De ce a plîns Roger Federer?
Întrebarea de mai sus i-a frămîntat pe mulți dintre cei care au urmărit în direct ultimul meci oficial jucat de marele campion la Cupa Rod Laver, desfășurat la Londra, la sfîrșitul lunii septembrie 2022, sau care au văzut reluările pe canale media și social media. La început credeam că este un fel de interogare retorică, redundantă în condițiile în care unii oameni plîng ușor, din orice motiv, iar alții plîng greu sau deloc. Pentru a disimula incapacitatea unora de a plînge vechile societăți au inventat funcția socială a bocitoarelor (vezi și piesa lui Eschil, ”părintele tragediei”). Iubitorii tenisului știau de două decenii că Federer plînge, în ocazii diferite, la înfrîngeri sau victorii, iar firea sa sensibilă este o trăsătură definitorie a personalității sale. Dar după aceea am constatat că devenise un fel de întrebare a Sfinxului, ca și cum jucătorul elvețian de tenis era o ciudățenie antropologică ori un fel de psihopat. Or, din inepția multora dintre răspunsurile vehiculate, mi-am dat seama că mulți efectiv nu înțelegeau de ce a plîns, ba chiar li se părea ceva ciudat ori chiar suspect sau demn de dispreț.
Incapacitatea tot mai răspîndită a unor indivizi de a înțelege de ce suferă și de ce plîng oamenii (sau cel puțin o parte dintre ei), în condițiile în care Internetul practic însutește motivele de provocare a suferinței, deznădejdii, regretului, invidiei, milei sau chiar a bucuriei, este un semn că în fenomenologia plînsului se petrec mutații semnificative. Concomitent, datorită transmiterii instantanee a informațiilor, imaginilor, ideilor, sentimentelor, s-au înmulțit motivele de provocare a rîsului, amuzamentului, bucuriei, persiflării. Cînd se înmulțesc excesiv și se radicalizează emoțiile care provoacă plînsul sau rîsul, baza motivațională a acestor manifestări este zdruncinată.
În anii din urmă s-au petrecut nenumărate crime împotriva umanității, crime de război, genocide, asasinate în masă, dar dincolo de locurile unde s-au petrecut evenimentele aproape nimeni nu a vărsat o lacrimă, nici în România, nici în alte părți ale lumii. În Ruanda, Sudan, Irak, Afganistan, Yemen și în multe alte locuri s-au produs atacuri barbare împotriva unor oameni nevinovați, genocide, cu sute de mii de victime, fără ca să tresalte multe conștiințe în partea noastră de lume. Nici măcar martiriul creștinilor nu îi mai impresionează … pe creștini. Am colectat materiale pentru o carte despre persecutarea creștinilor în lume (cu execuții publice, decapitări, incendieri, violuri, crime, uciderea pruncilor, tîlhării, luarea femeilor în sclavie, demolarea caselor, bisericilor și monumentelor creștine, alungarea creștinilor din localități, regiuni sau state, cu distrugerea și chiar desființarea cimitirelor creștine), mai ales în lumea islamică (sunnită sau șiită), în particular în Orientul Mijlociu și nordul Africii (unde s-a format creștinismul primitiv), în China comunistă ori în state budiste sau hinduse, iar pe măsură ce făceam acest lucru am observat că reacțiile de compasiune ale coreligionarilor erau cvasiinexistente. Nu am auzit vreun bun creștin român să se îngrijoreze privind soarta tragică a ”fraților creștini” din diferite părți mai îndepărtate ale lumii, indiferent de biserica din care aceia făceau parte. Solidaritatea între creștini devine tot mai slabă, atît în statele predominat ortodoxe, cît și în cadrul creștinismului apusean (catolic, protestant sau neoprotestant).
Sunt mai multe cauze, motive, carențe de caracter, imaginație, vicii, unele legate de condiția umană, altele de trăsături psihologice individuale, care explică insensibilitățile față de cei care suferă sau ajung victime nevinovate: în epoca Internetului s-au accentuat și răspîndit indiferența, cinismul, lipsa de empatie, lipsa de milă, prostia, invidia, ura, misoginismul, șovinismul, rasismul. Adeseori, empatia se fixează doar pe evenimente ușor de perceput, chiar dacă mai puțin grave, dar care sunt exagerate, în vreme de evenimente extrem de grave trec neobservate. În cazul României, rezerva de empatie s-a consumat în reacțiile privind incendiul de la clubul Colectiv. Miile de victime ale pandemiei parcă nu au contat, deși condițiile de la terapie intensivă din spitalele autohtone au făcut ca rata mortalității să fie mult mai ridicată decît în alte state. Atît înainte, cît și după respectivul accident, evenimente din diferite părți ale lumii în care au fost asasinați în mod deliberat nenumărați oameni nevinovați (zeci de mii sau chiar sute de mii) i-au lăsat pe mulți dintre români indiferenți. Simptomul empatiei limitate față de suferința altor categorii de oameni sau de națiuni este trădat de întrebările oficialităților și ziariștilor români de pe aproape toate posturile – ”au fost și români între victime? / între răniți?/ între cei uciși?”. Pentru respectivii, dacă nu au fost răniți sau nu au murit români, atunci nici un eveniment nu este grav cu adevărat.
Cînd tragediile de pe planetă nu îi mai impresionează pe mulți, pare că nici nu mai contează răspunsul la întrebări precum ”de ce a plîns Roger Federer?, ”iar Rafael Nadal de ce a plîns și el?” ori ”de ce o fi plîns grecul Tsitsipas la același eveniment?”. Or, toate acestea se leagă între ele.
S-au înrăutățit în ultimul sfert de secol consecințele încălzirii globale (global warming). Deșertificarea unor zone imense de pe planetă este printre cele mai vizibile. Ar însemna să credem în determinismul cel mai strict, cel geografic, dacă am afirma că există vreo legătură cauzală sau corelativă cu înmulțirea cazurilor de pustiire sufletească și morală. Poate este doar coincidență, dar simultaneitatea nu este o explicație.
Cîteva dintre șocurile privind insensibilitatea, cinismul, bădărănia și nesimțirea unor indivizi le-am suferit cu ocazia unor spectacole de teatru sau de film. Evit cu succes mersul la cinematograf de cînd am vizionat în public filmul lui Mel Gibson ”Patimile lui Hristos.” În afară de faptul că sute de spectatori butonau pe așa-zisele ”telefoane inteligente”, în sală era o veselie generalizată, cu chicote, rîgîieli, comentarii stupide, malițioase. Parcă eram la comediile cu Stan și Bran. Atunci am realizat că dezumanizarea unora nu se datorează doar spălării pe creier (brainwashing) practicate pe scară largă în regimul comunist totalitar. După căderea comunismului, și la noi s-a petrecut spălarea pe creier tipică societăților libere și ”deschise” (open society), pe care Occidentul american și european a experimentat-o după Holocaust și al doilea război mondial.
Închei aici nu înainte de a constata că în locul unei cronici despre retragerea jucătorului meu preferat, Roger Federer, am scris despre lumea în care trăim. Pentru mine există însă o certitudine: este imposibil să devin fanul altui jucător. Iar plînsul său este un brand.
