Le-am cunoscut în 2010 pe Ana Simion şi Marina Chircă, două surori nonagenare din localitatea Slatina, care aparţine de comuna Nucşoara. Din discuţiile cu dumnealor, dar şi cu alte persoane care le-au cunoscut sau au avut de-a face cu mişcarea de rezistenţă nucşoareană, din documentarea pe care am făcut-o, am desprins anumite concluzii pe care doresc să le prezint în acest articol. Cu siguranţă că studiul arhivelor ar putea să releve noi informaţii, dar de asemenea, mi-e teamă de intoxicarile securiste care ar putea aduce umbre de îndoială asupra vieţii şi acţiunilor celor două surori.
Mişcarea de rezistenţă anticomunistă s-a desfăşurat în perioada 1949-1958 în zona munţilor Făgăraş, pe versantul sudic al acestora. Iniţial mişcarea a fost condusă de colonelul Gheorghe Arsenescu, o autoritatea recunoscută de toţi participanţii şi de ajutoarele lor din sate, aşa numitele ,,elemente nedispersate’’. Rolul acestora era de a procura arme şi muniţii şi de a colecta alimente şi articole de îmbrăcăminte. Asa cum apare într-un raport al Securităţii, ,,membrii acestei bande au mai recrutat şi alte elemente de sprijin care trebuiau să rămână la domiciliul lor şi care păstrând legături secrete, dar permanente cu banda, să activeze pentru sprijinirea materială a activităţii bandei”. Niciodată partizanii din munti n-au depăşit cifra de cincisprezece, însă au fost ajutaţi de peste o sută de persoane de-a lungul anilor din sate ca Nucșoara, Slatina, Corbi, Poenărei, Stănești, Domnești și altele. Din păcate, după prima confruntare cu Securitatea din iunie 1949, datorită neînţelegerilor legate de strategiile ce urmau a fi aplicate pe viitor, grupul s-a rupt, în zona Nucşoara rămânând conducător locotenentul Toma Arnăuţoiu. Gheorghe Arsenescu s-a retras spre Câmpulung şi a reuşit să scape din două ambuscade întinse de securişti după care s-a ascuns o lunga perioada de timp, până în 1960, la marginea Câmpulungului. Oraşul era frecventat în acea vreme de numeroşi fugari, bunăoară Alexandru Paleologu, ori alţii cu domiciliu obligatoriu precum Constantin Noica.
Între timp sus în munţi mişcarea a continuat cu intensificări şi lupte de primăvara până toamna şi scurte perioade de răgaz iarna. Însă în sate Securitatea lucra serios, oamenii erau arestaţi în 1949-1950, erau luaţi cu forţa la posturile de miliţie şi intimidaţi, ameninţaţi, chiar torturaţi. Foarte cunoscut este cazul Elisabetei Rizea, care a fost mediatizat mai mult dupa 1989. Căpitanul Cârnu a fost inchizitorul Nucşoarei: ,,Mă aducea lumea cu ţoala acasă. Ultima dată, a venit Cârnu cu ăla de cauciuc şi o curea pe mână. “Spune!” N-am spus. M-a legat de mâini cu unu care-a murit şi el pe şoseaua spre Bucureşti. “Îţi dăm 300 de lei!” “Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi…” M-a trântit pe jos. M-a legat şi m-a bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi pe stânga, şi pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit şi eu trăiesc, na! Da’ n-am luat banii lui. Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funtă. Mi-au aruncat fota şi am rămas în iie. Mi-a legat coada sub cârligu’ de lamba din casa boierului. Coada era groasă. Eram şi eu altfel la 38 de ani… Cârnu mi-a tras scaunu’. Ălalalt mi-a tras si masa. Coada mi-a ramas in cârlig şi eu am căzut la pamant. Aşa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament şi nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut…”
