Nicușor Dan a ieșit în fine să vorbească despre criza din justiție. Care de fapt e una de stat. Unde suntem azi? În democrație? Hai să fim serioși. România rămâne scăldată în teroare și frică. A admis-o, cu alte cuvinte, vorbind despre justiție și discuțiile programate de luni 22 decembrie cu magistrații, președintele României, Nicușor Dan.
Nicușor Dan și groaza magistraților
Auzindu-l, vorbind despre încercări de intimidare și influențare a celor câteva zeci de magistrați care au îndrăznit să se anunțe la discuții cu președintele despre năpârcile din sistem, m-au năpădit amintirile despre dictatură și despre repercusiunile oricărei tentative de înfruntare a tiraniei. Presiunile sistemului și spaima care le sugrumă magistraților independența amintesc fatal de teama tinerilor din decembrie 89 de a ieși în stradă și de a confrunta puștile automate, taburile și tancurile dictaturii comuniste.
Or, mulți eroi și-au riscat și și-au jertfit viața, în decembrie 89. Puțini sunt judecătorii dispuși azi să riște, deși efectele neplăcute ale unei lupte cu mafia din sistem ar fi net mai puțin grave decât în 17 decembrie, la Timișoara. Ori în 21 decembrie 89, la București.
Magistraților onești le e, potrivit președintelui, frică să se deplaseze la Cotroceni. Se tem, vădit, să nu fie urmăriți și pedepsiți. Vor să se întâlnească, la rigoare, cu președintele României. Dar nu pe față, ci în taină. De cine le e frică? Am greși mult dacă am spune ”de sistem”, de Savonea, de Predoiu, de SRI, de secu-legionarii ”suveraniști” care-i susțin?
De cine altcineva să fie oare atât de înfricoșați, încât nu îndrăznesc să intre, la Cotroceni, pe poarta palatului prezidențial din capitala României?
Constatând această frică paralizând a treia putere în stat, la 36 de ani de la Revoluție, mă întreb ce nelămuriri mai are președintele? Ce probe îi mai trebuie ca să constate naufragiul statului de drept și să decreteze măsurile necesare eliberării și reedificării statului de drept?
Mesajul fricii prezidențiale
De ce îi mai trebuie oare șefului statului discuții cu magistrați încremeniți de groaza ocultei care s-a înstăpânit asupra ÎCCJ, a CSM, a conducerilor judecătorilor și procurorilor României? De ce tot vorbește el de ”suspinciuni” și ”bănuieli” privind ”integritatea” din sistemul judiciar de vreme ce e clar că, dacă integritatea cu privina ar exista, oamenilor nu le-ar tremura genunchii? N-a citit și n-a văzut Nicușor Dan destul, începând cu documentarul Recorder și terminând cu mărturiile înfricoșate ale unor judecători care au ieșit public sau i-au scris confidențial?
Să admitem că și președintelui statului român îi e frică să pună degetul pe rană și să treacă la fapte? Ce altceva îl animă, de vreme ce nimeni din mafia care sugrumă actualmente justiția, formatată să fie obedientă, n-a ieșit să invalideze, pe bază de probe, acuzele la adresa Liei Savonea, a șefului DNA, Voineag, a ministrului de interne și a celui de justiție, Predoiu și Marinescu?
Nicușor Dan are dreptate să considere situația ”gravă”.
Dar, după ce aproape 1000 de magistrați curajoși s-au solidarizat public cu judecătorii onești care au îndrăznit să înfrunte mafia din justiție: pentru ce să mai fie nevoie de un referendum? Și încă unul pus pe picioare legale dintre cele mai șubrede? Chiar crede el că formularea lui cu privire la întrebarea unică „dacă CSM acționează în interes public sau în interesul unui grup din interiorul sistemului judiciar” e adecvat articulată?
Chiar trebuie un plebiscit în rândul magistraților care se tem să intre în palatul prezidențial, cum le era frică românilor să vorbească în orașele comuniste cu străinii, sau să treacă prin fața ambasadei franceze, americane, germane? Nu se vor teme ei să se exprime și prin vot? Nu se vor teme să se prezinte la vot, dacă mafia le ordonă să se abțină?
Să-i amintim președintelui de unde a plecat România postcomunistă?
