Rezultatul alegerilor regionale germane, care au dat clar câștig de cauză celor două extreme, dar ar putea ajuta Vestul să-și înțeleagă situația, va avea neplăcute urmări economice, politice și sociale.
În Turingia și Saxonia, elita politică postbelică și postcomunistă a fost trimisă pur și simplu la plimbare, la culcare, la naftalină, la coșul de gunoi al istoriei, singurul partid care a mai rezistat cât de cât fiind CDU, din opoziție, pe plan federal, creditat cu circa un sfert din voturi într-un land, și cu circa 3 din 10 în celălalt.
Aceste voturi nu i-au parvenit, neapărat, pentru că CDU ar fi fost găsit mult mai bun decât extrema stângă, ci pentru că, de frica extremismului, neobosit invocat de panicata elită politică și de serviciile secrete aflate la dispoziția lor, mulți estgermani s-au refugiat în ceea ce au crezut că este un port politic sigur, cam așa cum oamenii de afaceri se refugiază în aur ca să-și apere în turbulente epoci de recesiune investițiile și-averea.
Și nu, nu e vorba doar de est, de Stasi și de fosta RDG
În fond, oamenii din regiune s-au pronunțat nu pe teme locale și regionale, ci pe subiecte de interes național, federal, european. Votul lor de amplă dezaprobare a clasei politice progresiste n-a privit doar oficialitățile mărunte, din zonă, ci, mai ales, pe cele de la Berlin. Pe care le dezavuează și o bună parte a electoratului vestgerman, în rândul căruia AFD e pe locul doi la opțiuni.
Nimic nu demonstrează declinul Europei și falimentul establishmentului politic sub bagheta stângii mai clar decât ceea ce exprimă aceste voturi din Turingia și Saxonia. Care, mai degrabă decât să fie pro-fasciste și pro-comuniste, au dat câștig de cauză AFD și Sahrei Wagenknecht ca să ridice pe scut protestul anti-imigraționist, fiind un soi de vot de blam la adresa incapacității elitei de a zăgăzui valurile succesive de migranți și de a repatria nenumărații ”refugiați” prezumtivi, care au luat cu asalt orașele, economiile și bugetele tot mai greu de finanțat ale Bătrânului Continent.
La toate acestea se adaugă protestul popular față de pericolul războiului în Europa și față de revoluția culturală woke, de tip maoist, prescrisă de extrema stângă și asumată în mare parte de elita progresistă a Germaniei, în contra tradițiilor morale, politice și religioase europene.
Urmări de cerc vicios
Alegerile din Turingia și Saxonia ar putea declanșa o reacție în lanț. De frica instabilității, respectiv a guvernărilor extremiste, ori cu participare extremist-colectivistă, o serie de întreprinderi s-ar putea reloca din fosta RDG.
Deteriorarea situației economice nu va întârzia să se repercuteze negativ asupra stării de spirit oricum proaste a populației. Căreia nu i se va da nicio supapă politică pentru evacuarea frustrărilor ei, căci i se disprețuiesc opțiunile. De aici, așa-zisa ”Brandmauer”, refuzul formațiunilor clasice de a încheia coaliții cu dregătorii de dreapta din AFD votați în cele două parlamente regionale, declarat ”zid ignifug” anti-extremist.
Or, acest refuz va exacerba mânia populară, căci va obliga partidele din est la contorsiuni politice extrem de violente, precum prospective alianțe ale creștin-democraților cu național-comuniștii xenofobi sau cu comuniștii.
Altminteri, landuri ca Turingia și Saxonia ar putea părea sau chiar ar deveni prea puțin guvernabile. Or, asemenea contorsiuni, de felul alianțelor cu național-comuniștii putinofili ai Sahrei Wagenknecht, anvizajate de CDU, nu vor întârzia să întărâte și mai mult notabila treime desconsiderată și ostracizată a poporului.
Ca atare, peste un an, dacă actuala alianță guvernamentală de stânga mai rezistă până la alegerile generale germane, părți din electorat ar putea considera formațiunile de centru-dreapta ca CDU (și FDP) drept confundabile cu cele de extremă stânga, și-ar putea pedepsi elita, oferind majoritatea absolută dreptei radicale, rămase acum izolate, în opoziție.
Îți cade în fine fisa, dragă elită?
Înțelegerea (fie și lentă) a acestei dinamici, precum și a necesității unor schimbări nete și clare de direcție politică pentru o democrație care nu vrea să sucombe extremismului, nu va rămâne nici ea fără urmări. Creștin-democrații și liberalii germani sunt chemați, în acest al doisprezecelea ceas, să încerce să se adapteze și să integreze dreapta populistă, așa cum social-democrații au integrat cândva părți ale extremismului stângist, comunist și ecologist.
Și ei, și social-democrații, și ecologiștii trebuie să priceapă în fine că s-au rătăcit în superbie și ideologii și sunt chemați să facă urgent cale întoarsă, recuplându-se rapid și durabil la modestie, la realități și la nevoile reale, imediate, concrete ale unei populații prea îndelung neglijate, uitate și desconsiderate.
Acest drum înapoi nu va putea fi parcurs prin demersuri autoritare, antidemocratice, de forță, ca interdicția partidului care contestă elita, sau prin măsuri de cenzură, preconizate și dorite fierbinte de stânga și extrema stângă, care se cred, trufaș, ”superioare”.
Returul la rațiune și realități înseamnă înainte de orice înțelegerea faptului că tentativa integrării islamismului în Europa a dat greș la fel de lamentabil, pe cât de jalnic a eșuat refuzul integrării dreptei populiste, câtă vreme nu e realmente antidemocratică. Fiindcă așa funcționează Vestul de când se știe: se salvează, integrând mișcări contestatare. Dar nu se poate aranja în veci pururi cu unele revoluționare. Reiese că așa-numita ”Brandmauer”, zidul ignifug edificat în contra dreptei populiste (câtă vreme nu este nazistă) e o prostie aproape la fel de mare și de pernicioasă ca iluzia integrabilității unei imigrații necontrolate dintr-o cultură străină, dominată de-o religie politică.
Toate partidele democratice occidentale ar face bine să ia notă și de faptul că oamenii din Vest (ca și cei din estul Germaniei) optează tot mai frecvent pentru soluții simple și tranșante, pur și simplu pentru că nu mai suportă complexitatea crescândă a unei lumi tot mai puțin comprehensibile. Una, în care marile puteri de odinioară, de felul SUA și Germaniei, amână la calendele grecești, din lașitate, deznodământul războaielor, precum cele din Ucraina și Israel. Pe care cu oarecare curaj le-ar fi putut încheia de mult, ajutând victimele să-i învingă rapid pe agresori.
În absența unei regăsiri a curajului propriu, a propriilor valori liberale și în lipsa unei ofensive pro-occidentale a partidelor și elitelor lui politice, Vestul e pe dric. Ori își suflecă mânecile și se pune pe treabă, ori va fi covârșit și distrus de inamici.
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
