CENZORUL, BIBLIA, CIA

Timp de lectură 14 min.

Prima definiție a cenzurii, și cea mai comună, se referă la „tăierea”, suprimarea unui fragment (sau cuvânt) dintr-un text (literar, de obicei). Nu întâmplător, bibliografia cenzurii reține, în primul rând, studii, volume despre cenzura literară, urmate de cenzura presei, cu mențiunea că și textele despre cenzura în domeniul teatrului și a filmului ar ocupa un loc onorabil într-un top bibliografic al domeniului. Celelalte activități ale cenzurii rămân, de obicei, total necunoscute publicului larg. Ca să ne referim la perioada comunistă: în instituția cenzurii, mai concret, Direcția Generală a Presei și Tipărirutilor, în 1962, din 435 de persoane angajate, doar 21 lucrau la Serviciul Literatură (fostă „Controlul cărții”), adică în jur de 5%, iar cel mai mare departament era Import‑Export (71 de posturi). Acesta era responsabil de „difuzarea, punerea în vânzare sau răspândire sub orice formă a publicațiilor și a oricăror imprimate poligrafice, fonice sau pe peliculă, sosite din străinătate”, având și o serie de sarcini în domeniul exportului de tipărituri. Cei mai mulți angajați din această unitate lucrau, de obicei, pe lângă oficiile poștale. Pentru a face față volumului tot mai mare de lucru, în 1957 s‑a aprobat ca exportul publicațiilor să se facă nu numai din București, ci și din alte orașe, precum Arad, Brașov, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Oradea, Ploiești, Timișoara, Târgu Mureș. Atribuțiile cenzorilor din Export‑Import erau bine delimitate: ei puteau hotărî oprirea, clasificarea la «fond special» sau returnarea unor materiale necorespunzătoare sosite prin poștă pe diferite adrese; propuneau lichidarea stocurilor de cărți și publicații; de ei depindea ca materialele care nu primesc drept la liberă circulație să fie distribuite „numai instituțiilor și persoanelor particulare indicate de conducere”. În activitatea lor, lectorii de la Import‑Export utilizau niște liste speciale ale instituțiilor și persoanelor care primesc tipărituri din străinătate fără controlul DGPT; au existat, de asemenea, și „instituții servite prin cursă specială”. Arhiva cenzurii înregistrează sute de dosare cu mii de documente (note, rapoarte) ale publicațiilor admise/respinse pentru import sau export, dar sunt și alte multe momente interesante, care prezintă activitatea cenzurii într-o lumină mult mai complexă. Unul din aceste episoade datează din 1974, când cenzorului Petre Săbădeanu i se desface contractul de muncă, acuzat fiind că a furat 41 de Biblii. Săbădeanu era lector de încredere și cu funcții înalte în cadrul DGPT, fusese mult timp „șef serviciu adjunct” la Departamentul „Ștință și Tehnică”, apoi îl găsim în Colegiul DGPT, terminând niște cursuri postuniversitare, în vederea obținerii „titlului de doctor la Academia de Științe Sociale” (în 1967) și, în cele din urmă, ajunge șef la „Direcţia pentru publicaţiile de import şi de export” (fosta Import-Export). Mândria instituției, cu alte cuvinte. Scandalul a fost unul imens, câteva documente ilustrându-i etapele. Cel mai relevant pare a fi „Procesul-verbal al şedinţei extraordinare a Biroului executiv şi a Comitetului de partid din D.G.P.T. din 24 septembrie 1974, orele 11,30”, unde primul punct pe listă este „discutarea cazului de încălcare a normelor de muncă de către tov. Petre Săbădeanu, şef de serviciu”. Pe scurt, organele locale din Bistrița au confiscat 41 de Biblii, editate în limba română la Londra, de la o femeie care a pretins că le primise de la P. Săbădeanu. Acesta neagă vehement, o comisie DGPT merge pe teren, face investigații, este anchetată femeia în cauză, care „a dat o declaraţie scrisă în care a arătat că le-a primit de la tov. P. Săbădeanu, la domiciliul acestuia din Bucureşti, el recomandându-i să le vândă cu 200 lei exemplarul”. Se convoacă adunarea de partid, unde toți șefii importanți ai cenzurii iau cuvântul, își exprimă stupoarea, dezamăgirea, sunt de acord unanim cu penalizarea. 

