« Puțin câte puțin, fără avertisment, visul Europei fără frontiere se destramă. La treizeci de ani de la intrarea în vigoare a acordului Schengen, națiunile europene, îngrijorate de o imigrație care nu dă semne de slăbire și de o Rusie care le testează constant, redesenează bariere, sub presiunea popoarelor și a unor provocări uriașe de securitate și integrare.
Aproape 14.000 de polițiști sunt în prezent desfășurați la frontierele Germaniei, noul cancelar Merz întărind acest dispozitiv la preluarea mandatului său, în luna mai, sub presiunea partidului AfD. La granița cu Polonia, această politică a provocat un contra-dispozitiv în oglindă, cu sute de grăniceri polonezi mobilizați pentru a opri fluxul invers de migranți ilegali. Același lucru se întâmplă între Polonia și Lituania, Varșovia temându-se de un război migratoriu hibrid orchestrat de Moscova. Astăzi, dacă iei trenul din Austria spre Germania, poți avea impresia că Schengen nu a existat niciodată. Odată trecută frontiera, șarpele lung de fier se oprește, toate ușile se închid, cu excepția uneia. Polițiștii urcă în tren și încep să controleze meticulos identitățile, întârziind călătorii.
Și Franța a restabilit controalele la toate frontierele sale, mai ales din motive legate de terorism… Este ca și cum am trăi sfârșitul treptat al spațiului Schengen și al sloganului „liberei circulații a bunurilor și persoanelor” – sau, în orice caz, sfârșitul unei anumite forme de naivitate politică și geopolitică. „Când vorbim despre visul unei Europe fără frontiere, ne referim la frontierele interne. Dar acest vis a fost influențat de un alt vis, mai vast, al conducătorilor noștri: acela al europenizării lumii, și deci al unei lumi globale fără frontiere”, explică Dominique Reynié, directorul Fundației pentru Inovație Politică, amintind că Robert Schuman avea ideea unui proiect de „Eurafrica fără frontiere”. „Acest vis este, în fond, cel al unui proiect politic post-național la scară planetară”, notează el, văzând în el „o idee implicită periculoasă care a otrăvit ideea Europei fără frontiere interne, deoarece a împiedicat construirea unor frontiere externe reale, care să protejeze Uniunea.” „Popoarele europene nu vor renunța niciodată la afecțiunea lor pentru națiune, dar ar fi gata să accepte crearea unei puteri publice europene care să extindă puterile publice naționale, fiindcă au conștiința acută a slăbiciunii dimensiunii naționale în secolul XXI. Dar guvernanții Europei au fost incapabili să le ofere așa ceva”, acuză Reynié.
Pe 14 iunie 1985, cinci țări – Franța, Germania de Vest, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg – semnează Acordul Schengen, vizând eliminarea tuturor controalelor la frontierele interne ale Uniunii. Acest angajament este urmat, în anul următor, de semnarea Actului Unic European (1986), care își propune realizarea unei piețe interne unice până cel târziu în 1992. Unele națiuni fiind reticente, țările voluntare avansează în afara cadrului comunitar strict. Sistemul Schengen devine operațional odată cu intrarea sa în vigoare în 1995.
La început, opozițiile sunt extrem de rare. La extrema dreaptă, Jean-Marie Le Pen este primul în Franța care abordează subiectul cu mare zgomot, fără ca altcineva să îndrăznească să-l urmeze, de teamă să nu fie stigmatizat moral. „De-naționalizarea” elitelor câștigă teren, impusă de o stângă care și-a menținut magisteriul intelectual și moral și care renunță la națiune odată cu lupta de clasă, pentru a se concentra asupra imigranților. Fenomenul se generalizează în Europa, această de-naționalizare fiind acceptată de o dreaptă care se aliniază prin inerție lașă și din logică economică. Căderea Zidului în 1989 vine să consolideze dinamica de unificare a continentului. Este vremea optimismului euforic, în timp ce marea cicatrice a confruntării Est-Vest pare să se estompeze definitiv. Chiar dacă se dovedește că există o neînțelegere profundă în privința națiunii între est-europeni – care văd în Uniune un bastion al suveranității lor recâștigate – și vest-europeni, care cochetează cu ideea de a trimite conceptul de națiune la coșul de gunoi al istoriei.
Când URSS se prăbușește în 1991, ideea unei globalizări economice care ar crea un mare joc mondial „câștigător pentru toți” se impune în Occident. Fukuyama și teoria sa despre „sfârșitul istoriei” iau un avans asupra lui Huntington și a „ciocnirii civilizațiilor”. Există, desigur, câțiva politicieni care trag semnalul de alarmă, precum conservatorul olandez Frits Bolkestein. Dincolo de problema imigrației, el vede deja problema integrării. El face apel la „măruntaiele noastre” și militează împotriva oricărui „dezangajament” în privința valorilor. Are curajul să vorbească despre problema pusă de religia cuprinzătoare a islamului și apără o laicitate „fără concesii”.
