La Berlin și Paris disperarea e mare. Alegerile europene bat la ușă. Iar anii dezmățului progresisto-ecologist, al transformării Europei în casă deschisă pentru islamiști, al tranziției de la criză la criză în numele vreunui ideal înalt și al unor mereu noi categorii de presupuse ”victime”, instrumentalizate întru menținerea elitei de stânga la putere, își reclamă prețul.
Iar acest preț politic riscă să fie dintre cele mai mari.
În Germania e clar că ia amploare o adevărată răscoală populară. Încă pașnică. Nu e clar doar ce noi categorii profesionale i se vor alătura. Și când vor forța căderea guvernului.
Țăranii (care, protestând, au blocat la un moment dat coborârea de pe un bac a vice-cancelarului Habeck și ar fi vrut să ia ambarcația cu asalt) au ieșit în stradă, din a doua săptămână a anului, urmându-i pe medicii de familie, care-și închiseseră cabinetele la finele anului trecut.
Fermierii icnesc atât sub povara prețului prohibitiv al motorinei, cât și sub greutatea nesimțitelor restricții și interdicții inventate pe bandă rulantă de birocrații de la Berlin și Bruxelles.
Farmaciile germane încep la rândul lor să-și piardă rostul, pentru că nu mai au medicamente esențiale, ca antibioticele, ba lipsesc din ce în ce mai mult din spitale și hapurile necesare celor mici.
Politica și verdictele stângii și dementele măsuri ecologiste, adoptate cu un zel demn de o cauză mai bună, ba chiar cu fanatism religios, ca și lăcomia unor categorii de inși dedulciți la avantaje și nemuncă, precum liderul sindicatului mecanicilor de locomotivă, i-au scos ori îi vor scoate în stradă și pe muncitorii germani din transporturi, ori pe cei feroviari.
Li se vor asocia, sau li s-au asociat deja meșteșugarii, cârciumarii, alți nemulțumiți, care nu-și mai pot permite ieșitul la restaurant, automobilul, considerat de elite ”câh”, precum și concediile, ori călătoritul cu avionul, beneficii firești ale unei clase de mijloc occidentale.
Cauza nemulțumirilor germane
Protestele au felurite motive, în mare parte economice, dar sunt și din ce în ce mai politice.
Și nu e vorba doar de inflație și scumpirea excesivă a prețului carburanților, jertfiți pe altarul schimbării climatice, al ideologiei, al fumurilor elitei și al lichidării subvențiilor. Sau numai de ridicarea taxelor și impozitelor, în speță de poveri fiscale oneroase, menite să finanțeze luxul guvernanților și să suporte cheltuielile pricinuite de migrația debordantă.
Sau de minciunile prin omisiune sau comisiune ale unei prese de toată neîncrederea, care adoră mistificările, propaganda și cenzura.
Amploarea fără precedent a birocrației, promisiunile neonorate ale unor guvernanți tari la vorbe dar anemici la fapte și, în genere, revoluționarea marxist-ecologistă a societății, care se vede silită, din rațiuni ideologice și întru menținerea la putere a unor elite ipocrite, să renunțe la prosperitate și libertate personală, au iscat valuri crescânde de nemulțumire generală.
Încât în Germania a început să se vorbească nu numai de o proximă ”grevă generală”, deși restrictiva legislație germană nu permite încetările politice ale lucrului, precum și de o actuală ”răscoală” țărănească, rămasă încă pașnică, ci, dată fiind amploarea fără precedent a popularității populiștilor, mai ales de dreapta, se evocă și o apropiată alunecare de teren la urne, în acest an electoral al scrutinului european și al mai multor voturi regionale.
În unele landuri germane, SPD, ancora scenei politice nemțești de la finele secolului al XIX-lea încoace, riscă să dispară complet, cu doar 3% din voturi, din parlamentele regionale, în timp ce partidul de dreapta inventat de progresismul Angelei Merkel, AFD, a devenit un partid popular de aproape 40% și amenință să cucerească majorități absolute.
Inutil de subliniat ce disperare a apucat conducerea social-democrată, care a crezut, cu ani în urmă, că salvarea ei ar consta din renunțarea la reformele de piață ale epocii Schröder și reorientarea spre programe comuniste. Apoi, că-i poate speria pe nemți pe veci prin repetitive avertismente ale re-politizatelor servicii secrete împotriva ”extremei drepte” și a ”naziștilor ” (reali sau imaginari). Nici țipetele ciobănașului Petrică, alarmând neobosit societatea împotriva unui lup adesea imaginar, nu țin la nesfârșit. Iar Petrică se trezește aspru sancționat.
Așa că, neînțelegând de ce e pedepsit SPD de zeii marxismului și ecologiei la care se închină cu maximă fervoare, mai-marii partidului, ca Saskia Esken, au propus scoaterea AFD în afara legii. Ceea ce ar pecetlui și soarta SPD și destinul democrației germane.
Revoluție populistă în Franța
Nu mult mai puțin deznădăjduită îi pare situația lui Emmanuel Macron. Și elita politică progresistă franceză, care, după evaporarea electorală a socialiștilor, s-a salvat în aparentul ”centrism” macronist, se confruntă cu pericolul alunecării în insignifianță. La urne, amenință să se impună și în Franța, la apropiatul scrutin european, dreapta-stângă pură și dură, în speță noul colectivism naționalist al populiștilor. Și putinismul nerușinat, iar pentru Europa sinucigaș, al doamnei Le Pen.
