Soluția credinței (cu toate nuanțele ei) a fost practicată adesea, deși memorialiștii detenției comuniste nu insistă asupra ei decât minoritar, în general; ea este, însă, înfățișată în detaliu, în cazurile prelaților, preoților, călugărilor (indiferent de orientarea lor creștin-religioasă), precum și în cazul celor care (inițial profani sau chiar atei) au revelația (iluminarea) credinței în interiorul Gulagului, devenind ulterior niște actanți ai harului și niște misionari.
Iuliu Hossu
Însemnările memorialistice ale episcopului greco-catolic și mai apoi cardinalului Iuliu Hossu (Credința noastră este viața noastră) au un explicit caracter testamentar şi unul de predică, ele fiind adresate credincioşilor greco-catolici şi celorlalţi clerici uniţi. În acest sens, este de reţinut faptul că mărturia lui Iuliu Hossu are o alură epistolară, primând adresarea gândurilor către enoriaşii-fii şi dedicarea cu care episcopul greco-catolic („nevrednic rob”, cum îşi spune mereu) se oferă acestora ca într-un fel de euharistie prin scris. Dar şi ca într-o cristomorfoză (termenul, repet, îi aparţine lui Vlad Pavlovici, care l-a folosit pentru a califica experienţa de detenţie a lui N. Steinhardt) nativă, aş spune, instinctuală, originară. Dacă memoriile lui Iuliu Hossu au traiectoria unei Căi a Crucii, atunci se cuvine spus la fel de bine că este vorba despre o Cale a Crucii cu o ţinută demnă, care nu apelează la vreo tehnică de captatio benevolentiae faţă de cititor şi care conţine o războinicie impecabilă. Vocaţia de prelat-„vlădic” nu îl părăseşte pe Iuliu Hossu în memoriile sale, aceasta fiind un fel de coloană vertebrală a celui ce se consideră a fi „stâlp de tărie” pentru credincioşii săi. În apărarea cauzei Bisericii române unite cu Roma, Iuliu Hossu este un leu, chiar dacă îşi asumă şi materializarea autojertfei. Credinţa noastră este viaţa noastră, acesta este leitmotivul pledoariei sale: el se consideră, de aceea, a fi învrednicit de „marea cinste a temniţei pentru credinţă”. Episcopul de Cluj-Gherla se simte rănit doar atunci când îşi dă seama că autorităţile comuniste aşteaptă ca el să comită infamia lepădării de greco-catolicism.
În prima etapă a represiunii, după arestare (dominată interior de meditaţii religioase şi „mângâiere în rugăciune”) şi în timpul domiciliului forţat la Dragoslavele (reşedinţă a patriarhului ortodox transformată într-un mic lagăr pentru episcopatul greco-catolic), singura alinare a prelaţilor greco-catolici este aceea că pot celebra liturghia zilnic. În ciuda represiunii, atmosfera este de comuniune şi de acceptare a calvarului în sensul de contopire cu Dumnezeu şi de înviere prin suferinţă. Iuliu Hossu se concentrează pe ideea de „praznic sufletesc” în detenţie. Urmează apoi mutarea în condiţii mai aspre la mănăstirea Căldăruşani unde sunt aduşi mulţi alţi prelaţi uniţi. Breasla se organizează şi face relativ respirabilă mănăstirea-lagăr (repararea latrinelor, curăţarea buruienilor şi altele), fiind descrise hrănirea, întreţinerea rufăriei, igiena fizică, dar şi cea sufletească (foarte râvnită de prelaţi, pentru că timpul detenţiei era înţeles ca unul al mântuirii), lecturile din Biblii clandestine. Este straniu-delicată această carte de memorii ale lui Iuliu Hossu: o delicateţe luminoasă, dar puternică, în acelaşi timp, care consacră în episcop un războinic diafan, lucrând la o dantelărie a credinţei rar întâlnită. Pe lângă rugăciune, Iuliu Hossu mai găseşte o soluţie de a rezista: el rememorează programatic şi strategic peregrinările pe care le făcea în libertate prin parohiile eparhiei sale, vizitele canonice, sfinţirile de biserici, predicile de sărbători, retrăind ceea ce numeşte „arhipăstorirea”. Este singurul deţinut de conştiinţă la care am întâlnit această soluţie de rezistenţă inedită, prin care izbutea să evadeze din ţarcul de sârmă ghimpată.