Această diatribă apare la doi ani după publicarea „Versetelor satanice” ale lui Salman Rushdie, lovit de o fatwa emisă de ayatollahul Khomeyni. A fost un moment de cotitură. Dar sloganul dominant rămânea cel al „deschiderii”.
Va trebui să treacă până la 11 septembrie 2001 pentru ca acest optimism să primească prima lovitură serioasă. Când atentatele teroriste sinucigașe ale rețelei al-Qaida lovesc Turnurile Gemene, europenii descoperă, stupefiați, bucuria exprimată în unele cartiere mărginașe din Europa. „Tatăl meu, după treizeci de ani de muncă la Renault, a desfăcut șampania”, mărturisea la acea vreme autorului acestui articol un jurnalist, fiu de imigrant algerian, profund șocat. O dezbatere fără precedent ia naștere în special în Olanda, unde asasinarea politicianului libertar Pim Fortuyn, de către un extremist de stânga care dorea „să protejeze musulmanii”, provoacă un seism în 2002. Olandezii, care se considerau poporul toleranței, descoperă „drama multiculturalismului”, nota atunci sociologul Paul Scheffer. În timp ce voturile populiste se îndreaptă spre Partidul Libertății, anti-imigrație, al lui Geert Wilders, sunt impuse măsuri pentru a frâna reunificarea familială și pentru a introduce cerințe noi pentru noii sosiți. Tendința nu va face decât să câștige teren.
În 2010, cancelara Angela Merkel recunoaște la rândul său, sec, că „multiculturalismul a eșuat”. Ea evocă eșecul unei integrări fără cerințe , fără „îndatoriri”. Dar Merkel rămâne atașată imigrației, văzând-o ca element-cheie al dinamismului german, fără a-și imagina, de exemplu, că prăbușirea demografică ar putea fi contracarată printr-o politică natalistă. Acest postulat, împreună cu datoria umanitară pe care și-o revendică, explică alegerea sa voluntaristă exprimată prin formula „Vom reuși” și ușurința cu care deschide porțile Germaniei pentru peste un milion de refugiați sirieni în 2015, provocând un imens efect în toată Europa.
La paisprezece ani după 11 septembrie, acesta este al doilea mare șoc care zdruncină spațiul Schengen și proiectul european. În Germania, în ciuda generozității cu care Berlinul îi primește pe noii sosiți, ia amploare o mișcare masivă anti-imigrație care se concretizează în succesul AfD în 2017. În Europa Centrală, panica provocată de imaginea haotică a sutelor de mii de migranți traversând regiunea stârnește reacții puternice. Ungaria face din fortificarea graniței sale sudice o prioritate politică, oferindu-i lui Viktor Orbán postura de lider al rezistenței împotriva „dictatului globalist” al Bruxellesului.
În urma sa, Polonia condusă de PiS, dar și Cehia și Slovacia își unesc eforturile pentru a respinge cotele de migranți pe care UE încearcă să le impună. „Nu vrem ca orașele noastre să ajungă să semene cu Parisul”, mărturisesc alegătorii cehi și polonezi în 2017. Groaza atentatelor islamiste care lovesc inima Franței în 2015, dar și Belgia, Austria, Germania și Marea Britanie, adâncește traumele colective. În 2016, alegerea lui Donald Trump și Brexitul intră în rezonanță cu această criză generalizată a modelului „deschis”. Criza Covid din 2020, și imperativele sanitare pe care le-a generat, aduce o a treia lovitură majoră spațiului Schengen, fiecare stat închizându-și în grabă aeroporturile.
De atunci, toate țările multiplică măsurile de renaționalizare a gestionării frontierelor. Guvernul social-democrat danez, care a preluat președinția Consiliului UE, nu se lasă mai prejos în ceea ce privește demolarea tabu-urilor privind imigrația, mizând pe o descurajare fermă și negociind acorduri pentru externalizarea în Rwanda a procesării cererilor de azil. Această politică contravine regulilor sistemului european de azil, părând să consfințească „moartea” sa lentă.
„Totul arată că a sosit ora socotelilor”, notează Dominique Reynié. „Fie Uniunea Europeană instituie cât mai curând o apărare fermă și fără compromisuri a frontierelor sale externe comune – inclusiv prin militarizarea lor – fie popoarele naționale se vor replia asupra dimensiunii naționale, ceea ce va fi dificil și, pentru mulți, imposibil.” Un lucru este sigur, spune el: „Nimeni nu va accepta să trăiască pe o planetă fără frontiere. Căci absența totală de limite naște o absență de ordine care nu poate fi decât sinonimă cu tirania. A existat o gravă și fatală lipsă de reflecție din partea conducătorilor noștri, care persistă, fiindcă aceștia par mai grăbiți să apere teoretic ‘planeta’ decât să apere granițele noastre amenințate.” »
Sursa: Laure Mandeville, „Comment le rêve d’une Europe sans frontières s’est peu à peu fra cassé après les attentats du 11 septembre 2001”, Le Figaro.