Un instinct nedeslușit mă determinase, în 1987, să-mi încep existența de emigrant prin încercarea de a-i lămuri pe români, ca jurnalist, de la microfonul unui post occidental, despre regimul care-i omora cu zile. România mai era pe atunci un tărâm al fricii, frigului și foametei. Dar și al unei bezne teribile, care mă făcuse să orbesc când m-au pocnit, la Nürnberg, primele lumini ale Occidentului jucându-mi în fața ochilor. Mi-am jurat atunci să nu uit negura din care plecasem și suferințele celor lăsați în urmă.
(II)
În chestiunea defectării justiției românești și a contraofensivei declanșate pentru repararea ei la 21 decembrie, de către reședintele României, care a propus un referendum în magistratură, îi văd pe mulți preocupați nu ca judecătorii să-și asume răspunderea în fața poporului român, ci, vai, de proceduri.
Nu puțini își sparg capetele prolix în privința unor metode, tehnici și ”tehnicalități” dintr-un domeniu ca justiția, care a fost capturată de răufăcători, iar acum ostaticul ar trebui recuperat, scos din captivitate, repatriat, fără ca răpitorului să i se clintească însă un fir de păr din cap. Căci, vezi tu, infractorul e independent. Și așa vrea, musai, să rămână.
CSM, a cărui parte judecătorească pare a fi capul răutăților în capturarea și transformarea justiției românești în teren de joacă mafiot, i-a contestat președintelui dreptul de a cere un referendum între judecători și procurori. Auxiliarii mafiei îl apostrofează pe Nicușor (și pe mine o dată cu el) că ”justiția” NU s-ar ”face la Cotroceni”.
Înainte de a le răspunde celor alarmați la culme de respectul pentru proceduri, metode, norme și tehnici, am să mă înclin în fața memoriei Dianei Alexandra Donea. Despre ea și alții ca ea ar trebui să fie vorba la 21 și la 22 decembrie 2025. Superba tânără de 17 ani a ieșit în stradă, acum fix 36 de ani, spre a-și redobândi libertatea și demnitatea. Le-a recucerit, pentru ea. A fost împușcată de slugile comunismului, în fața sălii Dalles. Iar urmașii ucigașilor celor peste 1100 de oameni omorâți în Revoluție (cu tot cu 40 de copii) au continuat să omoare libertatea și demnitatea cucerite de revoluționari cu prețul vieții multora din ei, furându-le românilor justiția.
Mă întreb ce-ar spune ei dacă ar învia acum, înainte de acest Crăciun. Cât de alarmați ar fi cei uciși atunci de nerespectarea de proceduri și tehnic,i menite să protejeze partea de Cosa Nostra din CAB, ÎCCJ, CSM și din alte majuscule asemenea? Și cât s-ar strădui eroii românilor din decembrie 89 să scoată justiția țării din impasul ei mortal?
Somat de puțina presă românească realmente liberă, care a rămas ultima redută a democrației, ca și, indirect, de mărturiile unor magistrați onești și de societatea civilă, Președintele României a trecut la 21 decembrie la un discurs mai ofensiv și mai reformist decât toate, rostite de el până acum.
În reacție, ca și cum (in)justiția ar fi stat în stat, i s-au vărsat căldări de lături retorice în cap. Hoții, în speță oligarhia din magistratură și instituțiile aliate, care, ca orice oligarhie, nu înțelege să dea socoteală, au început să urle ca să nu țipe păgubașii.
CSM n-a pierdut timpul și a luat în brațe sintagma bună la toate a ”independenței justiției”. Care în contextul dat ar fi în fapt ”independența injustiției”, după cum știu mii de judecători și procurori. După cum ne-au lămurit pe toți Camelia Bogdan, Codruța Kövesi, Raluca Moroșanu, Laurențiu Beșu, Daniela Panioglu, sau Claudiu C-tin Sandu.