Urmează apoi „pustiul” şi îngroparea de viu de la închisoarea Sighet. Prelaţii greco-catolici sunt întâmpinaţi de către gardieni cu parola „Băgăm bivolii la grajd”. Dacă până aici fuseseră lăsaţi să poarte haine preoţeşti, la Sighet primesc hainele vărgate de robi. Nu lipseşte nimic din ingredientele deja cunoscute ale detenţiei sighetene: umiliri, ameninţări, tratare degradantă, înfometare acută (chiar dacă va exista, la un moment dat, şi o scurtă perioadă de hrănire abundentă); li se confiscă toate obiectele religioase (inclusiv rozariile confecţionate din pâine), iar liturghia este interzisă. Şi din nou Iuliu Hossu găseşte o soluţie inedită de rezistenţă: în fiecare zi recită în gând liturghia, adaptând-o în funcţie de sărbători, sau chiar compune rugăciuni noi alături de ceilalţi prelaţi. Mişcarea este catabatică, dar mântuitoare: „cu cât erau mai mari restricţiile la exteriorizare, cu atât coboram în adâncurile sufletului, tot mai adânc şi tot mai adânc, prefăcând în sfântă rugăciune tot ce trăiam în temniţa Sighetului şi oferind-o cu smerenie Domnului Isus”. Catabaza este percepută ca „suprema universitate” şi „şcoală de aplicaţie”.
Deşi, din smerenie şi gingăşie, nu a îndrăznit să se gândească niciodată la sine ca la un „vas ales al lui Hristos”, Iuliu Hossu a fost cu prisosinţă tocmai aşa ceva. Memoriile sale despre detenţie alcătuiesc un al doilea Jurnal al fericirii, întrucât dulceaţa suferinţei însoţită de fermitatea cruciatului au mai putut fi întâlnite doar la N. Steinhardt. Cu menţiunea că memoriile lui Iuliu Hossu se cuvin a fi înţelese chiar ca o formă de liturghie.
Ioan Ploscaru
Ioan Ploscaru, prelat greco-catolic, consideră închisoarea (în mărturia sa Lanţuri şi teroare) ca pe un dat, exclamînd exaltat: „Pentru toate suferinţele îndurate, să fie binecuvîntat Dumnezeu în veci!”. Detenţia este văzută de mulţi oameni ai Bisericii ca o voie a Domnului, ca un loc „de torturi drăceşti şi de extazuri divine”. Unii mărturisitori, chiar dacă văd în detenţie un har de a putea închina lui Dumnezeu suferinţele şi mărturisirea de credinţă, pentru a lua în considerare atitudinea extremă a lui Ioan Ploscaru, atestă doar o suferinţă omenească. Exagerarea binecuvîntării închisorii (chiar ca ipostază a unei probe de încercare a credinţei) este un pattern al mărturiilor feţelor bisericeşti. Ioan Ploscaru recunoaşte că sentimentul cel mai primejdios în detenţie este deprimarea, adică părăsirea de Dumnezeu (Eli, Eli, lama sabahtani!) şi, spirit practic, opune activitatea de rugăciune (nu ignoră răul, ci îl exorcizează prin rugăciune) aceleia de onirism cu ochii deschişi, preferată de mulţi deţinuţi. Aflat la izolare, Ioan Ploscaru practică mai ales exerciţii spirituale, iar uneori execută chiar şi un fel de autoflagelare; alteori degustă un franciscanism spontan şi trăieşte bucurii simple, studiind „fratele” păianjen, „sora” vrabie şi „sora” libelulă”. Timpul şi-l umple cu meditaţii religioase şi cu poezii compuse mental, trăind ca anahoreţii în deşert; seninătatea îl face ca, deşi torturat, să întoarcă şi celălalt obraz, astfel încît reeducarea mentală, testată de autorităţi, nu are nici un efect asupra sa. Explicaţia pe care o dă atitudinii preoţilor greco-catolici aflaţi în Gulag ca fiind nu opozantă, ci disciplinată, este următoarea: „Atitudinea noastră, a preoţilor, era cea de disciplină şi muncă. Noi nu socoteam vinovaţi pe cei ce ne păzeau, chiar cînd adăugau zel propriu în a ne chinui şi amărî viaţa. Consideram că nu sîntem robii lor, ci ai lui Dumnezeu. Oferindu-ne lui Dumnezeu suferinţele, de la început, şi în fiecare zi, căutam să i le dăruim curate, de bunăvoie, nu cu împotrivire”.