Însă nici Ana Simion nu a scăpat mai usor din mâinile securiștilor. Ca în atâtea şi atâtea cazuri, și căderea Anei Simion s-a produs prin trădare. Iuda umbla prin grădinile Nucșoarei fără să se ascundă. Într-o zi pe când era la câmp i-a făcut semne cu mâna unul din băieții lui Chircă, cel poreclit Dezertorul, iar ea s-a dus spre acesta, speriată, crezând că s-a întâmplat ceva grav, poate cu unul dintre părinți. Când a ajuns însă lângă el, a şi fost înşfăcată de câţiva securişti şi bătută cu un par ca să spună unde a ascuns un fugar, pe un anume Gheorghe Mămăligă. Într-adevăr, acesta fusese ascuns în podul cu fân, dar nu la ea, ci la sora sa, dar nu a putut recunoaște nimic, nu a vrut să o aducă şi pe Marinica în mâinile acestor torţionari. Mărturisirea despre acel prim contact cu securiştii e cutremurătoare – ,,M-au chinuit să spui şi n-am spus nimic, mamă. M-a luat în pădure, acolo aproape, cu paru’ m-a bătut…să spun unde e ăla, Gheorghe Mămăligă, că ăla l-a împușcat pe Chircă. Cum era să spui, dacă spuneam unu, ăla îi spunea pe toți şi-i omora din cauza mea pe toți. Mor eu una singura şi nu spun nimic! Da’ n-am fost vinovată cum m-a chinuit ăștia, nu …’’ Au dus-o la sediul Securității, probabil la Câmpulung, unde calvarul a continuat – ,,M-a chinuit ce nu există, mamă, întinsă pe masă, cu cauciucu, cum are polițaii ăştia ; patru inşi era, stătea doi şi mânca şi doi venea, nu mă slăbea din bătaie, şoldurile mele acu e sparte, nu poate să-mi facă injecții. […] m-a ajutat Dumnezeu, dacă n-am spus pe nimeni. M-a rugat cu bani, mamă, cu serviciu, că m-a bătut până când am căzut jos pe ciment şi m-a dus la un medic.’’
Fiindcă a rezistat si nu a scos o vorbă, a fost trimisă acasă după două săptămâni, într-o stare fizică greu de imaginat. Iată deci ce păţeau aceia asupra cărora planau bănuieli că îi sprijină pe partizani. Sora sa Marina nu a fost arestată, însă soţul şi ceva mai târziu şi cei doi băieţi, au ajuns în beciurile comuniste. A fost însă și ea cercetată la sediul Miliţiei, dar a refuzat să colaboreze. Elisabeta Rizea a fost condamnată la 6 ani de închisoare, apoi Ana Simion a fost luată din nou pentru cercetări după ce o mătuşă a lui Arsenescu din Câmpulung a mărturisit că i-a dat arme şi medicamente pentru luptătorii din munţi. A fost condamnată în 1950 și au urmat cinci ani grei de închisoare despre care mi-a relatat când cu lacrimi în ochi, când cu un zambet amar pe buze.
La închisoare la Jilava a regăsit consătence precum Elisabeta Rizea, Laurenția Arnăuțoiu, mama lui Toma si Petre, Victoria Arnăuțoiu, soția lui Petre, Ecaterina Năstase, doamna Marinescu, soția învăţătorului Virgil Marinescu. Despre celelalte persoane nu şi-a mai adus aminte prea bine, dar erau şi doamne deosebite, ,,femei culte’’, cum le spune dumneaei. – ,, Da, era colea 300 de persoane, m-am mai potolit când i-am văzut. Hai că am fost noi proşti, o echipă din Nucșoara, dar când am văzut 300 de persoane acolo, profesoare, doctorițe, aviatoare, 5-6 eram de la ţară! Da’ nu m-a întrecut! M-am ținut tare şi eu după ele şi cu lucru şi cu tot.’’[…]
,,Şi studente, mititelele, a strigat la școală că nu vrea regimul ăsta şi i-a luat pe toți. Şi i-a bătut, săracii, vai de mine, ce îi trântea pe ciment, că vedeam pe fereastră. Îi trăgea așa cum e icea la fereastră şi aci îi bătea pe bieții studenți, nu făcuse nimic, decât atâta că nu le place regimul, un cuvânt. I-a distrus, i-a băgat în spital!’’ Dintre toți cei din personalul închisorii i-a rămas în minte un torționar de o răutate ieșită din comun. Era ,,unu surd, bătea până auzea el, scotea târâş şi îi bătea cu cauciucu ăla, băieții tineri de la școală. […] ăsta bătea până orăcăia omu’ sub picioare’’.
