Aproape contemporani, doi cizmari au marcat, în felul lor, trecutul României. Unul mai specific, prin produsul mâinilor sale și al minții sale, în cele din urmă, celălalt mai zguduitor și mult dincolo de meseria pe care, de fapt, nici n-a învățat-o ca lumea.Cel dintâi, Gheorghe Ene Filipescu, s-a născut în anul 1884, în Oltenița (pe-atunci numită Comuna Oltenița Urbană), într-o familie a cărei sărăcie lucie a făcut ca băiatul să nici nu poată fi dat la școală, rămânând, până – o să vedem – târziu, analfabet. A plecat la 17 ani la București să-și facă un rost în viață. A plecat desculț și pe jos, de la Oltenița spre capitală, împreună cu un frate de-al său. Ajuns în 1901, la București, a ucenicit pe la maiștri cizmari, care l-au exploatat așa cum se obișnuia pe-atunci, punându-l la munci casnice, necum la meserie. Cu toate acestea, băiatul, acum de vreo 17 ani, a învățat singur să citească, devenind un adevărat alfabetizat funcțional, spre deosebire de atâția bacalaureați de azi. În 1902, s-a înscris în Partidul Social-Democrat Român, cu timpul ajungând în conducerea acestui partid. La vreo douăzeci de ani de la sosirea sa în capitala României, devenită între timp Mare, Gheorghe Ene Filipescu era, ca să zicem așa, pe picioarele sale, patron, unul dintre cei mai înțelegători și atenți cu angajații săi, creator de modele de pantofi de lux, cu atelier-magazin pe Calea Victoriei, vizavi de Poliția Capitalei. În anul 1929, a fost printre cei câțiva creatori de încălțăminte de lux selectați să participe la Expoziția Universală de la Lisabona, unde a și câștigat premiul întâi pentru o pereche de pantofi creați de el. A mai câștigat și alte premii internaționale, la Paris, de exemplu. Între timp se cultiva intens, frecventa spectacolele de operă și citea filosofie, fiindu-i familiare nume ca acelea al lui Platon sau Kant. Ceea ce nu l-a împiedicat să-și întemeieze o familie armonioasă, unde toți copiii au urmat școli înalte, ajungând specialiști în profesiile lor. Prin forțe proprii, ajunsese un om, dacă nu bogat, în orice caz, care își putea permite o viață comodă. Duminicile și în sărbătorile de peste an își invita angajații cu familiile la iarbă verde, într-o deplină armonie, ca un bun social-democrat ce era. Milita pentru drepturile lucrătorilor din poziția sa politică, dar nu-și părăsise profesia, fiind căutat de multă lume bună din epocă (termenul nu are nimic de-a face cu ceea ce desemnează această expresie azi).
Articol apărut inițial în revista România Literară