Dar nu protestează doar CSM
Jurnalistul Vlad Petreanu s-a arătat foarte neînțelegător față de hotărârea președintelui României Nicușor Dan, de a declanșa un referendum în magistratură menit să stabilească dacă, în opinia majorității, judecătorii și procurorii consideră că CSM își face sau nu datoria. ”Cum poate declanșa președintele…un referendum în magistratură…și cum pleacă CSM de urgență dacă magistrații votează, în acest referendum, că CSM nu urmărește interesul public”, se întreabă Petreanu alertat. Și el adaugă: ”Poate că tehnicalitatea organizării e rezolvabilă…dar știu sigur că adevărul sau minciuna nu se certifică prin vot. Încă ceva: faptul că, în anul 2025, într-o țară din UE, există magistrați care cer să li se asigure completa anonimitate (să fie luați, conspirativ, din benzinării etc) pentru o întâlnire cu președintele republicii este absolutamente șocant. Și înspăimântător, în același timp.”
E just să ne speriem de groaza magistraților de a fi scoși din anonimitate. Și da, adevărul nu se certifică prin vot. Dar am impresia că Petreanu a aterizat ieri de pe Marte și nu știe o sumă de evidențe. De pildă, că democrația prin vot se exercită. Iar adevărul s-a stabilit deja. În mărturiile magistraților onești, care, deși își riscă existența profesională, s-au încumetat să-l rostească în documentarul Recorder. Apoi la CAB, în solidarizările colegilor cu judecătorii și procurorii-martori. Estimp, tabăra adversă n-a izbutit, în ciuda eforturilor ei, să invalideze credibil nicio acuză. Și măsurile preconizate de președinte nu se vor putea legitima democratic decât prin sufragiul celor afectați: prin votul magistraților.
Alt preopinent m-a luat la refec, afirmând că ”justiția NU se face la Cotroceni!”
Or, înainte de a ni se spune unde NU se face justiție, n-ar fi rău să ni se spună unde s-a făcut. În Curtea lui Savonea? La CAB? La Predoiu în minister? La DNA, sub Voineag? În partea judecătorească a CSM? În descompletarea de completuri menită să albească în masă mari corupți? A se slăbi cu ”justiția NU se face la Cotroceni”
Fiindcă țara are nevoie să se facă justiție. Și dacă nu se poate de altundeva, chiar de la Cotroceni
Pe de altă parte, așa cum releva acest comentator, ”în cele 6 luni petrecute în fotoliul de la Cotroceni, actualul președinte își putea rupe din prețiosul său timp de lucru bine plătit, deplasându-se la sediul CSM unde, în calitatea de șef de stat, poate prezida ședințele respectivei instituții, cerând desigur ceea ce este îndreptățit să ceară…”
Are dreptate. Nicușor a întârziat enorm cu reformele pe care electoratul român i le-a cerut în mod evident, alegându-l. Și nu e nici acum sigur că se va apuca realmente de treaba care așteaptă să fie făcută nu din 2022, când s-au strâmbat definitiv legile justiției, nu din 2017, de la ordonanța 13, nu din 2016, când a venit regimul Dragnea la putere, și nici din 2012, de la puciul parlamentar al regimului uselist condus de Victor Ponta.
Așteaptă să fie făcută din decembrie 89 și de la Proclamația de la Timișoara, care cerea, vai, în zadar, lustrația. Dar și de când, după 40 de ani de la asasinarea lui Babu Ursu, o judecătoare a ÎCCJ găsea, demențial, că securiștii torționari și ucigași ar fi făcut parte dintr-o organizație (de poliție secretă) recte Securitatea, care n-ar fi fost, chipurile, în relație de adversitate față de poporul român. Halal judecătoare.
Despre mine când mămăliga, ”în fine, a explodat”
Nu mi-aș fi putut imagina vreodată că, altfel decât s-a făcut cu STASI, în RDG, în România disidenții vor omite să pună mâna imediat pe arhivele Securității și nu-i vor îndepărta pe securiști instantaneu de la putere, așa cum mă avertiza nedeslușitul meu instinct că trebuie neapărat făcut. Și cum într-un târziu, avea să ceară punctul 8 al Proclamației de la Timișoara.
