază diferența dintre un miliardar american și un oligarh rus. Americanul este un actor politic: finanțează candidatul pe care îl preferă, influențează congresmenii și participă la viața publică. Rusul este o creatură care trăiește în teroare și care, potrivit expresiei sugestive a lui Katz, „nu îndrăznește nici măcar să se scarpine pe nas fără aprobarea lui Putin”. Averea îi poate fi confiscată peste noapte sau poate chiar să sfârșească aruncat pe fereastră.
Așa-zisele confesiuni ale lui Melnicenko emană tocmai această servitute voluntară. Cel de-al doilea obiectiv este și mai important. Este vorba despre impunerea și controlul cadrului conceptual în care este gândită Rusia astăzi, astfel încât Occidentul să nu conceapă pentru perioada post-Putin decât o singură soluție: menținerea cu orice preț a autocrației moscovite.
În fond, în concepția ideologilor Kremlinului, termenul de „suveranitate” nu înseamnă nimic altceva.
Această ultimă întreprindere pare să fie pe cale de a reuși, întrucât se constată că, în Occident, aproape niciuna dintre afirmațiile discutabile ale acestui opus nu a fost semnalată, cu excepția insinuării potrivit căreia Occidentul ar fi responsabil pentru războiul împotriva Ucrainei.
Nimeni nu a evidențiat însă falsa afirmație centrală, evidentă, a acestui text.
Tocmai în momentul în care Rusia s-a simțit „suverană”, în jurul anului 2008, ea a început să demoleze ordinea internațională, înainte de a recurge în mod deschis la șantajul nuclear (începând din 2018). Contrar celor afirmate de Melnicenko, „suveranitatea” proclamată de Moscova a devenit un risc major pentru comunitatea internațională. Tocmai euforia produsă de acest sentiment al „suveranității” a făcut Rusia imprevizibilă.
Atâta vreme cât Rusia depindea economic de Occident, ea se limita la manevre perfide menite să submineze „hegemonia occidentală”. Din clipa în care a crezut că are mâinile complet libere, a devenit un factor major de destabilizare. Rezultă de aici că decentralizarea Federației Ruse, adică lichidarea matricei autocratice moscovite, reprezintă probabil cea mai bună formulă pentru garantarea securității europene.
Fără prădarea exercitată de Moscova, provinciile Rusiei ar deveni prospere, iar îmbogățirea majorității populației ruse ar stabiliza țara mult mai bine decât menținerea dictaturii mafiote exercitate de capitală, care nu se susține decât prin spălarea pe creier xenofobă și belicoasă aplicată populației.
Obiectivul Occidentului trebuie să fie transformarea actualilor iobagi ruși, convinși că nimic nu depinde de ei, în cetățeni implicați în treburile publice. Rusia este o vastă colonie a metropolei moscovite. Rușii nu se vor emancipa decât atunci când vor învăța autoguvernarea la nivel local.
Prima măsură de reformă politică adoptată în perioada post-Putin ar trebui să fie organizarea unor alegeri reale pentru funcțiile de guvernatori și primari, între mai mulți candidați, fără nicio ingerință din partea Moscovei.
Să trecem acum la cele patru scenarii de coșmar evocate de condeiul Kremlinului. Primul, cel al unei „Rusii umilite, împinse definitiv la periferia lumii occidentale”, ar trebui, în mod paradoxal, să-i încânte pe autocrații de la Moscova, deoarece nu ar mai avea de ce să se teamă de „ingerințele” rapacilor occidentali. Rusia ar fi abandonată propriului destin, liberă să vegeteze în voie și izolată de Occidentul blestemat. Dar acest scenariu nu convine conducătorilor Kremlinului, care nu au renunțat la proiectul lor de hegemonie în Europa.
„Atenție!”, ne spun ei. „O asemenea Rusie va deveni revanșardă și periculoasă.” La aceasta se poate răspunde: prin ce s-ar deosebi ea de Rusia lui Putin din ultimii douăzeci de ani? Rusia s-a autoexclus din lumea occidentală; aceasta a fost propria ei alegere. Europa nu a făcut decât să ia act de acest fapt. De ce s-ar plânge Kremlinul, când nu încetează să predice că Rusia trebuie să se rupă de contaminarea nocivă a Occidentului?
