“La alegerile regionale din Saxonia-Anhalt, care vor avea loc duminică 6 septembrie, AfD se află detașat pe primul loc în sondaje, cu peste 40% din intențiile de vot, și ar putea, prin urmare, să ajungă să conducă acest land din estul Germaniei. Cu doar câteva zile înaintea alegerilor, Justus Bender, jurnalist german și redactor-șef al secției politice a publicației Frankfurter Allgemeine Zeitung, a ales să publice Deutschland 2033, ein Szenario (C.H. Beck), o carte de politică-ficțiune în care își imaginează că AfD ajunge la cancelarie, la o sută de ani după Adolf Hitler însuși.
Le Point: În ce fel ar constitui victoria AfD în Saxonia-Anhalt un moment de cotitură pentru Germania?
Justus Bender: Pentru AfD, accesul la putere într-un prim guvern ar avea o semnificație simbolică enormă: ar fi pentru prima dată când extrema dreaptă ar guverna o regiune de la începuturile Republicii Federale. Adversarii săi ar încerca, evident, să demonstreze că este incapabilă să guverneze, că este iresponsabilă și că va eșua. La rândul său, AfD ar face tot posibilul să demonstreze că este competentă, serioasă și capabilă să exercite puterea, folosind această regiune drept laborator. Deși, evident, nu trebuie făcută o comparație directă între AfD și naziști, există un precedent istoric interesant. Înainte de 1933, partidul nazist participase deja la guvernare în Turingia. Acest lucru putea fi considerat un fel de repetiție generală înaintea accederii la putere la Berlin.
Este surprinzător că prima regiune care ar putea fi condusă de AfD se află în fosta Germanie de Est?
Deloc. AfD este foarte puternică acolo deoarece în fosta RDG există o afinitate mai pronunțată față de populismul de dreapta, față de anumite forme de violență politică și față de ideile autoritare, precum și o receptivitate mai mare la anumite discursuri xenofobe.
Este, în parte, o chestiune de cultură politică, dar și una economică. AfD exploatează sentimentul locuitorilor din Est că sunt „germani de mâna a doua” și o anumită nostalgie față de perioada de dinaintea reunificării. Falia dintre Vest și Est este un factor major al politicii germane, iar acest lucru este extrem de vizibil în comportamentul electoral.
Urmăriți AfD încă de la înființarea sa, în 2013. Cum a evoluat partidul?
Tocmai acest lucru este interesant. AfD nu a început ca un partid de extremă dreapta la fel de radical ca în prezent. La începuturile sale, era mai degrabă un partid al criticilor moderați ai euro, susținut în special de economiști preocupați de criza monedei europene. Era format în principal din persoane dezamăgite de CDU, partidul conservator. Desigur, existau deja câteva elemente de retorică xenofobă, dar acestea erau relativ discrete. De exemplu, puteau fi auzite discursuri despre greci, despre care se spunea că ar fi risipit banii germanilor. Dar atunci când îi întrebai pe liderii partidului dacă sunt rasiști, aceștia răspundeau: „Nu, noi vorbim doar despre situația economică.”
Apoi partidul a evoluat. Discursurile xenofobe și populiste au avut mai mult succes în opinia publică germană decât explicațiile economice lungi ale primilor săi lideri. Prin urmare, referințele identitare și xenofobe au devenit din ce în ce mai importante. Cei mai radicali responsabili ai partidului și-au sporit treptat influența, în timp ce ceilalți au pierdut teren. Într-un anumit sens, AfD a avut o traiectorie inversă față de Rassemblement National, care a trecut de la pozițiile cele mai radicale la discursuri mai moderate. De altfel, AfD nu încearcă deloc să își „dedemonizeze” imaginea, cel puțin nu deocamdată…
În ultima dumneavoastră carte, Deutschland 2033, prevedeți venirea AfD la putere la nivel național? Credeți cu adevărat că este posibil?
Desigur. Mai are încă mult teren de parcurs până atunci, dar evoluția merge în această direcție. Deocamdată, celelalte partide sunt incapabile să-i oprească ascensiunea, iar barajele cedează treptat. În scenariul meu, clasa politică germană a fost incapabilă să găsească un răspuns și ajunge să spună: „Să-i lăsăm să guverneze, iar dacă vor face ceva ilegal, instanțele, dreptul european, Bruxelles-ul, ceva îi va opri”, cu atât mai mult dacă vor guverna împreună cu CDU. Acest discurs, pe care îl auzim deja astăzi, este același cu cel care s-a auzit la prăbușirea Republicii de la Weimar, în 1933: mulți considerau că Adolf Hitler putea fi ținut sub control, oprit de instituții. Tocmai de aceea, cartea mea ne invită să nu fim atât de siguri. În pofida mecanismelor instituționale de protecție, extrema dreaptă este capabilă să slăbească și să distrugă treptat o democrație liberală.
