Și totuși, memoria…

Orice regim totalitar, indiferent de coloratura ideologică, va ajunge bântuit de obsesia rescrierii trecutului într-o versiune oficială, convenabilă, cu care să poată influența și remodela conținutul memoriei sociale. Aceasta a fost și una dintre liniile de acțiune ale regimului comunist din România care a încercat să transforme discursul istoriografic și memoria într-un mijloc de putere redutabil pe care să-l folosească pentru a controla/manipula individul și societatea. De aici, inevitabil, s-a născut practica reprimării și a interzicerii memoriei alternative, mai ales a acelor secvențe traumatice generate de sălbaticele acțiuni represive purtate de comuniști împotriva grupurilor sociale indezirabile, investite ideologic și propagandist cu statutul de „dușmani ai poporului”.

De subliniat, încă de la început, că, oricâte resurse au fost alocate, încercarea de instrumentare a memoriei de către puterea totalitară și-a arătat limitele, dovedindu-și adesea neputința. Dacă în România, în împrejurări știute, s-a reușit impunerea ideologiei unice și a partidului unic, memoria de factură oficială a ratat „șansa” să devină unică. A fost mereu acompaniată, contracarată și chiar subminată de „memoriile alternative” care au supraviețuit, adaptându-se mereu, în faliile și ungherele societății. „Survolând” diversitatea memoriei clandestine, care a redus contrafacerile oficiale către condiția de forme fără fond, putem întâlni memoria tradițiilor și a istoriilor precomuniste, memoria rezistenței și a represiunii comuniste, memoria colectivizării ori memoria gulagului în ansamblul său. 

Pluralismul memoriei a fost cel care a prezervat și susținut în plin comunism predispoziția către judecăți autonome, nealiniate sau critice. Din acele „insule” nesupuse ale memoriei, adesea imposibil de identificat și eradicat, s-au degajat resurse de energie și de voință din care s-au hrănit repudierea tacită a comunismului, episoadele de opoziție și dizidență manifeste, cât și revolta anticomunistă generalizată de la finalul anului 1989.

Ulterior, în cursul anilor ‘90, aceleași categorii ale memoriei „subversive” au îndeplinit alte funcțiuni esențiale, activând necesare presiuni sociale care să ajute la consolidarea pluralismului civic și politic, respectiv la dezvoltarea democrației. În același interval de timp, memoria oprimată în comunism a intrat în stadiul firesc al legitimității și etalării publice. A fost decada de înflorire a literaturii memorialistice care a privilegiat teme precum represiunea comunistă, experiența concentraționară sau rezistența anticomunistă. 

Rezumând, se poate admite că primul eșec major al comunismului, ca sistem de putere, s-a petrecut pe terenul memoriei. Acolo, în adâncurile tainice ale memoriei a fost pregătită prăbușirea comunismului și tranziția conștiințelor, a societății, a suprastructurii instituționale și legislative către starea democrației. Punctul acesta, cumva conclusiv, este deopotrivă o deschidere de ușă către o altă temă asupra căreia merită zăbovit chiar și pe scurt. Este cu siguranță nimerit să ne întrebăm dacă România, mai ales prin elitele sale, a vrut să înțeleagă cu adevărat importanța memoriei oprimate și, cu atât mai mult, dacă a fost căutată rețeta transmiterii ei spre noile generații.

În aceste peste trei decenii scurse de la căderea comunismului s-au întâmplat făptuiri remarcabile, cele mai multe și importante pornite din societate. Alături de publicistica efervescentă inspirată de experiența gulagului, în România funcționează instituții și fundații care se străduiesc să mențină vie flacăra memoriei reprimate. Între acestea sunt în primul rând de consemnat Memorialul de la Sighet, Casa Memorială „Iuliu Maniu” din Bădăcin, Fundația „Corneliu Coposu”, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului sau Fundația „Doina Cornea”.

Totuși, în pofida acestor realizări, mai degrabă punctuale, persistă impresia că, la nivel general, românii tineri ratează conexiunea cu zestrea memoriei de factură anticomunistă. Cauzele sunt multiple, de la cvasi-boicotul asupra chestiunii exercitat de sistemul national de educație, la un discurs, să-i zicem cultural, tot mai agresiv care recurge la tertipuri prin care este țintită delegitimarea memoriei victimelor comunismului, până la conduite obstrucționiste fățișe, folosite de autorități ale statului (centrale și locale), prin care sunt compromise proiecte memoriale venite dinspre societate. Și poate înainte de toate, trebuie observat rolul (sub)culturii generic numită globalistă care, prin mijloacele de propagare redutabile de care dispune, induce consecințe profund nivelatoare în fața cărora „memoriile” locale au puține șanse de salvare.

Departe de a fi un fapt banal, scurtcircuitarea comuniunii transgeneraționale în jurul memoriei luptei, durerii și sacrificiului în comunism are urmări dintre cele mai nefaste. Ea este echivalentă cu pierderea unui adevărat tezaur de experiențe și amintiri din trecutul totalitarismului comunist, care ar putea actualiza și garanta, în durata lungă a timpului istoric, atașamentul social pentru libertate, pentru democrație, dar, deopotrivă, și pentru valori de tip identitar.