Președintele DGPT, Ion Cumpănaşu prezintă cazul pe larg. „Totodată, tovarăşul I. Cumpănaşu informează că un colectiv a analizat condiţiile în care se asigură la Direcţia pentru publicaţiile de import şi de export evidenţa, manipularea, păstrarea şi topirea materialelor, s-au aplicat unele măsuri, iar altele urmează a fi luate în continuare. Ca prime măsuri, s-a introdus controlul fiecărui lucrător din unitate la încheierea programului de lucru, organizarea pazei în trei schimburi. Este însă necesară intensificarea muncii politice, de educaţie comunistă în rândul oamenilor, pentru prevenirea oricărei manifestări de incorectitudine şi necinste.” 

Conform majorității, motivul furtului ar fi lăcomia :

„Tov. Ludovic Tarnovschi arată că este regretabil că în instituţia noastră a putut avea loc o astfel de faptă, mai ales că P. Săbădeanu este un cadru de conducere şi s-a bucurat de încrederea oamenilor. La mijloc stă lăcomia, acest lucru i-a întunecat mintea şi l-a dus la abaterea săvârşită. Consideră că Petre Săbădeanu va trage învăţămintele cuvenite. Este de acord să se aplice sancţiunea propusă.”

Sau poate propaganda mistică? 

„Tov. Iosif Banyai este de acord cu propunerea de sancţionare şi arată că dacă Biroul executiv ar lua în considerare argumentul adus de P. Săbădeanu de a nu fi înstrăinat materialele religioase în scop comercial – argument infirmat de declaraţia cetaţenei căreia le-a dat – gravitatea faptei se accentuează deoarece ar trebui  să tragem concluzia că le-a difuzat pentru a face propagandă mistică.”

După toate luările de cuvânt:

„Tov. Petre Săbădeanu recunoaşte gravitatea greşelii, regretă fapta şi asigură Biroul executiv că în noul loc unde va lucra va munci cu perseverenţă, se va comporta ca un om corect şi cinstit.”

În 1974, la Editura Tehnică din București apare volumul Sistematizarea rurală, sistematizare și urbanism de Ion Bold, Mioara Matei, Petre Săbădeanu. În catalogul Bibliotecii Academiei Române, găsim și alte titluri (Educaţia şi dezvoltarea rurală, 1984 ; Noua revoluție agrară, 1989), precum și anii de viață ai autorului (1931-2008)… 

În luările lor de cuvânt, mai marii cenzurii l-au criticat aspru pe bietul Săbădeanu, dar nimeni nu s-a întrebat/mirat cum au ajuns la el cele 41 de Biblii… 

Dar, exact în acel timp, de cealaltă parte a Cortinei de Fier… 

Una dintre cele mai puţin cunoscute operaţii din timpul războiului rece, coordonată de serviciile secrete americane, a fost distribuirea cărţilor în ţările bloculului comunist. Iniţiată la mijlocul anului 1956, operaţia a durat până în septembrie 1991, trimiţându-se peste zece milioane de cărţi în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria şi Uniunea Sovietică. Primii destinatari au fost elitele culturale şi politice, apoi cărţile au fost trimise şi centrelor de cercetare, organizaţiilor culturale, unităţilor superioare de învăţământ. Mai multe instituţii au fost implicate în desfăşurarea acestui program şi, pe lângă posturile de radio Europa Liberă, Radio Liberty şi Vocea Americii, s-a ocupat de distribuirea cărţii şi International Advisory Council (IAC), transformat ulterior în International Literary Center (ambele fiind structuri CIA). Primul cercetător care a scris despre această operaţie (în anul 2003), John P.C. Mattews, a numit-o „the Secret Marshall Plan for the Mind”. Scopul principal al acestei operaţii a fost diferit de cel al posturilor de radio menţionate, care se adresau unui public larg; prin acest program secret se dorea a se influenţa percepţiile, credinţele (beliefs) şi aşteptările elitei politice şi intelectuale care avea, direct sau indirect, capacitate de decizie în regimul comunist. Încă de la bun început, oficialii CIA au acordat o mare importanţă acestui program, considerând că, spre deosebire de alte metode de propagandă, cărţile pot avea un impact semnificativ şi durabil asupra cititorului, fiind una dintre cele mai importante arme strategice: „the most important weapon of strategic (long-range) propaganda”. Scopul era, aşadar, de a eroda sistemul (comunist) şi, pe cât e posibil, chiar de a-l distruge. Lectura cărţilor urmărea conştietizarea integrităţii naţionale, dorinţa de autoexprimare, curiozitatea intelectuală, descentralizarea autorităţii, care ar putea crea presiuni asupra puterii comuniste. Cărţile trimise nu erau neapărat anticomuniste, pentru că n-ar fi avut prea multe şanse de a ajunge la destinaţie. Cele mai multe erau volume de specialitate, din domeniul medical, tehnic, cărţi de artă, de arhitectură, ghiduri turistice ori cinematografice, dicţionare lingvistice, dar şi literatură clasică universală, conţinutul cărora era, de obicei, apolitic, în care occidentul era prezentat într-o lumină favorabilă (se urmărea chiar promovarea valorilor occcidentale prin intermediul literaturii, artelor vizuale, psihologiei). Cu toate acestea, cărţile s-au dovedit a fi „un cal troian” sau o „capcană” pentru cititorii fideli ai regimului comunist. 