Deocamdată, cordonul sanitar rezistă în Germania, iar conservatorii refuză orice alianță cu extrema dreaptă…
Într-adevăr, cordonul sanitar rămâne solid în Germania, iar sistemul politic ar putea încă să o țină sub control pentru o anumită perioadă. Următoarele alegeri din Saxonia-Anhalt și Mecklenburg-Pomerania Occidentală, din 6, respectiv 20 septembrie, ar putea duce la formarea unor alianțe largi pentru a evita victoria AfD. Va depinde și de faptul dacă anumite partide, precum Verzii, vor trece pragul de 5% din voturi, ceea ce le-ar permite să intre în parlamentul regional.
Problema este că acest tip de coaliție duce la alianțe uneori foarte eterogene, precum atunci când Verzii se aliază cu neoliberalii din FDP. Acest lucru nu face decât să consolideze discursul anti-establishment al extremei drepte, care acuză restul clasei politice că nu este decât un singur și același cartel, al cărui unic adversar ar fi ea însăși. Rezultatul este că AfD crește, iar coalițiile trebuie să fie din ce în ce mai largi. Este ca un fel de mână invizibilă care o împinge spre victorie.
În plus, regulile interne ale CDU le interzic responsabililor partidului să formeze alianțe nu numai cu AfD, ci și cu partidul stângii radicale, Die Linke. În Saxonia-Anhalt, soluția ar putea fi un guvern minoritar format din CDU, social-democrații din SPD și Verzi, susținut punctual de Die Linke. Dar este evident că o asemenea formulă este fragilă.
Și Franța va cunoaște o alegere crucială pentru viitorul său, în care extrema dreaptă este favorită. Aveți vreun sfat?
Cred că cheia este să recunoaștem emoția alegătorului de extremă dreapta fără condescendență. În privința imigrației, de exemplu, unii cetățeni se pot teme de sosirea migranților, dar se pot teme, de asemenea, că vor fi imediat marginalizați, catalogați drept rasiști și respinși dacă își exprimă public acest sentiment. În cele din urmă, ajung să aibă impresia că nimeni nu seamănă cu ei și că nimeni nu îi înțelege… cu excepția partidelor de extremă dreapta.
Această atitudine nu ne transformă în Marine Le Pen. Trebuie să înțelegem că putem recunoaște o emoție fără să adoptăm politicile care ar putea decurge din ea. În Germania, [noul președinte al landului Baden-Württemberg, ecologistul Cem Özdemir, ales în luna martie, a relatat o anecdotă pe această temă. El a povestit că fiicei sale îi era uneori teamă să se deplaseze în anumite centre ale orașelor, din cauza unor posibile comportamente sexuale ale unor migranți musulmani, dar ezita să vorbească despre acest lucru deoarece purta un nume turcesc și nu voia să ofere argumente extremei drepte.
Simplul fapt de a verbaliza această teamă a avut un efect important: germanii care simțeau același lucru au putut să își spună că nu sunt automat judecați sau marginalizați. Dar acest lucru nu înseamnă că trebuie apoi adoptată o politică rasistă sau cerută expulzarea tuturor migranților. Poți recunoaște o emoție și poți propune o politică diferită.”
Sursa: Le Point
la prochaine élection régionale en Saxe-Anhalt, qui aura lieu dimanche 6 septembre. L’AfD caracole en tête des sondages avec plus de 40 % des intentions de vote et pourrait donc bien diriger ce Land d’Allemagne de l’Est.
C’est quelques jours avant cette échéance cruciale que Justus Bender, journaliste allemand et rédacteur en chef du service politique à la Frankfurter Allgemeine Zeitung, choisit de sortir Deutschland 2033, ein Szenario (C.H. Beck), ouvrage de politique-fiction dans lequel il imagine l’AfD prendre la chancellerie, cent ans après Adolf Hitler lui-même. Pour Le Point, cet expert du parti d’extrême droite, qu’il suit depuis sa création, revient sur les spécificités de l’AfD, ses chances de victoire en Saxe-Anhalt et son poids outre-Rhin, et partage aussi quelques pistes pour le faire reculer.
Le Point : En quoi la victoire de l’AfD en Saxe-Anhalt constituerait-elle un tournant pour l’Allemagne ?.
Justus Bender : Pour l’AfD, accéder au pouvoir dans un premier gouvernement aurait une portée symbolique considérable, ce serait la première fois que l’extrême droite gouverne une région depuis le début de la République fédérale. Ses adversaires chercheraient évidemment à démontrer qu’elle est incapable de gouverner, qu’elle est irresponsable et qu’elle échouera. De son côté, l’AfD ferait tout pour montrer qu’elle est compétente, sérieuse et capable d’exercer le pouvoir en utilisant cette région comme un laboratoire.
S’il ne faut évidemment pas établir de comparaison directe entre l’AfD et les nazis, il existe un précédent historique intéressant. Avant 1933, le parti nazi avait déjà participé au gouvernement en Thuringe. Cela pouvait être considéré comme une forme de répétition générale avant l’accession au pouvoir à Berlin.