Al doilea scenariu evocat – acela al unei Rusii aflate „în orbita” Chinei – impune aceeași observație. Nu este oare exact ceea ce și-a dorit Putin, el care a făcut tot posibilul pentru a se certa cu o Europă cât se poate de conciliantă, riscând astfel să livreze Rusia, cu mâinile și picioarele legate, uriașului chinez? Acest scenariu nu le place elitelor ruse, obișnuite să considere relațiile economice drept un instrument al influenței Moscovei, un mijloc de a crea în țările europene dependență față de Rusia și o clientelă favorabilă Kremlinului. Cu China se întâmplă însă exact contrariul. Rusia este transformată treptat într-un vasal al Chinei, iar Beijingul cumpără elitele ruse exact așa cum Moscova obișnuia să cumpere responsabilii politici europeni. Să-l ascultăm pe omul de afaceri Dmitri Potapenko:
„Am vrut să scăpăm de occidentalocentrism și am căzut în sinocentrism (…). Dar există o diferență de proporții: pentru China noi suntem pești mărunți; nu interesăm China nici din punct de vedere economic, nici politic. Europa este pentru noi un partener mai avantajos, pentru că noi suntem mai mari decât ea (…). Ea ne permite să ne dezvoltăm puterea. Cu Xi Jinping ne pierdem independența, iar el abia dacă ne bagă în seamă…”
Scenariul de care Kremlinul se teme cel mai mult este acela al dezmembrării Rusiei, care trebuie înțeles mai degrabă ca emanciparea provinciilor ruse de sub dominația mortiferă a Moscovei. Clanurile aflate la putere se tem mai presus de orice ca Occidentul să ajungă să susțină această evoluție, adică abolirea matricei autocratice tătaro-mongole a puterii moscovite, care frânează dezvoltarea Rusiei de secole – o evoluție extrem de dezirabilă atât pentru ruși, cât și pentru pacea europeană.
Amenințarea proliferării nucleare a avut întotdeauna efectul de a-i determina pe liderii occidentali să se ralieze puterii centrale ruse. Dar în ce fel ar fi mai periculoase pentru Occident regiuni ruse eliberate de tutela Kremlinului decât un regim ai cărui purtători de cuvânt cer necontenit lovituri nucleare asupra capitalelor europene? Ne putem imagina oare un Karaganov sau un Soloviov provenit din regiunea Tambov?
Ultimul scenariu este acela al Coreei de Nord. Putin ar dori, fără îndoială, să-și reducă propriii compatrioți la starea unei turme docile, rumegând iarbă. Totuși, rușii s-au obișnuit cu un anumit confort în primii ani ai domniei sale, iar idealul de „suveranitate” în stil nord-coreean, admirat de Aleksandr Dughin, are puține șanse să prindă rădăcini în Rusia.
Să nu uităm niciodată că, pentru conducătorii ruși, puterea reprezintă obiectivul suprem. O țară care vegetează trist în izolare nu are nimic care să atragă elitele Kremlinului. Acest scenariu este, prin urmare, o sperietoare menită să manipuleze și să intimideze atât populația rusă, cât și Occidentul.
Mai rămâne însă un scenariu, pe care oligarhul nostru nu îl menționează și care este mult mai plauzibil. Nu poate fi exclusă ipoteza că cele mai extravagante decizii ale Kremlinului – campaniile împotriva Internetului, amenințările cu mobilizarea, avertismentele privind un război iminent împotriva unui stat NATO – sunt tolerate sau chiar încurajate tocmai pentru a pregăti opinia publică rusă și opinia internațională pentru apariția unui succesor „reformator” la Kremlin, un om provenit din interiorul sistemului, dar necompromis de război, precum Boris Nadejdin, de exemplu.
Dacă acest succesor va adopta un discurs rezonabil, dacă va elibera deținuții politici și va accepta să negocieze cu Kievul, vom asista la o nouă versiune a propagandei gorbacioviste:
„Mai presus de orice, să nu facem nimic care să destabilizeze reformatorul și să provoace revanșa conservatorilor!”
În acest caz, vom uita despăgubirile datorate Ucrainei, vom ridica cât mai repede sancțiunile, vom reface sectorul energetic rus în condițiile stabilite de „reformator”, vom încuraja concentrarea puterii în mâinile acestui nou „perestroikist”, pentru a accelera „schimbarea”, iar apoi… înainte cu afacerile!
Cu alte cuvinte, dacă puterea rusă pregătește succesiunea lui Putin și dorește să-și asigure impunitatea pentru crimele trecutului, are tot interesul să pună mai întâi în scenă un tablou apocaliptic: o escaladare delirantă, nebunia dictatorului, mișcări de trupe, provocări specifice războiului hibrid și așa mai departe.
În asemenea condiții, succesorul care va afișa un chip conciliant va fi primit cu brațele deschise și cu un imens sentiment de ușurare, iar Moscova poate chiar spera să păstreze provinciile smulse Ucrainei, salvând în același timp ceea ce consideră esențial: matricea autocratică a puterii ruse. Publicarea opusului lui Melnicenko se poate înscrie foarte bine într-o asemenea strategie.
În orice caz, un lucru este sigur, după cum observă economistul Igor Lipsiț: publicarea acestui articol în The Economist demonstrează că Occidentul nu are niciun proiect pentru Rusia post-Putin și că înțelege atât de puțin realitățile rusești, încât acceptă cu o remarcabilă promptitudine sugestiile insuflate de Kremlin.”
Sursa: Desk-Russie.eu
