În 1957-1958 securiștii s-au apropiat foarte mult de rezolvarea cazului bandiţilor și teroriștilor de la Nucșoara, cum îi numeau. După un scenariu demn de un film poliţist, au planificat până în cele mai mici detalii prinderea ultimilor partizani. Un lucrător din servicii a fost infiltrat în zonă sub pretextul ca îl înlocuiește pe un gestionar la magazinul sătesc Slatina. În câteva luni s-a apropiat extrem de mult de surorile din Slatina, mai ales de Ana, căreia i-a făcut o curte asiduă. Ajunsese una dintre cele mai invidiate femei din zona, căci Vasile Linie pe numele său de acoperit, o răsfăţa, avea grija de ea, începuseră să se comporte ca un adevărat cuplu. Ba chiar apăruseră planuri de nuntă. În discuţia cu Ana Simion, aceasta nu s-a arătat prea dornică să vorbim despre subiect, care era unul extrem de delicat şi după atâţia ani. A afirmat că a ştiut de la început cine este respectivul, că i s-a spus de la Sfat că persoana este de la Securitate şi are şi doi copii, iar apoi ,,se cunoştea pă mersură, că avea mersură de colonel, nu de gestionar. Păi eu făcând atâţia ani, nu l-am cunoscut cine e?’’ Într-adevăr, Ana fusese rugată să le pregătească ea mâncarea, lui şi altor două persoane, fiind plătită pentru aceasta. Inițial securistul a vrut să ajungă în preajma Marinicăi, însă ea avea un copil cu piciorul rupt, zăcea la pat şi de aceea l-a trimis la sora ei pentru a-l ajuta cu pregătirea alimentelor. În mai multe rânduri acest Vasile Linie a adus vorba despre partizani, exprimându-se cum că, dacă ar ști unde sunt, s-ar duce şi el să li se alăture în lupta contra regimului. Având însă suspiciuni, nu i s-au dat nici un fel de informații despre grupul Arnăuțoiu. La întrebarea mea daca a plecat într-o călătorie cu acesta în Ardeal în timpul căreia ar fi fost arestați chiar în tren sub pretextul că transportau țuică şi au fost apoi anchetați de securitate, mi-a răspuns că ,,Nu e adevărat mamă, nu e adevărat, că v-aş spune – iote ce s-a întâmplat, că acu s-a trecut toate; a mințit el, ca să nu rămâie de prost, că l-am păcălit, cum a venit așa a plecat, că el a venit să câștige ceva în comună, nu a câștigat nimic.’’
Adevarul este că lucrurile au mers mult mai departe. Plecarea la Miercurea Ciuc, la o aşa zisă rudă a lui Vasile Linie a avut loc, la fel şi interceptarea celor doi pe motivul că transportau ţuică pentru a o vinde ilegal. Se pare că, într-o noapte groaznică în arestul miliţiei de la Sfântu Gheorghe, Ana Simion a fost nevoită după presiuni mari făcute asupra ei să dea un nume – cel al preotului Nicolae Andreescu din Poenărei. La revenirea precipitată acasa, cu remușcări şi cu multe temeri pentru viitor, cu durerea în suflet că relaţia în care îşi pusese încrederea fusese o simplă manevră, s-a întâlnit cu sora sa și au luat o hotărâre foarte dificilă, aceea de a fugi din Nucșoara numaidecât. Ana Simion a mai apucat să lase un bilet de adio lui Vasile Linie în care îi spunea ,,nu mai suport situaţia aceasta, simt că nu mai pot să trăiesc; să nu te superi pe mine pentru ceea ce fac; eu plec; să ai însă grijă să dai și pentru mine o pâine de pomană.’’ Şi au plecat amândouă în plină zi spre Câmpulung, însă acolo au ajuns la un baraj al miliției şi fiindcă s-au temut să nu fie recunoscute s-au întors pe Valea Doamnei în Corbi. Aici au fost găzduite de Ion Florea, finul Marinicăi într-un pod de grajd pentru aproape 5 ani cu câteva întreruperi. Ana nu a stat permanent în Corbi, căutându-si şi alte gazde – ,,… eu am stat la schit la Slănic, le-am spus la călugări că m-a bătut soțul şi nu mă mai primește acasă, că dacă oi spune că sunt fugită îi ia şi pe ei, dar aşa dacă m-o prinde, să rămâie ei, că eu sunt vinovată, că i-am minţit şi m-a primit de milă, aşa spuneam şi scăpau, că îi lua pe toţi’’. O vreme a rămas la mănăstire, dar când în apropiere a început exploatarea forestieră a unei păduri la care lucrau şi muncitori ce o cunoșteau, a fost nevoită să plece din acest loc ascuns şi ferit privirilor fiindcă ar fi ajuns să bage ,,oamenii în belea, îi chinuie pentru noi degeaba”. Viaţa de fugar a continuat cu multele ei necazuri – ,,am umblat noaptea prin sat, pe la niște fete, am amărât mult, mamă, nu te primea nimeni că îi era frică că îi ia şi pe ei; dar fetele astea era mai simple, ne-a mai ţinut într-un pod de grajd, ne-a mai adus mâncare acolo.’’ În cele din urmă au fost prinse în anul 1963 cum altfel decât tot prin trădare – au fost pârâte de un pădurar sau brigadier pe nume Ungureanu care avea strânse legături cu Securitatea.
