Penitenciarul de la Sighet reprezintă polul negativ extrem din memorii. Împotriva degradării cu care sunt întâmpinați în închisoare (împotriva trupului batjocorit): „Băgăm bivolii la grajd!” (p. 212) după cum avertizează un gardian, viața episcopului va fi una de seninătate spirituală și iluminare continuă. Sufletul și spiritul vor compensa felul în care corpul era obstrucționat și pedepsit de autoritățile închisorii (prin foame, frig, mizerie, umilințe). Metoda este aceea a transfigurării: când sunt dezbrăcați de reverende și îmbrăcați în zeghe, clericii greco-catolici sunt transfigurați, percepându-se astfel investiți ca întemnițați pentru dreapta credință. „Aici nu este episcop” (p. 212), replică Vasile Ciolpan, directorul primitiv al închisorii Sighet, atunci când Iuliu Hossu, la internarea în penitenciar se prezintă ca episcop. Or, tocmai în pofida persecuției și negației din partea autorităților, Iuliu Hossu va continua să fie episcop chiar și în închisoare, devenind “piatră” a Bisericii persecutate, dar supraviețuitoare. Deși i se confiscă rozariul și deși patru ani și șapte luni nu va mai avea permisiunea să liturghisească la Sighet, întrucât este cunoscător pe de rost al liturghiei, episcopul de Cluj-Gherla va liturghisi contemplativ, din adâncul spiritului și sufletului. Toate întâmplările tragice, anume – prigoana, arestarea, domiciliul forțat, detenția – devin „o luptă de mărturie” (p. 235). Temnița Sighetului, cea mai aspră și brutală dintre acestea, se preschimbă în prilej de hrană spirituală. Din pricina nutriției mizere, clericii greco-catolici slăbesc fățiș, dar această fragilitate corporală catalizează înălțarea lor spirituală continuă. Întreaga prigoană devine antrenament spiritual, probă pentru Hristos și dăruire: coborârea în iad se preschimbă în ascensiune, întrucât „Aici, coborând în adâncurile sufletului, multe află omul, multe cunoaște și multe învață, aici este cea mai înaltă școală, suprema universitate, cum am numit-o aici; aici, școala supremă de aplicație” (p. 244). Înfometarea care-i face stafielnici pe deținuți este dublată de condițiile mizere de igienă; nu din lipsă de pudoare narează episcopul Hossu aceste lucruri, ci ca să justifice și să sugereze înălțarea spirituală necesară și compensatorie față de condițiile abjecte la care erau supuși cei întemnițați (inclusiv preoții, călugării și călugărițele). Baia, bărbieritul, tunsul părului, curățarea latrinelor – toate acestea erau percepute ca penitente, dar, primite cu credință, sporeau cealaltă dimensiune, a sufletului înălțat către Dumnezeu. Deținuții de la Sighet erau robi (cum amar glosează mărturisitorul), iar temnița, o robie, o coborâre în subuman; dar râvna robilor va fi tocmai una inversă și terapeutică, salvatoare, comuniunea cu supraumanul. De aici, sfatul statornic al episcopului către preoți și credincioși: Stați tari în credință!, întrucât cei dintâi stătători în credință sunt chiar episcopii pătimitori.
Trupul e chinuit ori chiar ucis, dar sufletul este înviat – această mișcare spirituală este constantă în memoriile cardinalului Hossu. De aceea, un gest precum frângerea pâinii în închisoare devine o ceremonie euharistică, iar temnița primește în mod ritualic emblema Cinei de la Emmaus. Comuniunea întemnițaților cu Hristos este nucleul rezistenței lor: „A venit la noi, a rămas cu noi, sufletul nostru în locuința suferinței s’a bucurat și bucuria noastră nimenea nu a putut-o lua de la noi. Cu noi a fost domnul Isus, cu El prăznuiam praznicele noastre. El ne era Sărbătoarea celor fără de sărbători” (p. 299). A fi cu Hristos ori chiar întru Hristos încununează viața unui mărturisitor pentru credință, mai ales dacă acesta pătimește statornic, fără să se opună suferinței impuse. Fără să folosească acest cuvânt, episcopul Iuliu Hossu vizează un triumf supranatural al celui care pătimește și care astfel obține de fapt „cununa mărturisitorilor neînfricați și neînfrânți ai credinței” (p. 311). În acest sens, cartea conține și rugăciuni (liturghii) de înmormântare pentru doi dintre episcopi (Valeriu Traian Frențiu și Ioan Suciu), asumându-și astfel conținutul de a fi o carte a cărților, atât despre rugăciune și supraviețuire, cât și despre trecerea sufletului dincolo. Loialitatea față de credința greco-catolică, dăruirea sa completă, cinstea și onoarea, fermitatea, franchețea și corectitudinea, fidelitatea și onestitatea – toate aceste calități îl fac pe Iuliu Hossu să fie perceput ca un maxim alter de către autorități; „bătrân nebun”, îi spune un gardian de la peniteniciarul Sighet, dar această insultă devine o laudă adusă de fapt unui iluminat care trăiește detenția în chip aproape mistic.
