Vă prezentăm al doilea fragment din postfața de la ediția a II-a a cărții lui Cristian Vasile, Între Vatican și Kremlin. Biserica greco-catolică în timpul regimului comunist, editura Litera, 2023. Titlul postfeței: «Scrisul istoric autohton și preocupările privitoare la trecutul recent al Bisericii Greco-Catolice »:
În istoriografia dedicată temei greco-catolice au apărut și tentative de a pune în discuție numărul acceptat de episcopi clandestini din perioada comunistă. Cel mai consecvent partizan al tezei potrivit cărora preoții greco-catolici clandestini Emil Riti, Octavian Cristian şi Justin Ştefan Paven pot fi considerați episcopi legitimi[1] a fost Remus Mircea Birtz (Birț), cercetător științific la Institutul de Istorie „George Barițiu“ din Cluj Napoca. Cel din urmă s-a concentrat asupra perspectivei intra-ecleziastice și a adus în atenție mai multe documente interne ale BRU din perioada clandestinității. Lucrările semnate de autorul sus amintit pot avea numeroase păcate, au cu siguranță multe note polemice sau afirmații prea tranșante, dar ele nu trebuie ignorate, ci discutate în mod critic. Cea mai importantă carte a sa este chiar teza doctorală care tratează istoria recentă a Ordinariatului Greco‐Catolic Diecezan Clandestin de Cluj‐Gherla între 1981‐1989[2]. Lucrarea lui Remus Mircea Birtz își propune să abordeze aspecte nestudiate sau mai puțin explorate din istoria Bisericii Române Unite, îndeosebi prin apelul la documentele interne ale Bisericii, materialele intra-ecleziastice, surse istorice acoperind în principal (dar nu numai) ultimul deceniu de regim comunist.
Remus Mircea Birtz recurge la o prezentare istorică detaliată a centrului eparhial analizat (Cluj-Gherla), comentând în mod critic bibliografia aferentă subiectului şi neocolind subiectele sensibile (tensiunea durabilă dintre protopopul Elie Dăianu şi Iuliu Hossu, de exemplu, soldată şi cu atacuri în presă). Acest gen de denigrare a reapărut la începuturile regimului comunist fiind folosit de canonicul Emil Iuga – şi nu numai – contra episcopului de Cluj-Gherla la instigarea organelor represive[3]. Totodată, încă de pe acum Birtz anunță, de fapt, și principalele linii de diferenţiere în raport cu literatura de specialitate care respectă mai degrabă o linie încetățenită, apropiată de narațiunea oficială greco-catolică. Autorul susține că preotul Emil Riti – la fel ca Octavian Cristian şi Justin Ştefan Paven – a fost episcop (recunoscut chiar de către Sfântul Scaun) pe când istoriografia română unită nu admite această demnitate ecleziastică sau o contestă ferm. Cum mainstream-ul istoriografic a urmat în general această din urmă linie de argumentație, demersul lui Remus Mircea Birtz este cu atât mai insolit. Teza lui Birtz este că literatura istorică ortodoxă oferă surprize care pot fi exploatate istoriografic; de pildă, o confesiune cumva în răspăr cu cele precedente a părintelui Silvestru Augustin Prunduș – unul dintre personajele centrale ale cărții lui Birtz – confesiune încredințată în anul 2000 editurii ortodoxe Renaşterea care a tipărit volumul omagial dedicat părintelui ortodox (fost greco-catolic) Onisie Morar. Birtz se leagă de faptul că în spaţiul publicistic ortodox părintele Prunduş nu menţionează existenţa ternarelor diecezane, susţinere istoriografică fundamentală la impunerea căreia a contribuit decisiv. Pornind de aici, R.M. Birtz consideră aceste ternare diecezane drept „instituţii canonice fără suport real“ şi încearcă să aducă în sprijin argumente documentare. Sugestia care se desprinde de aici este aceea că realitatea istoric-canonică s-a regăsit prea puțin reflectată în materialele editate după 1990, mai ales din cauza unor interese particulare ce au ținut de tensiunile de la vârf din cadrul diecezei de Cluj-Gherla.
În plus, autorul a surprins şi tentative timpurii de rescriere a istoriei recente a BRU, mai ales în ceea ce privește situația ordinarilor substituți de Cluj-Gherla, încercări inițiate cu scop auto-justificator. Totodată, Birtz revine la problema neo-episcopilor (a episcopilor nerecunoscuţi, consacrați de PS Ioan Dragomir în clandestinitate[4]: Emil Riti, Octavian Cristian, Justin Ştefan Paven), temă care este prezentată mai aprofundat. Cartea a exploatat şi valorificat un număr impresionant de documente, multe dintre ele inaccesibile altor cercetători – mai ales a celor care nu sunt atât de legaţi în vreun fel de clerici sau monahi greco-catolici. Un minus important al lucrării este absența accesului nemediat la documentele esențiale provenind din arhiva CNSAS, multe dintre ele nepublicate sau neintrate pe deplin în circuit istoriografic.