Au fost judecate și condamnate la 15 ani Marinica, respectiv 10 ani de închisoare, Ana. Însă norocul lor a fost că în 1964 s-a dat decretul de eliberare al tuturor deţinuţilor politici și s-au întors acasă. Aici viaţa s-a dovedit a fi teribil de grea. Nu mai aveau nimic, totul le fusese confiscat și cu mare greutate au primit înapoi căsuţele lor modeste. Acel an de închisoare – 1963-1964 – a fost unul relativ lejer pentru Ana Simion, care mi-a spus că atunci a fost mai bine fiindcă nu au mai bătut-o, însă pentru sora lucrurile au stat altfel. Marina a beneficiat de un regim de izolare totală. Dacă nu ar fi apărut decretul de eliberare, cu siguranţă ca ar fi fost exterminate.
Cu lacrimi în ochi, Marina Chirca mi-a povestit cum, dupa întoarcerea acasă, i s-a refuzat chiar și pâinea cea de toate zilele, reproşându-i-se de către vânzătorul de la magazin că pentru bandite nu au pâine!
Ana Simion mi-a relatat referitor la venirea în Slatina că ,,Acasă era toţi ţiganii, trei-patru rânduri de ţigani cu copii cu tot”. După o vreme, când i s-a restituit casa, a fost chemată la primărie chiar în noaptea de Înviere şi i s-a spus de către contabil că nu are dreptul decât la casă, nu şi la curte sau grădină – ,,să mergi așa, să intri pe potecuță numai în casă.’’ Aceste cuvinte au stârnit furia Anei care l-a blestemat să moară înțepenit pe scaun, căci ea îşi ispășise pedeapsa cu vârf şi îndesat.
,,Şi aşa a murit, înțepenit pe scaun la sfat, cum i-am zis, așa a murit!’’ Dar viața trebuie să continue – ,,Şi o iau iar de la lingură, nu era nimic!’’ În primele săptămâni nu a avut nici ce să mănânce, dar nici nu s-a dus în sat să ceară la lume. A adunat zmeură şi a dat-o unei fine în schimbul a două pâini. Era privită cu dispreţ şi răutate şi considerată o bandită de mulți din sat.
,,Era dușmani pă noi că am făcut pușcărie, am fost contra lor, că era comuniști mulți, toate amarurile era comuniști, nu era oameni de valoare la noi să zici că e un om care a intrat în ăştia”. Iar unii din sat ,,mai era şi rudă cu noi, unii, s-a trecut în partid, ’ceai că s-a trecut la Dumnezeu să-i ia, așa era de bucuroși că i-a băgat în samă!’’.
Anii au trecut, situaţia s-a mai calmat, s-a mai așezat, amintirile s-au mai estompat. A venit apoi momentul 1989 şi libertatea dupa care au jinduit atât cei de la Nucșoara. Însă în zonă s-au manifestat încă din primii ani niște conflicte mai mult sau mai puţin mocnite între cei ce au suferit, au luptat, și-au pierdut proprietăţile şi ceilalţi, care au profitat de această situaţie. O voce puternică şi curajoasă a fost cea a Elisabetei Rizea, care a devenit și simbolul rezistenţei anticomuniste din zona Făgăraşilor.
Surorile din Slatina au rămas în anonimat, mai ales că asupra lor plana o nemeritată acuzaţie că ar fi trădat cauza partizanilor. Unele cuvinte aruncate de Elisabeta Rizea, dar şi de fiica ei, Elena Belu, pe care am întalnit-o anul trecut, m-au facut să înţeleg că, într-un anume fel, s-a ,,confiscat’’ contribuţia adusă de cele două surori la acţiunea din zona Nucșoara. Îndrăznesc să spun că, fără nicio umbră de îndoială, Marina Chirca, aflându-se în libertate toată perioada în care au activat partizanii, i-a putut ajuta pe aceştia în cea mai mare măsură, alături de familiile preoţilor Constantinescu şi Andreescu ce i-au ţinut în ultimii cinci ani la Poenărei. De altfel și Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu a afirmat într-un interviu că îi sunt foarte dragi surorile Ana si Marina fiindcă ele i-au sprijinit cel mai mult pe părinţii săi. De asemenea, ea o considera pe Marina un adevărat stâlp al rezistenţei de la Nucșoara, o femeie care s-a implicat încă de la început în aceste acţiuni și a servit timp de nouă ani cauza cu o abnegaţie greu de imaginat. A fost printre puţinii sustinători care au ştiut toate evenimentele importante din cadrul grupului, care i-a alimentat pe luptători atât cu hrană cât şi cu muniţie şi arme, a strâns informaţii. Era mereu în preajma familiei Arnăuţoiu, sfătuindu-se şi încurajându-i după venirea părinţilor Laurenţia și Ioan de la închisoare. Discreţia, generozitatea și integritatea morală au făcut din aceasta femeie un reper, iar Ioana – Raluca Voicu – Arnautoiu a înţeles foarte bine aceste lucruri, așa cum rezultă din aprecierile făcute, din grija cu care le tratează pe Marina și pe Ana. Aceeași impresie am avut-o și eu de câte ori m-am întâlnit cu Ana Simion și cu Marina Chircă. Din păcate acum câteva luni sora cea mică, dupa o lungă suferinţă, a trecut la cele veşnice. Îmi amintesc de ultima întâlnire, când, după ce am discutat de boala dumneaei şi de eforturile ce le făcea să meargă la Bucureşti să se trateze, mi-a oferit câteva ouă ca să nu plec ,,cu mâna goală’’. Niciodata nu am plecat cu mâna goală şi îi sunt recunoscător pentru toate momentele în care ne-am putut vedea și mi-a putut povesti, deşi era atât de bolnavă încât abia putea să vorbească.
