« Ideologii mișcării MAGA nu și-au ascuns niciodată intenția de a face o revoluție în Statele Unite. Elon Musk a proclamat: „Acest guvern va fi cel mai revoluționar pe care America l-a cunoscut de la războiul de independență.” La anunțul creării DOGE (Department of Government Efficiency), organismul responsabil cu epurarea funcționarilor, care i-a fost încredințat, el subliniază: „This won’t be business as usual. This is going to be a revolution.” („Nu va fi o administrație ca de obicei. Va fi o revoluție.”)
De la realegerea lui Trump, americanii au sentimentul că sunt prinși într-un mecanism pe care nu-l pot controla: „«Seism» – termenul este slab. Ar trebui să spunem «răsturnare». Sau poate mai degrabă «revoluție». La mai puțin de două săptămâni după realegerea sa, Donald J. Trump a început o nouă campanie menită să distrugă instituțiile Washingtonului așa cum niciun alt președinte nu a făcut-o vreodată în timpul mandatului său”, scrie Peter Baker, corespondentul-șef de la New York Times la Casa Albă.
Chiar înainte de învestirea lui Trump, în Statele Unite se observă toate simptomele care caracterizează o revoluție în desfășurare. Starea de spirit a democraților americani seamănă mult cu cea a liberalilor francezi depășiți de evenimentele din 1788-89. Să-l ascultăm pe marchizul de Bombelles vorbind despre Franța din noiembrie 1788: „Mulți dintre prietenii noștri își pierd mințile; oricine îndrăznește să-și ridice vocea în favoarea formelor vechi este privit cu dispreț […]. Ca niște nebuni, alergăm spre propria noastră ruină. Scuturăm un jug care a fost, în mod obișnuit, blând și, pentru a reprima niște abuzuri trecătoare, […] dăm frâu liber unor pasiuni care ne vor supune unor nenorociri mult mai durabile, mult mai incurabile…”
Doi ani mai târziu, un revoluționar căit, abatele Raynal (mai 1791), atunci în vârstă de 78 de ani, ține acest discurs în fața Adunării: „Am auzit acele voci perfide […] care vă inspiră neîncredere fatală, pentru a vă face să doborâți, rând pe rând, tot ce sprijină guvernarea […]. Am tresărit, mai ales când, observând […] acest popor care vrea să fie liber, l-am văzut nu doar ignorând virtuțile sociale, umanitatea, justiția, singurele baze ale unei adevărate libertăți, ci și primind cu aviditate noi germeni ai corupției […]. Întreaga Franță prezintă două tabere foarte distincte: cea a oamenilor de bine, a spiritelor moderate, o clasă de oameni acum tăcuți și consternați, în timp ce oamenii violenți se electrizează, se unesc și formează un vulcan redutabil, care varsă torente de lavă capabile să înghită totul […].”
Mulți democrați sunt uimiți de comportamentul irațional al compatrioților lor și pot spune, asemenea istoricului Sallust, martor la prăbușirea republicii romane: când romanii aveau tot ceea ce muritorii pot dori – „pacea și bogățiile – tot s-au găsit cetățeni care să lucreze cu încăpățânare la propria lor pierzanie și la distrugerea republicii.”
Constatarea este amară: „Aproape jumătate dintre americani au renunțat la democrație. Ei vor întoarcerea Americii lor, cred că doar un om puternic poate reuși acest lucru. Cu cât Trump se va arăta mai autoritar, cu atât va fi mai popular”, constată Joe Walsh, fost congressman republican. Unii democrați se angajează într-o introspecție dureroasă, încercând să înțeleagă cauzele dezastrului lor și să găsească modalități de a limita daunele unei administrații Trump. Ei simt că abandonarea woke-ismului este condiția esențială pentru apariția unei coaliții anti-Trump cu republicanii moderați.