Beatificarea și anul istoriografic 2019
Cum am anticipat, 2019 a fost un an important în istoria Bisericii Române Unite datorită beatificării a șapte episcopi care au sfârșit în universul concentraționar comunist. Ceremoniile de beatificare au influențat și spațiul istoriografic impulsionând apariția unor lucrări fie de popularizare, fie academice. Povestea martiriului celor șapte episcopi greco-catolici a fost redată şi publicată aproape în același timp cu ceremonia de beatificare prilejuită de vizita papei Francisc în România (între 30 mai și 2 iunie 2019), acest demers istoriografic deschis și către publicul larg datorându-se doamnelor Francisca Băltăceanu și Monica Broşteanu, două reputate profesoare clasiciste[5]. Volumul este un important corolar editorial cu atât mai necesar cu cât a marcat depășirea unei anomalii şi a unui aparent paradox – deşi România s-a apropiat de Europa occidentală, de structurile euro-atlantice şi chiar de Vatican mult mai semnificativ în comparație cu Ucraina vecină, iar accesul la arhivele comunismului a fost mai consistent (inclusiv pentru documentarea martiriului), cu toate acestea proclamarea ca fericiți a celor șapte înalți clerici autohtoni a venit semnificativ mai târziu (încă din 2001 papa Ioan Paul al II-lea a beatificat 28 de clerici ucraineni greco-catolici)[6]. Cum spuneam și în 2019, rămâne ca istoricii şi teologii să analizeze în viitor această stranie întârziere de aproape două decenii[7].
Beatificarea s-a produs la 2 iunie 2019 pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi a consacrat proclamarea ca Fericiţi a şapte ierarhi români uniţi: Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu. Ei s-au alăturat astfel altor Fericiţi din România din perioada mai recentă (de confesiune romano-catolică): monseniorul Vladimir Ghika (preot biritual) [8], Anton Durcovici, precum şi Szilárd Bogdánffy. Motto-ul cărţii – realizată de Francisca Băltăceanu și Monica Broşteanu cu concursul Postulaturii[9] Cauzei de beatificare a episcopilor greco-catolici – vorbeşte despre episcopii statornici în credința lor ca despre „Oameni care n-au făcut din adevăr un «moft de conştiinţă», ci viaţa însăși“[10], fiind în același timp o invitație la depășirea tabuurilor din literatura istorică românească. De ce a fost desființarea Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolice) „un subiect ocultat“, o temă evitată, ocolită, interzisă de-a dreptul sau măcar deformată? Pentru că inevitabil discuţia istoriografică serioasă, necenzurată, ajungea inclusiv la doi patriarhi ortodocşi şi la acţiunile lor „controversate“ de după 1948: Justinian Marina şi Teoctist Arăpaşu, mesageri ai puterii politice pe lângă episcopii greco-catolici reţinuţi în mănăstiri ortodoxe contra voinţei lor (ca să nu spun deţinuţi sau arestaţi)[11].
Cerbicia represiunii antigreco-catolice din România până în 1989 nu are echivalent în Europa Centrală, regimul de la București respingând chiar și discutarea chestiunii BRU clandestine cu ocazia întâlnirilor diplomatice cu reprezentanții Sfântului Scaun[12]. Cu am spus-o şi cu alte ocazii, pentru mai mulţi istorici rezonabili ai vieţii politice este evident că regimul lui Nicolae Ceauşescu la momentul 1968 nu seamănă deloc cu „Primăvara de la Praga“ şi că furtunoasa condamnare a invaziei sovietice în Cehoslovacia are legătură strict cu teama secretarului general al CC al PCR de a nu fi înlăturat şi el de la putere, şi nu cu o identificare empatică a lui Ceauşescu cu ideile reformiste ale regimului Dubček. Dar contrastul se vădeşte şi în ceea ce priveşte evoluţiile din viaţa religioasă: în 1968, în Cehoslovacia, este restabilită Biserica Greco-Catolică (desfiinţată în 1950), în timp ce în România comunistă Biserica Română Unită continuă să fie reprimată având o existenţă subterană (în 1970 cardinalul Iuliu Hossu moare de fapt în detenţie). Sute de clerici greco-catolici şi practic toţi episcopii uniţi (titulari în 1948) au sfârşit ca martiri. Şi cu toate acestea, volumul intitulat chiar Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist[13] nu le consemnează existenţa şi biografia (motivul real pare să fie implicarea unor arhierei ai BOR atât în tentativa de convertire, cât şi în detenţia episcopilor uniţi în diferite mănăstiri ortodoxe, aspecte istorice care probabil se regăseau în fișele biografice ale clericilor greco-catolici întocmite de cei desemnați de ierarhia BRU). Relațiile complicate, ca să folosim un eufemism, între arhiereii ortodocși și greco-catolici sunt tratate sau sugerate şi în cartea alcătuită de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu, însă cu multă precauţie şi sfială[14], de înţeles până la un punct tocmai pentru că susceptibilitățile Patriarhiei Ortodoxe – partener al Sfântului Scaun la succesul vizitei papale în România anului 2019 – se cuveneau menajate.
