Mai țineți minte cine a formulat pentru prima dată în istoria postcomunistă la televizor live principiul pluripartidismului în văzul națiunii?
Era însuși Ion Iliescu, fostul nomenclaturist devenit director de editură și revoluționar, iar apoi șef de stat cu mai multe mandate. Enunțarea principiului a fost salutară, dar ulterior susținătorii Frontului Salvării Naționale i-au boicotat și atacat pe liderii și candidații noilor partide, iar în special pe aceia ai partidelor istorice reînființate. Mai toate principiile democrației enunțate teoretic sau instituțiile formalizate constituțional au fost în practică subminate. A fost o marcă a democrației originale autohtone. România nu și-a revenit nici după mai bine de treizeci de ani. Sunt puține instituții funcționale în țara noastră. De pildă, Banca Națională a României. Pentru că nu depinde de guvern, este independentă. Dar cele mai influente instituții într-o democrație (parlamentul, guvernul, partidele) au fost de la început disfuncționale.
Formal, din ianuarie 1990 și pînă în prezent, cel mai spectaculos fenomen politic postcomunist din România a fost și rămîne apariția continuă a noi partide. Teoria democrației ne spune că atîta vreme cît apar noi partide, sistemul politic este sănătos, dinamic, viu. La începutul anilor ’90 erau peste 150 de partide. Numai că sistemul nu își produsese și anticorpi, iar proliferarea partidelor indica un organism compromis genetic din start ale cărui celule bolnave se multiplicau și le infectau pe cele sănătoase, precum un cancer. Ulterior, numărul partidelor s-a redus, dar cu toate acestea performanța instituțională a principalilor actori individuali și colectivi a fost mereu nesatisfăcătoare. Am să reiau într-un alt text abordarea privind cauzele acestei situații.
Am invocat anii ’90 și modul cum apăruseră și se înmulțiseră partidele precum ciupercile după ploaie pentru că acum asistăm din nou la apariția unui val de partide. Registrul partidelor ne arată că în ultimii doi ani și jumătate au apărut peste 50 de partide. Acum însă partidele au apărut după ani de secetă. Comparațiile dintre instituții și lumea organismelor vii ori cu maladiile fatale sunt reducționisme. Dacă amestecăm și factorii meteorologici, atunci chiar nu înțelegem mai nimic.
Nu fac parte dintre aceia care dau vina pe partidele politice pentru tot răul din jurul nostru. M-am născut în regimul comunist totalitar, în care exista doar un partid unic și criminal. Tranziția de la partidul-stat la alegeri libere ne-a adus nenumărate avantaje. Cu toate acestea, înmulțirea numărului de partide noi arată gradul de insatisfacție publică față de partidele parlamentare existente. Dar aici se află și o parte crucială din explicația privind eșecul parțial al politicii autohtone. Partidele au o contribuție importantă, dar nu decisivă la consolidarea democrației. Chiar dacă înlocuim toate partidele parlamentare existente cu unele complet noi, tot nu vom rezolva cele mai importante probleme cu care se confruntă România.
Evident, este primejdios pentru cei slabi de înger că apar partide care propagă mesajul spălării pe creier (brainwashing) de tip QAnon & Donald Trump. Cu siguranță trebuie să ne îngrijorăm că anumite partide noi sunt megafoanele lui Putin și ale Rusiei. Fenomenul nu este nou: Iliescu, Bîrlădeanu, Brucan, Militaru & Company au făcut jocurile Uniunii Sovietice, apoi ale Rusiei, iar 85% din electorat l-a votat pe fostul nomenclaturist. După invadarea Ucrainei, rusofobia este din nou la cote maxime, așa că propaganda rusească are șanse minime de succes într-o țară pro-NATO și proamericană.
Mai grav decît orice altceva este că toate partidele mainstream și cele nou apărute nu sunt în stare să propună soluții simple, eficiente, credibile, pentru multitudinea de probleme cu care se confruntă România. De trei decenii se tot vorbește despre “reformarea clasei politice”, iar apariția de noi partide este legată de această iluzie, dar nimeni nu vorbește despre starea morală și intelectuală a națiunii (sintagma îi aparține celui mai mare teoretician al democrației, ghici ciupercă cine-i?). Dar clasa politică (aleșii) este “reprezentativă” pentru poporul din care se trage (alegătorii). Nu este nici mai rea și nici mai bună. Democrația noastră este șubredă, iar politica nu se face în interes public, pentru că problemele vin dinspre baza socială a politicului și a democrației (sintagma vine de la un alt clasic) – adică populația, națiunea, societatea, comunitățile, electoratul, noi toți.
Românii funcționează altfel ca emigranți sau ca diaspora datorită faptului că fac parte din state funcționale. Problema este una colectivă, comunitară, legată de modul cum funcționăm aici împreună, modul cum interacționăm cînd vrem să ne rezolvăm problemele politice, fără de care este imposibilă rezolvarea problemelor sociale, economice, administrative, culturale, etc., deci și funcționarea statului. Democrația noastră a fost construită de sus în jos (top-down). Democrațiile autentice se construiesc de jos în sus (bottom-up).
Ce-i de făcut?
Întrebarea lui Cernîșevski a fost preluată de Lenin, iar răspunsurile acestuia din urmă au nenorocit nu doar Rusia, ci o mare parte a lumii, y compris România. Noi avem altceva de făcut, unele dintre răspunsuri au fost deja date de alții, dar nu sunt suficiente, pe altele trebuie să le descoperim singuri. Sper ca această introducere să fie suficient de provocatoare pentru a atrage cititorii către un text mai lung, o carte în care încerc să dau răspunsuri. O carte care parțial va relua răspunsurile din alte texte, sunt la vedere, dar cine mai citește?