Dar predomină demoralizarea celor raționali, care se simt neputincioși în fața curentului general: „Suntem ca germanii din ianuarie 1933, întrebându-ne dacă instituțiile democratice vor rezista”, observă psihologul John Gartner. Și, asemenea monarhiștilor francezi din 1791, adversarii trumpismului ajung să spere că „ordinea va renaște din excesul de rău”. Unii chiar înclină spre o strategie a dezastrului, mizând pe ideea că revoluția trumpistă se va autodistruge prin propriile excese și că „revenirea la rațiune va fi grăbită de nemulțumirea publicului”.
Trump „a arătat cum un candidat brutal poate schimba atmosfera dintr-o țară”, remarcă editorialistul George Will. Potrivit lui, echilibrul madisonian între ramurile puterii era compromis de mult timp: Congresul acceptase prea des să delege Executivului prerogative care, constituțional, îi aparțineau, cedând treptat puterea președintelui. În această perspectivă, deriva trumpistă nu ar face decât să încununeze un proces aflat în desfășurare de câteva decenii, un proces pe care George Will îl consideră reversibil.
În schimb, Steve Bannon, unul dintre ideologii noului regim, este convins că Statele Unite au trecut deja de un punct fără întoarcere: „Ceva s-a schimbat în ultimele 48 de ore în acest oraș, în capitala imperială. Se simte ca și cum ar fi avut loc un cutremur în cultura politică. Și cred că știm că nu va mai exista cale de întoarcere.” Orice revoluție caută să creeze ireversibilul. În Franța, acest lucru a fost regicidul, în URSS, colectivizarea, în Germania nazistă, Holocaustul.
Trump a reușit să convingă o mare parte a concetățenilor săi că guvernul este dușmanul lor, că poporul american, la fel ca și el însuși, este o victimă și că există o mare revanșă de luat. A venit momentul distrugerii.
Revanșa politicului
Marea întrebare care ni se pune este următoarea: în ce măsură dinamica revoluționară care mătură America este endogenă? În ce măsură au avut loc evoluții paralele în Statele Unite și Rusia, care ar putea explica apropierea structurală dintre cele două țări? Și în ce măsură Kremlinul a avut o influență directă?
Istoria ne oferă exemple de republici care au sucombat transformându-se în imperii. Ne gândim la precedentul Atenei: victorioasă împotriva perșilor, înconjurată de aliați care căutau protecția flotei sale, Atena a devenit un imperiu maritim opulent care, în doar câteva decenii, a ajuns să fie detestată de propriii aliați, extorcându-le fonduri fără scrupule. Atena, abandonată demagogilor și convertită la legea celui mai puternic, s-a blocat în fatalul Război al Peloponeziac, încercând să-și readucă aliații rebeli sub controlul său.
Analogia este și mai frapantă cu Roma, unde instituțiile republicane nu au rezistat afluxului de bogății din Asia, dispariției inamicului cartaginez și consolidării imperiului. Să-l recitim pe Sallustius:
„…Când cei mai puternici regi au fost înfrânți, popoarele barbare și marile națiuni supuse prin forță, Cartagina, rivala Romei, distrusă din temelii, iar mările și pământurile deschise învingătorului, atunci soarta s-a întors împotriva Romei și a răsturnat totul. (…) Mai întâi s-a amplificat setea de bani, apoi cea de putere; acestea au fost, de fapt, sursa tuturor relelor. Lăcomia a distrus loialitatea, cinstea și toate celelalte virtuți (…). La început, aceste vicii au progresat insesizabil (…). Apoi, când această molimă s-a răspândit ca o epidemie, cetatea s-a schimbat; cel mai just și mai bun dintre guverne s-a transformat într-un imperiu crud și intolerabil.”