Capitolul cel mai consistent al volumului despre martirii BRU este chiar povestea celor şapte în viaţa „normală“, episcopii fiind trataţi în ordinea în care au pierit în universul concentraţionar al comunismului românesc, de la Vasile Aftenie (1950) până la Iuliu Hossu (1970)[15]. A fost nevoie de aproape trei decenii pentru ca Postulatura Cauzei de beatificare a episcopilor greco-catolici să răzbească. Sunt realități ale postcomunismului surprinse şi în lucrarea despre „martorii fericirii“: „prejudecățile comuniste asupra istoriei românilor greco-catolici şi a elitelor lor care au slujit cultura română sunt în continuare, împreună cu ignoranța, un zid greu de trecut“[16]. Primul tiraj al cărţii pare să se fi epuizat rapid, mai ales sub impactul ceremoniei de beatificare. Prin felul accesibil în care a fost scris, volumul datorat doamnelor Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu a avut probabil o influenţă semnificativ mai mare decât multe studii academice la un loc. Cartea descrie vieţi exemplare şi destine model, care ies în evidenţă prin refuzul de a abjura de la propriul crez chiar sub o intensă teroare de tip totalitar. „Credinţa noastră este viaţa noastră“ – expresia asumată de episcopul/cardinalul Iuliu Hossu (şi respectată de ceilalţi ierarhi) care a ajuns să denumească jurnalul său, păstrat cu grijă de apropiați[17] – sunt cuvinte care au avut deplină acoperire.
Pentru că am pomenit de Postulatura Cauzei de beatificare, în primul rând trebuie spus că Emanuel Cosmovici şi echipa care l-a ajutat la întocmirea dosarului de beatificare au făcut un lucru temeinic respectând cerinţele Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor[18]. Cum am anticipat, a existat o mare frustrare în spaţiul autohton, nu doar în sânul comunităţii greco-catolice, ci şi al celor apropiaţi de Biserica Română Unită (istorici, jurnalişti, formatori de opinie etc.), un soi de dezamăgire legată de faptul că, deşi aceşti episcopi aveau – aparent – toate datele sfinţeniei, ale sfârşitului ca martiri, procesele de beatificare au întârziat. Anumiți comentatori au și sugerat câteva cauze ale întârzierii: pe lângă lipsa cooperării sistematice cu zona profesionistă a istoriografiei, tot acest proces de documentare a implicat mai ales costuri materiale considerabile, inclusiv o investiție deosebită în cercetători care să se ocupe doar de această întreprindere (or, exact această ultimă cerință a unui proces de argumentare adresat Sfântului Scaun/Congregației pentru Cauzele Sfinților a fost îndeplinită cu mare dificultate); este posibil să fi existat și orgolii, parti-pris-uri etc. Până la urmă contează mai mult rezultatul final.
Pe lângă cele șapte biografii redactate de Emanuel Cosmovici, deja pomenite, au mai apărut alte volume de dimensiuni reduse, dar cu informații dense despre persecuția ierarhiei BRU sub comunism: „Lichidarea“ stalinistă a BRU; Desfășurarea pe teren a „lichidării“ BRU în 1948; Răspunsul Episcopatului la persecuție (1944-1948); Calea Crucii comună a Episcopatului greco-catolic (1948-1956); Persecuția contra BRU până la moartea lui Iuliu Hossu. Aceste volume-broșuri ale domnului Emanuel Cosmovici – în fapt, o Sinteză a lucrării colective a Postulaturii, denumite Positio super martyrio – pot fi văzute ca opere deopotrivă academice, morale, spirituale şi de popularizare. Pe de o parte, pentru că se înscriu și în categoria demersului istoriografic, pe de altă parte pentru că au valenţe spirituale preponderente, fiind piese ale unui martirologiu. Aceste volume nu sunt încărcate cu note de subsol, cu un aparat critic greoi, ci sunt scrise într-un limbaj accesibil şi pentru marele public, indiferent de confesiune. Ele reprezintă de fapt povestea pe scurt a martiriului celor şapte episcopi greco-catolici şi se completează foarte bine cu alte cărţi apărute în 2019 – îndeosebi cu lucrarea deja amintită a doamnelor Francisca Băltăceau și Monica Broşteanu, Martori ai fericirii. Şapte vieţi de sfinţi români.