Pentru această operaţie au fost cooptate o serie de instituţii occidentale, organizaţii, sponsori particulari, asociaţii ale emigranţilor. De pildă, în anul 1963 existau 653 de instituţii implicate în această operaţie. Distribuţia nu se făcea doar oficial, prin poştă, ci şi prin persoane care veneau în Occident, o astfel de modalitate permiţând trecerea cărţilor cu conţinut mai subversiv. A existat o reţea complexă de persoane, amici, prieteni, binefăcători necunoscuţi, care puneau la dispoziţia celor care urmau să se întoarcă în una din ţările vizate cărţi preţioase, scumpe, greu accesibile uneori şi occidentalilor. Conţinutul cărţilor era „adaptat” pentru fiecare ţară sau perioadă de timp, în conformitate cu specificul sau problemele fiecăreia. Se trimiteau sute, mii de cărţi pentru a obosi vigilenţa cenzorilor. Într-un raport se spune că a fost trimis un număr mare de materiale „non-controversate”, care au creat o atmosferă de relaxare, favorabilă trimiterii unor volume cu caracter politic mai subversiv. Numai între anii 1957-1959, în ţările blocului comunist au fost trimise volume ale autorilor Albert Camus (The Rebel), Aldous Huxley (Man in the Modern World, Brave New World), Czesław Miłosz (The Captive Mind, The Seizure of Power), Milovan Djilas (Communism in Crisis, The New Class), José Ortega y Gasset (The Revolt of the Masses), Hannah Arendt, Nikolai Berdiaev, Isaiah Berlin, Max Born, Mircea Eliade, Karl Jaspers, Franz Kafka, George Orwell, Boris Pasternak, Herbert Marcuse, Rosa Luxemburg, Jean-Paul Sartre, Arnord Toynbee, Lionel Trilling, Benedetto Croce, Eugène Ionesco, Walter Gropius şi mulţi alţii. 

Cercetătorii americani susţin că această operaţie sofisticată a avut succes, cu tot controlul draconic al cenzurii comuniste şi al serviciilor secrete de dincolo de Cortina de Fier. Cele mai importante analize ale acestui program au fost făcute în cadrul serviciilor secrete americane (SIA); într-un raport (încă) din 1970 al acestor servicii se menţiona că programul şi-a demonstrat deja eficienţa, influenţând atitudinea şi predispoziţia pentru libertatea intelectuală şi culturală, precum şi prin accentuarea insatisfacţiei din cauza absenţei acesteia. Lectura cărţilor comune în Est şi Vest a format o puternică legătură spirituală între intelectualii europeni, care a dus la un sfârşit paşnic al războiului rece. Concluzia specialiştilor e că distribuirea cărţilor timp de 35 de ani a jucat un rol decisiv în victoria ideologică a vestului asupra comunismului. 