O altă calitate a episcopului mărturisitor este aceea de a nu fi fost un anti-ortodox. Cei pe care îi blamează Iuliu Hossu sunt exclusiv ierarhii ortodocși care au pactizat cu autoritățile comuniste; în toate mănăstirile unde are parte de domiciliu forțat (Curtea de Argeș, schitul Trivale, Ciorogârla, chiar și la Căldărușani), mărturisitorul laudă constant comportamentul ireproșabil al călugărilor și al călugărițelor, precum și al stareților ori al sătenilor ortodocși din satele aflate în apropierea mănăstirilor-lagăr. Mai mult decât atât, episcopul de Cluj-Gherla prevede un triumf cândva împotriva comunismului ateu, într-un timp nou în care să domine ecumenismul: „ortodocși și uniți împreună, frățește în luptă, înfrățiți în suferință, înfrățiți mulți în moartea temniței, pentru același neam” (p. 354). Închisorile și lagărele din regimul comunist au creat o comuniune de suferință între greco-catolici și ortodocși (și alte confesiuni), iar această comuniune e dorită de episcopul mărturisitor a fi continuată și în libertatea viitoare.
După ieșirea din închisoarea Sighet și intrarea într-o nouă etapă de domiciliu obligatoriu (mai blândă decât cea de dinainte de detenția sigheteană), episcopul Iuliu Hossu este asaltat de vizite și de oameni dornici să fie binecuvântați: toți aceștia așteaptă cuvinte de mângâiere și de statornicie în credință, care de altfel sunt și dăruite imediat. Episcopul de Cluj-Gherla e perceput de credincioși ca reprezentând chiar Biserica. Prigoana a fost, după cum explică și scrie Iuliu Hossu în memorii, la finalul acestora, atât încercare, cât și dragoste, atât înfruntare, cât și preamărire. Prigoana a prilejuit o nouă formă de însămânțare a credinței și a catalizat o nouă formă de putere lăuntrică, iar suferința și chiar moartea au fortificat sufletește: „morții scumpi din temnițe erau puterea de neînvins a credincioșilor; prigoana i-a întărit, termnițele i-au oțelit în credință; scumpii morți erau puterea celor vii” (p. 422).
Pe acest fond este redactat Memoriul din 1956, de repunere în drepturi a Bisericii greco-catolice, semnat de trei episcopi: Alexandru Rusu, Iuliu Hossu și Ioan Bălan. Multă lume credea, în 1956, că episcopul Iuliu Hossu nu supraviețuise închisorii Sighet, de aceea vestea că acesta e viu și că putea fi chiar vizitat la mănăstirile unde se afla în domiciliu obligatoriu a echivalat cu o resurecție în toate privințele; firește, însă, că aceatsă înviere simbolică și cu valoare profetică a stârnit iritarea și chiar furia ierarhilor ortodocși: „s’au alarmat peste măsură, văzând că cel crezut mort, la vestea că mai trăiam și sunt frați care ne-au văzut, se mișcă, mai trăiește; val de dragoste vie s’a arătat în mijlocul celor crezuți <<trecuți>>; au făcut greșeala că s’au atins de cel crezut mort și s’au spăimântat că este viu; voiau să consolideze nelegiuirea comisă cu sugrumarea Bisericii noastre prin misionarii trimiși în Ardeal și iată că au deșteptat mortul spre marea lor spaimă /…/” – p. 441. Ca puniție pentru această înviere și pentru Memoriul din 1956, cei trei episcopi supraviețuitori ai Sighetului sunt despărțiți: Iuliu Hossu este stabilit la mănăstirea Căldărușani, unde „cetatea sufletului său” rămâne bine fortificată, în pofida asediului autorităților comuniste și ortodoxe. Calea Crucii devine „calea împărătească” (p. 454). Liturghia pe care o slujește statornic în solitudine la Căldărușani este „centrul și sufletul vieții mele”, iar în această cetate spirituală nebiruită doar Dumnezeu poate intra.
Finalul memoriilor lui Iuliu Hossu constituie un testament al dragostei pentru credincioșii greco-catolici și pentru clericii rămași, dar și o punte de continuitate, o rodire a semințelor statornice ale credinței, o mângâiere, un îndemn de înălțare și mai ales o mărturie vizionară în credința că Biserica Unită cu Roma va renaște și va rodi din nou. Este, așa cum am spus deja, o carte a transfigurării. Finalul memoriilor constituie și o investire liturgică a viitorilor episcopi clandestini care vor alcătui noua biserică în viața ei din noile catacombe, ascunsă de autoritățile comuniste. Viața religioasă (chiar mistică) din noile catacombe rămâne la fel de puternică, până când posibilitatea de a ieși în lumină, oficial, se va ivi.
Este admirabil faptul că memoriile cardinalului Iuliu Hossu au apărut în traducere italiană (La nostra fede e la nostra vita,traducere în italiană de profesorul Giuseppe Munarini, împreună cu Cristian Florin Sabău și Ioan Mărginean-Cociș; Editura Dehoniane Bologna, 2016, ediție îngrijită fiind de profesorul Marco dalla Torre, note de profesorul Munarini; prefață de PS Florentin Crihălmeanu) și că există posibilitatea să apară, cândva, în engleză și franceză (deocamdată s-au tradus doar niște fragmente). Este de dorit ca aceste memorii să fie traduse și tipărite în cât mai multe limbi străine în așa fel încât să facă să circule internațional suferința, dar mai ales experiența mistică și vizionară a acestei figuri religioase de excepție.