Tertulian Langa
Memoriile de închisoare ale lui Tertulian Langa – Trecând pragul tăcerii, poartă amprenta monseniorului Vladimir Ghika (maestrul recunoscut al părintelui Tertulian Langa), întrucât suferințele creștinului în Gulag se îmbracă în Hristos (după formularea monseniorului Ghika), fiind un dar al celui penitent către Dumnezeu.
Mărturia părintelui Tertulian Langa poate fi analizată, la nivelul psihe-ului, ca un salt în gol de la tăcere la rostire, prin puntea memoriei. Din acest punct de vedere, Trecând pragul tăcerii are o miză inițiatică în sensul începutului Evangheliei după Ioan, dar printr-o inițiere inversă: la început a fost tăcerea și apoi cuvântul care consacră suferința și credința. Tertulian Langa păstrează tăcerea vreme de treizeci și opt de ani (1964-2002) – dintre care șaisprezece ani de detenție, fiind catalizat să își scrie amintirile la îmbierea specială (cu sens testimonial) venită din partea suveranului pontif Ioan Paul II care, în 1986, îi spune următoarele: „Îți cer să scrii; ce ai trăit în închisoare este viață, e viață trăită cu Christos, viață din istoria Bisericii”. Tăcerea este păstrată pentru a nu fi silite cuvintele să fie ambalate într-o limbă maculată; memoria, însă, devine imperativă, întrucât temnița comunistă e „unicat satanic”, iar acest unicat trebuie narat, povestit, mărturisit („Nu-mi vreau ascunsă rana, ci vreau să mi-o privesc, să mi-o ascult […]”).
Atunci când este dorită rostirea deținutului torturat, parola represiunii devine „Mărturisește tot”. Or, tocmai de aceea, victima nu va mărturisi pentru călăii săi, ci exclusiv pentru Hristos, dorindu-se a fi o mărturie definitorie a credinței. În timpul schingiuirii, însă, credința este verificată și încercată prin tăcere. Anatomia torturii este intensă, iar sângele curs este urmarea nespunerii și a tăcerii; iată, deci, mielul torturii exact pe înțelesul credinței! Tăcerea încrâncenată, orgolioasă din timpul maltratării dure (când trupul-rană este chiar el urletul) va fi rupt de un singur cuvânt, de numele lui Hristos, strigat o singură dată, țipat.
Memoriile lui Tertulian Langa se doresc a fi, după cum admite autorul, endoscopice, fiind explorate „tăceri și gemete, nădejdi și disperări, căderi și îndârjiri, trufii și umilințe, lumini și-ntunecimi, atrocități și chinuri morale fără seamăn, spălate-n rugăciune”. Tăcerea trecută peste prag devine rostire, depoziție și mărturie pentru suferința ca har (binecuvântarea prin suferință) – lucru greu de acceptat de un cititor care este ateu, de pildă, dar care, chiar și în acest caz, nu ar putea face abstracție de sensul probatoriu întru credință al închisorii politice.