Iluzia puterii militare a avut un efect devastator:
„Feriți-vă să credeți că prin arme au făcut strămoșii noștri dintr-un mic stat marea noastră Republică. (…) Alte calități i-au mărit: în interior, dragostea pentru muncă; în exterior, o autoritate bazată pe justiție; în consilii, un spirit liber, lipsit de remușcări și pasiuni. În loc de acestea, noi avem dragostea pentru lux și bani, ruinarea finanțelor publice, opulența indivizilor. Lăudăm bogăția și ne complacem în lene…”
Aceste precedente ne determină să ne întrebăm dacă Statele Unite nu sunt ele însele antrenate într-un curent profund, dacă dezintegrarea instituțiilor democratice nu este, printre altele, o consecință întârziată a sfârșitului Războiului Rece. După prăbușirea URSS, liderii americani nu doar că au crezut în „sfârșitul istoriei”, ci și în sfârșitul politicului. Se presupunea că „mâna invizibilă” a pieței va rezolva totul.
Democrații au ajuns să creadă că rolul lor se reduce la ajustări minore ale dinamicii piețelor. Cum politica părea să se fi atrofizat, au migrat către chestiuni sociale, apărând minorități și alienând o mare parte a poporului american, inclusiv pe cei considerați minorități, care nu se regăseau deloc în fanteziile ideologice promovate de campusurile universitare. În democrațiile actuale, nu există neapărat o aspirație către un „om puternic”, așa cum vrea să ne facă să credem propaganda lui Putin, ci mai degrabă către un om de stat – un lider care nu este un simplu administrator dezorientat, obsedat de sondaje, ci un conducător capabil să prevadă viitorul, să impună autoritate, să pună interesele comune mai presus de cele personale și să respecte legile.
Rusia post-comunistă a fost și ea victima iluziei „consensului de la Washington”. În loc să se concentreze pe consolidarea unei democrații reprezentative, occidentalii au crezut că piața va rezolva totul. Au neglijat instituțiile și s-au focalizat pe privatizări. Au considerat KGB-ul o versiune rusească a ENA (Școala Națională de Administrație din Franța) și l-au văzut pe Putin ca pe un modernizator. Astăzi vedem rezultatul acestei orbiri.
Dacă elimini politica, ea revine în forță – acesta este învățământul pe care ni-l oferă evoluția Statelor Unite sub fenomenul Trump. Momentul de cotitură a fost marcat de alianța dintre Trump și figuri influente din domeniul criptomonedelor, alături de giganți ai Big Tech, precum Elon Musk. Aici analogia cu Rusia este evidentă. Marii oligarhi sunt cei care l-au propulsat pe Putin la putere – și din aceleași motive: demantelarea statului și a instituțiilor sale, înlocuirea lor cu o „verticală a puterii”, condusă de un simulacru de „om puternic” cu care magnații pot încheia înțelegeri „de la om la om”.
Oligarhii „caută să scape de legi, așa cum copiii caută să scape de autoritatea tatălui lor”, observa Platon. În Statele Unite, marii magnați din domeniul digital au privit cu ostilitate tentativele administrației Biden de a reglementa criptomonedele și abordarea sa prudentă în privința inteligenței artificiale (un decret recent obligă companiile să respecte standardele guvernamentale de securitate în acest domeniu). Atât în Rusia lui Elțin, cât și în Statele Unite, marii oligarhi percep statul ca pe un obstacol intolerabil în calea ambițiilor lor, un dușman care trebuie eliminat; poporul – ca pe o masă ușor manipulabilă, iar legile – ca pe niște bariere impuse de cei slabi pentru a le sta în cale celor puternici. Îi unește megalomania și indiferența totală față de etică. Un exemplu șocant: Trump tocmai ne-a explicat că Ucraina ar fi pierdut „într-un mod ridicol” 400.000 de soldați și „mult mai mulți civili” (8 decembrie). Ideea că cineva ar putea muri pentru a fi liber nici măcar nu-l preocupă. Faptul că Rusia duce un război genocidar împotriva Ucrainei pur și simplu nu face parte din orizontul îngust al familiei Trump și al sectei MAGA. »
Sursa: Desk-Russie.eu