Memoria mea nu excelează în păstrarea cu acuratețe a detaliilor cronologice. Este mereu mai dispusă să rețină emoții, experiențe afective, imagini, idei. De aceea, începând să scriu aceste rânduri, am dificultăți să-mi amintesc cu precizie când s-a petrecut una dintre întâlnirile prețioase ale vieții mele, altfel destul de încurcată în rutină și platitudini. Numai că orice steril aparent, inclusiv acela existential, poate ascunde perlele sale, mai mult sau mai puțin sperate ori meritate.
Cred totuși că era o seară din primăvara anului 1999. Mă duceam la etajul întâi al Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, spre sala „Ioan Mușlea”. Frumoasa și minunat iluminata încăpere trebuia să găzduiască o conferință despre sistemul concentraționar comunist, organizată de Fundația Culturală Memoria, filiala Cluj. Pentru că trebuia să moderez discuția din acea după-amiază, a cărei temă stă de asemenea bine pitită prin noianul întâmplărilor vieții, veneam cu minute bune înainte de ora începerii. Ajuns în vârful scărilor, eram surprins că, în țara „sfertului academic”, cineva mi-o luase înainte.
Din acest punct, ceața, care stăruie peste acea zi, este străpunsă de o clipă de limpezime, de lumină. În centrul său, purtat pe șuvoiul tulbure al timpului, se găsește amintirea, destul de clară, a femeii în vârstă de 70 de ani, pe al cărui chip, și acum după 20 de ani, regăsesc aceleași trăsături predominante: tristețe, cumințenie, precauție.
Dând bună seara și prezentându-mă, aflam că venerabila doamnă, care parcă își căuta locul în colțul pe care îl formează peretele sălii și cel al holului, se numea Lucreția Jurj. Odată cu numele ei, în sufletul meu își făcea loc un suflu de emoție și curiozitate.
Știam deja câte ceva despre Lucreția. Începând cu anul 1997, împreună cu câțiva colegi de la Institutul de Istorie Orală din Cluj, sub îndrumarea profesorului Doru Radosav, făcusem mai multe interviuri prin Răchițele și satele apropiate, despre oponenții anticomuniști din Grupul „Teodor Șușman”. Oamenii pe care îi întâlnisem, ne spuneau, și nu-și puteau ascunde mirarea și admirația, că printre partizani era și o tânără femeie pe nume Lucreția, soția pădurarului Mihai Jurj. Totuși, când venea vorba de femeia-partizan, relatările lor erau destul de sumare. Marea parte nu o văzuseră vreodată, nici ca partizan și nici înainte. Familia Jurj locuia în Răchițele, dar stătea sus pe munte, într-un teritoriu izolat, aflat la o distanță de vreo 20 de kilometric de sat. Își duceau viața prin locuri de poveste unde, mai ales în cursul îndelungatului anotimp al iernii, sălbăticiunile pădurii puteau fi mai des întâlnite decât oamenii. În plus, Lucreția nu fusese de-a locului. Venise la munte prin căsătoria cu Mihai. Ajunsă partizan, de asemenea a trecut mai rar prin Răchițele. Împreună cu Mihai și cumnatul Oneț s-au apropiat mai mult de satele Bihorului, situate de cealaltă parte a muntelui. De aceea, din rememorările răchițenilor, care ne purtau imaginația pe tragicele și nebănuitele cărări ale Șușmanilor, conturul biografic al Lucreției era destul de difuz, fiind compus din vreo informație zvonită ori din trăsături aflate la granița dintre realitate și ficțiune.
Sigur este că din confruntarea neașteptată între imaginarul despre femeia-partizan, presărat de întrebări și curiozități, și personajul real care se găsea lângă mine în holul bibliotecii, se plămădea portretul Lucreției. Unul aparte, transformat într-o intarsie a memoriei, care o exprimă, cred, destul de bine pe Lucreția, cea văzută și simțită de mine.
Chiar înainte de a-i afla numele, doamna care aștepta cuminte la intrarea în sala de conferințe îmi păruse remarcabilă prin aspectul plăcut, punctat prin simplitate și o cochetărie potrivit administrată. Din nou, nu-mi pot aminti detaliile vestimentare. Mi-au rămas în minte părul rar, vopsit în castaniu și ușor ondulat, obrajii rumeni și buzele înviorate de puțin ruj. Cum ulterior am avut șansa de a pătrunde în cercul restrâns al apropiaților ei, am sesizat că atenția pentru curățenie sau bunul gust au fost o constantă a întregii sale vieți. Era pe munte și avea doar câteva haine, strictul necesar cu care să poată trece prin soare sau ger, prin ploaie sau zăpadă. „Garderoba” ei se găsea înghesuită în propria-i raniță pe care zi și noapte o căra în spinare. Cu toate acestea, în căutarea disperată a stării de bine, de armonie, reușea să-și țină hainele curate și îngrijite, găsindu-și răgazul de a se bucura de ele, de a le vedea frumoase. Mai târziu, ajunsă în arestul Securității Oradea, de câte ori era dusă la duș își spăla și hainele de pe ea, aceleași cu care era îmbrăcată în grajdul din Sudrigiu la data reținerii. Reproducea cu îndărădnicie acea acțiune din considerente de igienă, dar mai ales pentru a obține sentimentul minimei demnități: „Le spălam numa’ cu apă că altceva, săpun sau de ăstea, nu aveam. Mă băgam cu totul sub duș, îmbrăcată și pă urmă, pă rând le spălam. Când eram gata le-mbrăcam așa ude și veneam în celulă. … Încă zâcea anchetatoru’ că: Ai haine de schimb de eșt tăt curată?”.
De prisos să mai spun că și casa Lucreției era rânduită după aceleași reguli ale modestiei și bunului gust. Locuia în cartierul clujean Grigorescu, într-un apartament cu două camere decomandate. Mobilierul, decorațiile și obiectele îți atrăgeau atenția prin puținătate, prin simplitate, prin austeritate. Dar felul în care erau aranjate, îngrijite și mai ales îndrăgite, făcea din casa Lucreției un loc plăcut în care îți doreai să revii. Iar eu și soția mea Adela ne-am dus la Lucreția de câte ori am putut, inclusiv la Paști și la Crăciun. Ne-am obișnuit să-i spunem „doamna Lucreția”, dar în realitate cred că pentru noi devenise o adevărată bunică pe care o prețuiam foarte mult și de care eram tot mai legați afectiv. Sentimentele noastre erau îndreptățite deplin pentru că „doamna Lucreția” ne primea de fiecare dată cu drag, cu o amabilitate și o căldură unice, cu zâmbetul blând și puțin veștejit de vremuri. Bineînțeles, din tratamentul ei de bunică drăguță și devotată nu lipseau delicatesurile bucătăriei. Iar Lucreția, cu felul ei ordonat și rafinat, pregătea mâncăruri deosebit de gustoase dar și inspirat potrivite în aceeași estetică a simplității. Între altele, atât eu cât și Adela, nu putem uita că în bucătăria Lucreției, la fel de curată și riguros organizată, am mâncat cele mai gustoase și fine ștrudeluri cu mere sau cel mai cremos și la fel de ispititor „lapte de pasăre”. Indiferent de împrejurarea în care o vedeai, Lucreția îți dădea aceeași senzație de persoană atentă, ordonată, îngrijită. Iar faptul acesta, nu găsesc o altă explicație, consider că era proiecția spre exterior a sufletului sensibil, armonios și limpede cu care femeia-partizan a fost dăruită.