De la Jilava la Mislea au fost mutate într-o noapte, iar în această închisoare, fostă mănăstire de maici, viața a fost ceva mai ușoară. Poate şi datorită faptului că a avut posibilitatea de a munci – ,,acolo am stat atâţia ani şi am lucrat acolo, mamă, la covoare d’astea persane care se pune pe jos şi la croitorie.’’Aveau o normă zilnică de îndeplinit, dar ea, obișnuită de acasă cu munca, reușea să o realizeze şi mai apuca să le ajute şi pe ,,doamne’’. Într-o zi nu a reuşit să termine norma fiindcă i se stricase maşina şi nu îi fusese reparată. Un gardian a venit şi a întrebat care este Ana Simion şi a luat-o la carceră. ,,Hai s-o fac şi p’asta, că n-o mai făcusem!’’La carceră i-a adus o felie de pâine şi o cană cu apa caldă, dar ea i-a spus cu obrăznicie că ,,Nu mănânc, nu mi-e foame, dacă n-am făcut norma de ce să mănânc? A plecat nevlegul cu ele în mână!’’ Dar s-a întors repede fiindcă toate deținutele ce erau la masă au refuzat să primească hrana fiindcă ea fusese închisă la izolare fără vină – ,,Hai că parcă le-ai momit p-astea, nu mănâncă nici una fără tine şi nu pot să le pedepsesc pe toate!’’Impresionantă solidaritate a deținutelor care nu poate să demonstreze decât că Ana Simion nu era o persoană oarecare, ci una care merita să se riște pentru ea chiar o osândă comună. Era cu siguranță o femeie care prin felul ei de a fi şi de a se purta, prin ajutorul pe care îl acorda, a putut stârni un sâmbure de revoltă în masa politicelor nemulţumite că e pedepsită pe nedrept.
În timpul când și-a ispăşit pedeapsa, sora ei Marinica i-a ajutat constant pe cei din munţi, chiar dacă se schimbase mult situaţia şi în rândul lor. Într-adevăr, în perioada 1950-1952, datorită acţiunilor susţinute ale organelor de represiune, numărul partizanilor se micşorase simţitor. Unii au pierit în confruntările cu trupele de Securitate, alţii au fost arestaţi, astfel că, în caţiva ani doar fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, Constantin Jubleanu şi Maria Plop se mai găseau în munţi. Ei îşi făcuseră pentru iarnă un adăpost destul de sigur lângă Poenărei la Râpile cu Brazi. Erau căutaţi în continuare, însă datorită faptului că acţiunile armate încetaseră, situaţia era mai calmă decât în perioada precedentă. În 1955-1956 se termină perioada de detenţie a mai multor locuitori ai Nucşoarei, între care Elisabeta Rizea şi Ana Simion. Prima a aflat chiar de pe scara de autobuz, când ajungea acasă, că ,,băieţii sunt bine’’, de la preotul Ion Constantinescu, iar pe Ana Simion au căutat-o acasă Toma și Petre fiindcă sperau să le dea veşti despre mama lor, arestată şi ea. Traumatizatâ, Ana Simion i-a respins iniţial. ,,A venit în casă peste mine şi n-am vrut să vorbesc cu ei, m-am suit în pat, am tras pătura peste mine, că voi nu știți de unde vin eu, că am făcut 5 ani de zile, mă băgați iară în pușcărie!’’ Toma a încercat s-o liniștească spunându-i că acum sunt aprovizionați din străinătate cu avionul şi nu mai au nevoie de ajutorul ei.
