Ce vrea cu adevărat China? În mod legitim ne putem întreba asta după ce puterea comunistă a abandonat brusc politica sa “zero Covid” și văzând riscurile care decurg de aici pentru populația Chinei și pentru restul lumii. Deschiderea frontierelor și mai ales permisiunea dată cetățenilor chinezi de a pleca în străinătate, după luni întregi de interdicție, sunt o sfidare sanitară lansată întregii lumi. Ce a putut motiva această precipitare? Manifestațiile de la începutul lui decembrie contra politicii “zero Covid”? Pare că nu. Numărul de protestatari, sloganurile – pentru libertate și contra lui Xi Jinping – au putut face ca puterea comunistă din China să se teamă de o periculoasă răspândire a revoltei, dar represiunea violentă și mijloacele electronice de supraveghere aflate la dispoziția autorităților ar fi permis limitarea revoltei, poate chiar stoparea acesteia. Chiar dacă o nemulțumire profundă mocnește de când întreaga țară s-a transformat pentru mai multe luni într-o vastă închisoare, revoltele nu s-au dovedit durabile.
A apărut oare un dezacord între Xi Jinping și colegii săi din Biroul Politic, dezacord legat de consecințele unei politici sanitare prea restrictive având costuri economice exorbitante? S-a făcut o paralelă între Mao și epoca Marelui Salt Înainte de la sfârșitul anilor 1950. Marele Cârmaci spera atunci ca prin industrializarea zonei rurale China să reușească compensarea decalajelor economice. Terenurile agricole au fost abandonate, țăranii transformați într-un fel de muncitori, ceea ce a dus la o foamete ucigașă, care a făcut între 30 de milioane și 50 de milioane de morți. În urma acestei erori tragice, Mao a fost nevoit să se retragă din fruntea Partidului Comunist Chinez, devenind președinte de onoare fără să mai dețină cu adevărat puterea. Deocamdată, Xi rămâne lider, cu un cult al personalității mai accentuat ca niciodată. Puterea sa absolută, consacrată prin al XX-lea Congres din octombrie, nu pare amenințată.
Degradarea situației economice? E ipoteza cea mai serioasă. Trei ani de izolare a Chinei de restul lumii au dus la prăbușirea schimburilor comerciale, și, pe plan intern, la scăderea producției. Statisticile oficiale, de luat totdeauna cu precauție, prevăd pentru acest an o creștere economică de aproximativ 3%, ceea ce, la scara întregii țări, se va traduce printr-o importantă creștere a șomajului. În plus, trebuie amintită colosala datorie din sectorul imobiliar (peste 300 de miliarde de dolari), care nu poate fi bine gestionată de o economie aflată în criză.
De la reformele din anii 1980 PC chinez a făcut din performanța economică principalul element al legitimității sale pentru că nimeni nu crede în perspectivele luminoase ale socialismului pe care propaganda de stat încă le mai invocă. Dacă motorul creșterii economice nu mai funcționează, partidul pierde și credibilitatea cu care a mai rămas, mai ales la nivelul unei clase mijlocii din ce în ce mai numeroase (cam 25% din populație), care a fost marea beneficiară a boom-ului economic din ultimele patru decenii. Această clasă de mijloc a manifestat în decembrie pentru că politica “zero Covid” a făcut-o să piardă multe din avantajele deja obținute, inclusiv plecările în străinătate.
Pentru Partid era urgent să schimbe această politică restrictivă, chiar cu riscul de a reveni la o stare de criză sanitară pe care nu putea să nu o fi anticipat. Ridicarea tuturor măsurilor restrictive ale politicii “zero Covid”, știind ce consecințe sanitare va avea asupra unei populații slab vaccinate, mai ales la nivelul vârstnicilor, e o dovadă de cinism. Pentru occidentali luarea unui asemenea risc pare de negândit; pentru un lider comunist acest tip de calcul nu e deloc de negândit. Îmbătrânirea populației este un coșmar pentru puterea comunistă chineză care trebuie să finanțeze pensiile pentru din ce în ce mai mulți pensionari (mai mult de 300 de milioane în 2030). Din perspectiva acestei puteri comuniste, pentru care viața oamenilor nu a fost niciodată preocuparea centrală, ideea de a sacrifica sute de mii de persoane vârstnice din cauza rapidității ridicării restricțiilor sanitare probabil nu i-a speriat pe Xi Jinping și pe tovarășii săi. În această situație, provocată de o formă de iresponsabilitate a regimului, apelurile lui Xi Jinping ca oamenii să aibă grijă unii de alții e și ea o formă de ipocrizie.
O altă ipoteză, încă și mai cinică, nu poate fi ignorată. Orizontul invocat de Xi Jinping, de a-și vedea țara preluând leadership-ul global, e deocamdată serios compromisă de gestiunea pandemiei. Politica “zero Covid” a îndepărtat acest vis, în timp ce democrațiile capitaliste, după șocul inițial, au învățat să gestioneze această criza sanitară. Ridicând restricțiile, inclusiv cu riscul unei noi mutații a virusului din cauza circulației sale la nivelul numeroasei populații a Chinei, deschizând frontierele cu riscul provocării unei noi crize sanitare mondiale din cauza limitelor barierei vaccinale în fața mutațiilor virusului, PC Chinez poate că încearcă o întoarcere a întregii lumi trei ani înapoi, atunci când visul de mărire a lui Xi Jinping părea încă realizabil.
De negândit? În Occident nu e bine evaluat resentimentul, chiar ura, cuvântul nu e prea puternic, pe care autoritățile comuniste chineze încearcă să o răspândească, cu ajutorul aparatului de propagandă, împotriva sistemului capitalist, acuzat de toate relele, discurs specific ideologiei marxist-leniniste. Pentru acest regim este tentant să iasă din dificultățile în care a intrat singur, din cauza politicii sale “zero Covid”, privilegiind o întoarcere în timp, nu pentru a recupera ce a pierdut, ci pentru a ne împinge pe toți într-o nouă criză sanitară, una mai puțin letală, dar paralizantă pentru economia mondială. Astfel, nereușind să relanseze cererea internă într-o perioadă în care epidemia explodează pe tot teritoriul său, puterea chineză poate să încetinească mersul întregii lumi. O formă de politică a răului cel mai mare care pare că e confirmată de amenințările proferate de guvernul chinez împotriva tuturor țărilor care încearcă să limiteze prin precauții sanitare fluxul de călători care vin dinspre China. Dacă Republica Populară ar dori o nouă criză sanitară mondială, după aceea pornită accidental din Wuhan în toamna lui 2019, nu s-ar comporta altfel.
Articol apărut inițial în ziarul Le Figaro