Surorile din Slatina mai au ceva special în comun, o credinţă adâncă şi curată, dublată de un îndemn permanent pe care ţi-l adresează – ,,să ai credinţă, mamă, să ai credinţă!’’ De altfel, Ana Simion şi-a găsit mereu un reazem în anii grei ai detenţiei şi după aceea în credinţa ortodoxă şi fiecare lovitură dată necredincioşilor şi turnătorilor a explicat-o prin aplicarea justiţiei divine. Credința ei şi convingerea că face ceea ce e drept şi creştinesc au susținut-o în toată această perioadă. De asemenea, avea o părere de neclintit că Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, le va plăti tuturor după binele sau răul pe care l-au făcut. Ea îl vedea bine pe Ion Chircă, cel care a trădat-o, că ,, zace de ani în pat, numai cât m-a chinuit pentru el’’. Tanti Ana așteaptă ca justiția divină implacabilă să se înfăptuiască. În lunga ei viață a văzut multe şi credea că, într-un fel, Dumnezeu i-a dat anii aceştia şi pentru a privi cum cei răi îşi primesc răsplata. Iar pe cei care au brutalizat-o îi caracteriza sec şi semnificativ ,,Niște prăpăduri, mamă, să baţi tu oameni şi să iei bani, altă meserie nu mai găseai!’’ De asemenea si brigadierul Ungureanu care avea strânse legături cu Securitatea și a dat-o pe mâna securiștilor în 1963 ,,a zăcut ce nu s-a pomenit’’ înainte de a muri. ,,Şi a murit şi eu am rămas, un hoţ!’’.
Credinţa puternică şi frica de Dumnezeu le-au ţinut pe aceste femei simple, dar dârze și așa îmi explic eu acţiunile lor din acea perioada tulbure. Nu se poate vorbi la ele de o ideologie anticomunistă, ci de o ură îndreptată împotriva celor răi, a comuniştilor şi a securiştilor, cei care lucrau ca să menţină prin forţă o orânduire represivă şi brutală. Aceste femei aveau un simţ politic rudimentar, dar sănătos, ce le indica atât – asta e rău, asta e bine – lucru suficient, şi au ales să slujească binele în acea lume nouă în care toate valorile se răsturnaseră cu susul în jos. Educaţia primită de la părinţi şi mila crestinească au fost alte doua resorturi puternice ce le-au făcut să fie trup şi suflet alături de mişcarea de rezistenţă din zona Nucşoarei. Cei pe care îi ajutau erau foştii lor colegi de şcoală, oameni ai satului, fiii învăţătorilor pentru care nutreau un respect profund şi îi urmau cu credinţă. Încrederea în judecata lor superioară a fost alt imbold care le-a împins să-i sprijine pe partizani. Poate că au contat şi promisiunile făcute iniţial de Gheorghe Arsenescu despre ajutorul pe care îl are mişcarea de la Legaţia franceză, de la puterile occidentale, de asemenea şi teama de a nu se realiza în zonă de catre comunişti un colhoz, ca la ruşi.
Marina Chirca trăieşte şi rememorează acele vremuri trecute, crude, dar eroice. Ana Simion a plecat spre o viaţă mai bună şi mi-a lăsat nişte cuvinte pe care vi le transmit şi eu, le consider un îndreptar, un crez şi un sprijin în viaţa acestei femei deosebite: – ,,Toate e cu Dumnezeu, faci rele, rău îţi dă Dumnezeu. Numai dacă gândești rău, degeaba muncești, nu-ţi ajută Dumnezeu!’’.
Ana Simion s-a stins din viaţă în anul 2011, sora ei Marina Chirca în septembrie 2013. Au dus cu ele în mormânt secrete și o altă lume, cea a haiducilor musceleni. Dumnezeu să le ierte și să le odihnească!