Îmi promisesem să ascult mereu de instinctul care mă determinase să aleg cariera de jurnalist. Așa că mă angajasem în 1988 redactor la Deutsche Welle, unde îmi petrecusem anii premergători Revoluției. A izbucnit când mă temeam c-o aștept de pomană. Văzusem eliberările anterioare ale Ungariei, Cehiei, Bulgariei și Germaniei comuniste. Fusesem la 9 noiembrie 1989 la Berlin. Ajunsesem la timp spre a asista, cu microfonul DW în mână, la demolarea Zidului Berlinului. Nimicirea Cortinei de Fier m-a emoționat la culme. La fel, privilegiul de a le transmite românilor în direct, de la Berlin, reportaje despre eliberarea Germaniei și a unei bune părți a Europei centrale și răsăritene. Nădăjduiam din tot sufletul ca România să nu fie singura țară condamnată să rămână încătușată. Grație eroilor și martirilor români care s-au ridicat la Timișoara în apărarea pastorului Tökes, nu a rămas.
În 16 decembrie 1989 eram în concediu, în micul orășel de graniță în care mă stabilisem. Am auzit la un post german despre ridicarea timișorenilor în apărarea pastorului Tökes. Am simțit imediat, bănuiesc că grație aceluiași instinct, că a venit clipa cea mare a debarcării Ceaușeștilor. Am vrut să-mi întrerup vacanța pe loc. Problema mea era că experimentata șefă a redacției române a postului extern al Germaniei apusene, o femeie de felul ei deosebit de inteligentă, nu credea că ”mămăliga explodează” și m-a sfătuit să stau calm.
A izbucnit o cruntă bătălie între instinctul meu și încrederea mea în inteligența ei. Încleștarea a durat câteva zile. Apoi, cea din urmă a pierdut, așa că m-am prezentat voluntar la lucru, la timp ca să anunț decolarea de pe acoperișul CC a elicopterului care transporta cuplul dictatorial. Anterior cerusem (din nou și din nou, în zadar, să mi se dea voie să plec să relatez de la fața locului, din România revoluționară). La masa de lucru mi-au trecut prin fața ochilor o mulțime de telegrame dezinformatoare, de pildă via agenția comunistă iugoslavă, Taniug, afirmația imaginarei ucideri în România a 60.000 de oameni. Și altele asemenea.
Iar apoi, am avut trista obligația de a anunța de la microfon deschiderea focului de către ”teroriști” asupra bucureștenilor. Spre deosebire de povestea cu 60.000 de morți, aceasta era reală, deși Securitatea s-a străduit ani la rând, prin oamenii ei intrați în SRI, la TVR, la ziare, în partide și în societatea civilă, să acrediteze că teroriștii n-ar fi existat.
Uite că au existat. Și erau securiști. Erau oamenii USLA, ai Direcției a 5-a, rețeaua pentru apărarea în condiții de clandestinitate a regimului, creată pe o idee a lui Ceaușescu de care auzisem când îmi făcusem armata la trupele de grăniceri, la mijlocul anilor 70. Fusese inspirată de intervenția rușilor, a Uniunii Sovietice și a Tratatului de la Varșovia împotriva Cehoslovaciei Primăverii de la Praga. Se numea, după cum avea să mi se spună ulterior, planul Rovine, sau ”planul Z” și implica o variantă de ”război al întregului popor” pentru apărarea țării – o doctrină militară care pare să fi fost aplicată ca ”luptă de rezistență”, de părți ale poliției secrete ceaușiste, dacă e adevărată teza lui Andrei Ursu și a altor istorici, autori ai cărții ”Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989”.
Cine a alcătuit apărarea ”întregului popor”? Adică, în realitate, a Ceaușeștilor? Cine au fost trăgătorii ucigași de români, în decembrie 89, în afară de securiști autohtoni?
După intervenția mea la directorul general al postului Deutsche Welle, Dieter Weirich, un creștin-democrat arel cnoscuse personal pe Ceaușescu și știa ce-i poate pielea, postul german și-a retras interdicția și mi-a dat în fine aprobarea să plec în România pentru relatări de la fața locului.
În drum spre București, unde aeroportul Otopeni se închisese după masacrul de la 23 decembrie 89, când niște tineri recruți fuseseră măcelăriți, pur și simplu, la ordinul unor comandanți asasini, m-am văzut nevoit să plec spre capitala României fie la bordul unui convoi al Crucii Roșii Internaționale care se forma și urma să plece în țară cu ajutoare, fie, via Bulgaria. Am ales, din cauza urgenței, un avion spre Sofia. Care n-a putut însă ateriza în capitala Bulgariei din cauza cantității zăpezii căzute pe aeroport.
Va urma
Texte publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