Richard Wurmbrandt
Interesant este cazul lui Richard Wurmbrand, pastor protestant, cartea sa, Cu Dumnezeu în subterană, fiind nu doar o mărturie a unei feţe bisericeşti care a cunoscut Gulagul românesc timp de 14 ani, ci şi un manual de punere la încercare a credinţei prin ispite, revelaţii, viziuni etc. Soluţia credinţei propusă aici este următoarea: „dincolo de credinţă şi iubire, există bucuria întru Domnul: un adînc, extraordinar extaz de fericire, fără seamăn în lumea aceasta”, susţine pastorul, diferenţiind bucuria mistică, de credinţă şi iubire. El aplică această soluţie mai ales în celula de izolare. Richard Wurmbrand se pregăteşte mental pentru detenţie şi tortură ca un soldat, chiar dacă imediat după arestare este încercat şi de gîndul sinuciderii. Insist asupra acestei mărturii, deoarece întregul periplu penitenciar este perceput ca un prag de încercare a credinţei. Moral, soluţia de depăşire a torturilor şi a oricărei forme de agresiune va fi, în concepţia autorului, acceptarea creştinească a morţii ca înviere; atunci cînd suferinţele trebuie uitate sau trebuie depăşit pericolul nebuniei, deţinutul apelează la un dans ca al dervişilor sau la tehnica rugăciunii în inimă. Cartea lui Richard Wurmbrand este ciudată pentru o faţă bisericească şi fiindcă autorul face mărturisiri totale despre halucinaţiile şi tentaţiile sale (de pildă, stîrpirea demonului desfrîului cu ajutorul demonului trufiei), descriindu-şi degradarea fizică ce îl dirijează compensativ spre o viaţă spirituală intensă. În cei aproape trei ani de trai la izolare, Richard Wurmbrand se va simţi bîntuit şi încercat la propriu de diavol, pe care va reuşi să-l stîrpească doar prin fapte de credinţă şi, uneori, prin poezie. Structura sa morală va fi mai ales una de misionar abil (în această ultimă ipostază este revelatoriu să amintim strania relaţie anchetat-anchetator, care duce la convertirea creştină a anchetatorului, momit mai întîi cu idei marxiste aplicate creştineşte şi care în cele din urmă se va spovedi anchetatului său ca într-o scenă de roman dostoievskian).
Atunci cînd se referă la rezistenţa prin credinţă, Richard Wurmbrand vorbeşte despre o soluţie creştină „într-o formă vie”; el nu vrea să trăiască misionarismul şi credinţa în mod rigid, ci adaptat la context, căci există un sens în orice suferinţă care are ceva din suferinţa christică, susţine autorul, convertind deţinuţi de toate vîrstele şi din toate mediile sociale (marii săi convertiţi vor fi tinerii şi marxiştii). Uneori, predicile pastorului sînt respinse, şi atunci el inventează poveşti cu briganzi pitoreşti, dar prelucrînd scrierile cu tentă creştină ale lui Tolstoi şi Dostoievski şi strecurînd întotdeauna un subtext moralizator și religios. Nu în zadar celulele prin care se perindă Richard Wurmbrand sînt privite ca nişte „parohii”. În cea de a doua detenţie, pastorul întîlneşte reeducaţi de la Piteşti şi deţinuţi înrăiţi definitiv, pe care nu îi poate aborda. Scenele de la Gherla sînt din nou dostoievskiene, căci, deşi maltratat de aceşti deţinuţi, pastorul nu îi denunţă, dimpotrivă, atitudinea lui este aceea a unui misionar perseverent: nu se răzbună, dar nici nu renunţă la predici, reuşind chiar să aducă virtuali sinucigaşi pe drumul credinţei. Aş spune că dostoievskianismul ca trecere de la o extremă la cealaltă, de la crimă la sfinţenie şi căinţă, este caracteristica marilor convertiţi ai pastorului Wurmbrand, chiar dacă predispoziţia la convertire este ambiguă: „Puşcăria i-a transformat pe unii în sfinţi, iar pe alţii în brute şi era greu să prevezi care avea să fie sfînt şi care brută; dar un lucru era sigur – că majoritatea deţinuţilor va continua să trăiască de parcă ar fi fost într-un vid”. Ultima bătălie cu diavolul a lui Richard Wurmbrand constă în neacceptarea „spălării creierului” (în şedinţe penitenciare de autocritică şi masochism logoreic, cu tentă isterică) şi într-o dramatică dispută faustică interioară, pe care pastorul o depăşeşte în cele din urmă.