Coordonatorul acestui program şi directorul Departamentului de Operaţii în Blocul Comunist, care a preluat în totalitate această operaţie, a fost George C. Minden. Născut în 1920, la Bucureşti, cetăţean român, de naţionalitate englez, George Robert Căpuţineanu Minden este necunoscut în România. Tatăl său, George Minden s-a născut în 1896 în Hull, Yorkshire. Angajat într-o companie maritimă în Hamburg şi Londra, în timpul primului război mondial a fost trimis, ca locotenent al armatei germane, în România, unde a întâlnit-o şi a cerut-o apoi de soţie pe mama lui George, Maria Teohari, nepoată a lui Mihai Căpuţineanu (1878-1948), un magnat în domeniul petrolului. George avea trei ani când părinţii lui au divorţat, el fiind crescut de bunică şi de unchiul Căpuţineanu, care l-a şi adoptat, împreună cu fratele său. A studiat dreptul civil şi s-a implicat în afacerile unchiului bogat, dar, odată cu instaurarea regimului comunist, a urmat şi confiscarea averilor. George a reuşit să plece din România în 1946, cu soţia şi cei doi copii. A urmat studiile la Cambridge şi s-a despărţit de prima soţie. Între 1948 şi 1954, a predat limba engleză în Spania, ţara în care o întâlneşte pe a doua soţie, americancă. În 1954-1955 este directorul Şcolii de limbi moderne din Mexico, apoi familia se mută în SUA, unde Minden ajunge analist şi cercetător al Departamentului Român al Europei Libere, fiind şef de departament un an mai târziu. În 1958 este promovat la Departamentul central al Centrului de Carte în cadrul Europei Libere, una dintre instituţiile principale implicate în distribuirea cărţii în Est. În 1961 este ales director al nou createi instituţii – Communist Bloc Operation Department. În afară de diploma de la Cambridge, George mai avea una în Studii Avansate în Literatură Comparată la Universitatea din New York (1960). Vorbea fluent, în afară de româna maternă, engleza, franceza şi spaniola. Considerat drept o persoană de mare cultură, versat în afaceri est-europene, specialist în literatură spaniolă, avea obiceiul de a-şi termina rapoartele cu aforisme latineşti. Se îmbrăca mereu în costume gri, era foarte serios, conştiincios şi avea o figură bizantină. Era şi foarte misterios. Nu se ştie nimic despre viaţa lui personală, decât că era căsătorit şi avea doi copii. În 1971, Minden devine prezidentul Centrului Internaţional Literar, de unde conduce neîntrerupt, cu energie şi talent, vasta operaţia de distribuire a cărţilor (deşi participase la acest program încă din primii ani de existenţă al acestuia). 

Spre deosebire de alte instituţii finanţate de serviciile secrete americane, cum ar fi Radio Europa Liberă, organizaţia lui Minden n-a fost criticată, n-a fost niciodată descoperită de KGB sau alte structuri din blocul comunist, care n-au bănuit activitatea (şi amploarea) acestei ambiţioase întreprinderi. Proiectul lui Minden este considerat unul dintre cele mai secrete din acea epocă, iar el însuşi, un geniu al secretului, de o discreţie şi onoare remarcabile. Studierea acestei operaţii este foarte dificilă astăzi, pentru că Minden a distrus o mare parte din documente în septembrie 1991, când operaţia a luat sfârşit. Iar după această perioadă n-a vorbit niciodată despre activitatea lui, n-a scris mărturii, n-a dat interviuri. În 2005 a avut mai multe întâlniri cu Alfred Reisch, dar a preferat să-i vorbească despre istoria Transilvaniei şi vechile mănăstiri din Moldova. S-a stins din viaţă în anul 2006, la vârsta de 86 de ani. 

Notă:

„Procesul-verbal al şedinţei extraordinare…”, citat în acest articol, a fost publicat în Instituţia cenzurii comuniste în România, 1949-1977, ediţie, note, prefaţă, postfaţă, vol. II, Editura Ratio & Revelatio, Oradea, 2014, pp. 300-305.

Despre George C. Minden și operația coordonată de acesta a scris Alfred A. Reisch, în volumul Hot Books in the Cold War. The CIA-Funded Secret Western Book Distribution Program Behind the Iron Curtain, Central European University Press, Budapest-New York (cu o introducere a lui Mark Kramer, Book Distribution and Political Warfare), tradus, între timp, și în polonă.

1 Comentariu

  1. Passionnant, felicitari.
    Greu de tras o concluzie, pt ca aparent lista cartilor trimise in per 1957-59 nu e exhaustiva insa se poate constata ca de fapt o Buna parte dintre autori erau si sunt si azi de stanga (necomunista).
    Cifra de 21 de angajati la cenzura in domeniul literar (daca includem si non fi fictiunea) mi se pare mic. Poate erau foarte harnici!

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.