Ca lucrurile să nu stea așa, a fost împins în față, la Paris, tânărul Gabriel Attal, la fix nouă ani de la asasinarea caricaturiștilor de la Charlie Hebdo. Care ”ocupaseră” Gaza și Cisiordania. Nu o ocupaseră? Erau doar desenatori? Păi atunci de ce au fost uciși sălbatic de islamiști? Nu pentru eliberarea Palestinei de la river to the sea? Dar pentru ce? Pentru împărțirea Parisului în două state independente? A Franței în mai multe?
Când au fost uciși sălbatic caricaturiștii, au ieșit în față un papă și intelectuali ca Andrei Pleșu care se arătau scandalizați de nerușinarea cu care umoriștii francezi și-au bătut joc de cele ”sfinte”, musulmane. Punctul lor de vedere sugera că ”iresponsabilii” desenatori de la Charlie Hebdo și-ar fi ”căutat-o”. Pretindea, cumva, că s-ar fi ”sinucis”, pentru că ar fi trebuit să evite riscurile asumate, involuntar, de scriitorul indo-britanic Salman Rushdie, cu ”Versetele” sale ”satanice”. Opinia lor, implicând o critică necruțătoare a caricaturiștilor, justifica, indirect, restrângerea libertății în Europa, și asuma definiția musulmană a ”blasfemiei”, fiind o părere pe cât de convenabilă lașității, pe atât de răspândită chiar și azi.
Pe asemenea docilitate, obediență, supunere și auto-umilire voluntară și anticipativă a Vestului în fața islamului mizează teroriștii islamiști din toată lumea. Și tocmai alianța odioasă a extremei stângi cu dictatorii și islamiștii a umplut paharul nemulțumirii europene.
Replica i-au dat-o lui Macron francezii, la scrutinul prezidențial de anul trecut, pe care l-ar fi câștigat lesne dreapta populistă, dacă n-ar fi fost divizată, iar președintele în exercițiu n-ar fi beneficiat de sprijinul generos al extremei stângi.
Președintele Franței, Macron, n-a gustat mesajul de la prezidențiale, dar l-a înțeles. Lăsat fără majoritate parlamentară, liderul de la Elysee a făcut precum cancelarul Scholz. A întors-o ca la Ploiești cu impopulara imigrație, adoptând legea restrângerii ei cu ajutorul dreptei. Iar azi l-a numit ca nou premier pe tânărul ministru al educației, Gabriel Attal.
Rațiunea aruncării în scenă a noului premier francez
Predecesoarea lui Attal, Borne, demisionase din cauza crizei iscate de noua lege a migrației. Adoptarea ei generase proteste și disidențe în mișcarea lui Macron, întrucât a presupus procurarea unei majorități parlamentare prin intermediul voturilor conservatorilor.
Acest sprijin al dreptei (o veritabilă blasfemie pentru religioșii atei ai progresismului) a înfuriat stânga fără să diminueze perceptibil impopularitatea președintelui în rândurile unei părți substanțiale a electoratului francez.
Propulsarea prezentabilului Attal la cârma guvernului, în ciuda lipsei lui de experiență, la doar 34 de ani, are menirea de a-i câștiga lui Macron noi simpatii în rândul celor pentru care fețele sunt mai importante decât conținuturile, ca și între mofluzii, cârtitorii și necăjiții, supărați pe aroganța imigranților și pregătiți să ofere dreptei o zdravănă izbândă la alegerile europene. Macron ar vrea în speță să profite nu doar de pe urma juneții lui Attal, ci și de simpatia acordată unui premier care a luat, ca ministru al educației, niște decizii cotate ca anti-islamice, foarte populare, ca atare, la dreapta spectrului politic.
Problema elitelor politice europene
Or, niciun fel de măsuri cosmetice nu vor mai fi de ajuns pentru zăgăzuirea marilor nemulțumiri și convertirea lor în sprijin electoral pentru elitele care le-au generat.
Berlinul și Parisul, al căror tandem a constituit mult timp motorul tot mai gripat al Europei, par a fi, politic, la capăt de drum, iar ideologic, pe cale de se izbi și sparge de zidul dur al realităților.
Establishmentul politic din cele două capitale a întors, ce-i drept, de voie, de nevoie, timona spre dreapta, dar se arată prea puțin unit, hotărât și capabil să se mențină ferm pe calea corecturilor și a reformei conservatoare, cale pe care și-o doresc electoratele.
Problema acestor elite este că încrederea în ele pare iremediabil minată, iar pragmatismul lor e mimat. Baza lor de masă și natura ei revoluționară, mesianică, salvaționistă, pseudo-religioasă se află în contradicție cu măsurile reformiste, menite să-i scutească pe mai-marii stângii de pierderea puterii. Această bază revoluționară n-are cum să accepte reforme conservatoare, contrazicând dogma fanaticei credințe în necesitatea distrugerii lumii libere în numele unui viitor liber de automobil, de iudaism și creștinism, de familii heterosexuale și de bioxid de carbon.
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com