NOTE:
[1] Mircea Remus Birtz, Episcopul Emil Riti (1926-2006)…, ed. cit., 2006.
[2] Idem, Activitatea Ordinariatului Greco‐Catolic Diecezan Clandestin de Cluj‐Gherla între 1981‐1989 (pe baza documentelor intraeclesiastice), Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2019.
[3] Pentru cazul Emil Iuga, v. mai ales Marius Bucur, „Il monsignor Emil Iuga e «l’unificazione religiosa» del 1948“, în Ioan-Aurel Pop, Ovidiu Ghitta, Ioan Bolovan, Ana Victoria Sima (coordonatori), Del cuore dell’Europa. Omaggio al professor Cesare Alzati per il compimento dei 70 anni, Academia Romena, Centro di Studi Transilvani, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015 pp. 385-418.
[4] Pentru această chestiune în dispută, vezi Simion Mesaroș, Reflecții și dezvăluiri, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2004; Sr. Prof. Dr. Maria-Ionela Cristescu [Sora Ionela], În apărarea PS Ioan Dragomir și a episcopilor consacrați în clandestinitate. Scrisoare replică la cartea „Reflecții și dezvăluiri“ de Pr. Simion Mesaroș, [Congregația Inimii Neprihănite], București, 2004.
[5] vezi Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Martori ai fericirii. Şapte vieţi de sfinţi români, cuvânt însoţitor al PS Mihai Frăţilă, episcop greco-catolic de Bucureşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2019, 244 p.
[6] „Homily of the Holy Father, Tuesday 26 June 2001, Lviv“, în Vatican.va; https://www.vatican.va/content/john-paul-ii/en/homilies/2001/documents/hf_jp-ii_hom_20010626_ucraina-beat.html); „Pope Beatifies Greek Catholics in Ukraine“, UCA News, June 28, 2001; https://www.ucanews.com/story-archive/?post_name=/2001/06/29/pope-beatifies-greek-catholics-in-ukraine&post_id=18686).
[7] Cristian Vasile, „Povestea martiriului celor şapte episcopi greco-catolici“, în Apostrof, an. XXX, nr. 8 (351), septembrie 2019.
[8] Francisca Băltăceanu, Andrei Brezianu, Monica Broșteanu, Emanuel Cosmovici, Luc Verly, Vladimir Ghika. Profesor de speranță, Editura ARCB, București, 2013, p. 236.
[9] Potrivit dicționarelor românești, postulația este dreptul de a pleda pentru altcineva în fața unei instanțe judiciare.
[10] Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Martori ai fericirii…, p. 5.
[11] Iuliu Hossu, Credința noastră este viața noastră. Memoriile Cardinalului Iuliu Hossu, ed. Pr. Silvestru Augustin Prunduș, Editura Viața Creștină, Cluj Napoca, 2003, p. 141.
[12] Ovidiu Bozgan, Cronica unui eșec previzibil. România și Sfântul Scaun în epoca pontificatului lui Paul al VI-lea (1963-1978), Editura Curtea Veche, București, 2004, passim.
[13] Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, cu un studiu introductiv de Adrian N. Petcu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007.
[14] Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Martori ai fericirii…, vezi pp. 39 şi urm..
[15] Ibidem, pp. 45-156.
[16] Ibidem, p. 230. Cartea a beneficiat de cuvântul de susţinere al editorului, Gabriel Liiceanu, care ridică probleme şi întrebări de natură etică: „mulţi români de-a lungul deceniilor comuniste au avut parte de experienţe atroce şi de privaţiuni teribile. De ce oare doar unii dintre ei sunt canonizaţi?“.
[17] Iuliu Hossu, Credința noastră este viața noastră. Memoriile Cardinalului Iuliu Hossu, ed. cit., 496 pag. Ediția a III-a (2022) – adnotată și adăugită –consemnează calitatea nouă a memorialistului, căpătată în iunie 2019: Fericitul Episcop Martir Iuliu Hossu.
[18] În unele texte din perioada 2014-2015 autorul a ignorat sau neglijat importante piese ale literaturii secundare și sinteze esențiale de istorie greco-catolică post-1945 în care era subliniat rolul esențial al conducerii comuniste în lichidarea BRU; Emanuel Cosmovici, „Atacul stalinist împotriva Bisericii Catolice de ambele rituri din România – Răspunsul monseniorului Ghika“, în Fabian Doboș (coord.), Rolul Bisericii Catolice din Europa de Est la căderea comunismului, Editura Sapientia, Iași, 2015, pp. 233-322.
Puteți cumpăra cartea aici.