Ulterior, ca si Elisabeta Rizea, a reînceput să îi ajute cu alimente, cu haine, cu informaţii. La fel sora şi cumnatul său despre care spune că ,,ea cu bărbatu-său, a fost moartă după ei’’. În ultimii ani până când luptătorii au fost prinși, s-au ascuns, dupa cum spuneam, la Râpele cu Brazi. Îşi aduce aminte, că odată când a venit în zonă ca să ajute pe o fată la strânsul fânului, aceasta i-a arătat un loc unde se zicea că ar trăi Arnăuţoii. Altfel, niciodată nu a ajuns acolo, fiindcă ,,trebuia să-i anunți, că trăgea[…] ce, mai avea încredere, trăgea în noi!’’Alimentele ajungeau la fugari fie când aceștia riscau şi mergeau la locuințele surorilor, fie prin intermediul preoților Andreescu și Constantinescu la care acestea le lăsau. Odată a trimis – o sora ei Marinica împreună cu unul dintre copii ei într-un loc de pe Valea Vâlsanului ca să le lase ceva alimente ,, şi am orăcăit acolo pe pârâul ăla să vină ăştia ai lui Arnăuțoiu, şi am zbierat cu bietul copil şi n-a venit nimeni !’’ În cele din urmă au cules ciuperci şi s-au întors acasă târziu în noapte rupţi de oboseală.
Ana Simion i-a cunoscut destul de bine şi pe cei din familia Jubleanu, a căror tragedie o înduioșează profund. ,,Ce băiat frumos era ăsta a lu’ Titu Jubleanu ! Şi mă-sa ! Într-o vale, spăla rufele la copil, acolo a împușcat-o; ce mai femeie era, frumoasă, mamă, uite şi Tomiţă ce om, frumos, delicat, să-i iei tu viața! Rău au trăit săracii, de la bine au plecat la rău , vezi tale soarta, ce le trebuia la ăştia, că era pricopsiți toți? ‘’ Cu obidă zicea despre securiștii care le-au distrus viața – ,,Ăştia a fost câinii din lume, alte arătări, să omori tu omu’ în bâte, să iei tu bani pe bătaie! Oameni de valoare, învăţători şi preoți; da’ preoții ăştia n-avea vină de loc, le-a dat mâncare, le-a fost milă de ei, şi ai noștri din Nucșoara la fel.’’
De mare ajutor au fost în perioada când s-a născut în munte Ioana, fiica Mariei și a lui Toma. Ana Simion îşi aducea bine aminte cum Maria venea uneori noaptea cu copilul mic de câteva luni să caute de mâncare. ,,Era o fată inimoasă, ce-a mai amărât, să târăşti tu de un copil în spinare, nemâncat; copilu’ plângea de foame, ea n-avea ce-i da!’’Acest episod a revenit în memoria sa de câteva ori în timpul discuției noastre şi, de fiecare dată, vocea i s-a înecat a plâns. Au trecut 50 de ani, dar această femeie cu suflet încă mai retrăia durerea mamei ce alerga hăituită în munte încercând să înăbușe scâncetele de foame ale fiicei sale. La fel si sora sa Marinica Chircă își aminteste bine de mamă și copil, de cum le-a ajutat, de botezul care s-a petrecut în ascuns la Poenărei, preot fiind părintele Ioan Constantinescu si fiica sa Iuliana, care a ţinut-o în braţe pe micuţa Ioana. Doi ani mai târziu va plăti cumplit acest gest creştinesc, intrând în închisoare însărcinată în luna a şaptea, născând acolo şi trebuind să renunţe la fetiţa ei pe care a numit-o simbolic Libertatea. Şase ani lungi și grei a suspinat după copil…