Est-ce surprenant que la potentielle première région dirigée par l’AfD soit en ex-Allemagne de l’Est ?
Pas du tout. L’AfD y est très forte parce qu’il existe, en ex-RDA, une affinité plus forte avec le populisme de droite, avec certaines formes de violence politique et avec les idées autoritaires, ainsi qu’une plus grande réceptivité à certains discours xénophobes.
C’est en partie une question de culture politique, mais aussi économique. L’AfD joue sur le sentiment des habitants de l’Est d’être des « Allemands de seconde zone » et sur une nostalgie pré-réunification. La fracture Ouest-Est est un facteur majeur de la politique allemande, et cela est extrêmement visible dans le comportement électoral.
Vous suivez l’AfD depuis sa création, en 2013. Comment le parti a-t-il évolué ?
C’est justement ce qui est intéressant. L’AfD n’a pas commencé comme un parti d’extrême droite aussi radical qu’aujourd’hui. À ses débuts, c’était plutôt un parti de critiques modérés de l’euro, porté notamment par des économistes préoccupés par la crise de la monnaie européenne. Il était surtout composé de déçus de la CDU, le parti conservateur.
Certes, il y avait déjà quelques éléments de rhétorique xénophobe, mais ils étaient relativement discrets. Par exemple, on pouvait entendre des discours sur les Grecs qui auraient gaspillé l’argent allemand. Mais lorsque vous demandiez aux responsables s’ils étaient racistes, ils répondaient : « Non, nous parlons uniquement de la situation économique. »
Puis le parti a évolué. Les discours xénophobes et populistes ont davantage fonctionné dans l’opinion publique allemande que les longues explications économiques de ses premiers dirigeants. Les références identitaires et xénophobes sont donc devenues de plus en plus importantes.
Les responsables les plus radicaux ont progressivement gagné en influence, tandis que les autres ont reculé. D’une certaine façon, l’AfD a eu la trajectoire inverse du Rassemblement national, qui est passé du plus radical au plus modéré dans les discours. D’ailleurs, l’AfD ne cherche pas du tout à se dédiaboliser, en tout cas pas encore…
Dans votre dernier ouvrage, Deutschland 2033, vous prophétisez l’arrivée au pouvoir de l’AfD au niveau national ? Pensez-vous vraiment que c’est possible ?
Bien sûr. Elle a encore beaucoup de terrain à parcourir d’ici là, mais cela en prend le chemin. Pour l’instant, les autres partis sont incapables d’enrayer sa montée et les digues sautent peu à peu. Dans mon scénario, la classe politique allemande a été incapable de trouver une réponse et finit par se dire : « Laissons-les gouverner, et s’ils font quelque chose d’illégal, les tribunaux, le droit européen, Bruxelles, quelque chose les arrêtera », d’autant plus s’ils gouvernent avec la CDU.
Ce discours, qu’on entend déjà aujourd’hui, est le même que celui entendu lors de la chute de la République de Weimar en 1933 : beaucoup considéraient qu’Adolf Hitler pouvait être contenu, arrêté par les institutions. Mon livre invite justement à ne pas en être aussi certain. Malgré les garde-fous institutionnels, l’extrême droite est capable d’affaiblir et de détruire progressivement une démocratie libérale.
Pour l’instant, le cordon sanitaire tient en Allemagne, les conservateurs refusent toute union avec l’extrême droite…
Effectivement, le cordon sanitaire reste solide en Allemagne et le système politique pourrait encore la contenir un certain temps. Les élections prochaines en Saxe-Anhalt et en Mecklembourg-Poméranie-Occidentale, respectivement les 6 et 20 septembre, pourraient déboucher sur des alliances élargies pour éviter la victoire de l’AfD. Cela dépendra aussi du fait que certains partis, comme les Verts, passent le seuil de 5 % des voix, synonyme d’entrée au parlement régional.
Le problème, c’est que ce genre de coalition donne lieu à des alliances parfois très hétérogènes comme quand les Verts s’allient avec les néolibéraux du FDP. Cela ne fait que renforcer le discours anti-establishment de l’extrême droite qui accuse le reste de la classe politique de n’être qu’un seul et même cartel dont elle serait la seule alternative. Résultat, l’AfD monte, et les coalitions se doivent d’être encore plus larges. C’est comme une sorte de main invisible qui la pousse vers la victoire.
De plus, les règles internes de la CDU interdisent aux responsables du parti de faire alliance non seulement avec l’AfD, mais aussi avec le parti de gauche radicale, Die Linke. En Saxe-Anhlat, la solution pourrait être celle d’un gouvernement minoritaire composé de la CDU, des sociaux-démocrates du SPD et des Verts, soutenus ponctuellement par Die Linke. Mais on voit bien que c’est fragile.
La France va aussi connaître une élection cruciale pour son avenir, dans laquelle l’extrême droite est favorite. Avez-vous des conseils à nous donner ?
Je pense que la clé, c’est de reconnaître l’émotion de l’électeur d’extrême droite sans condescendance. Sur la question de l’immigration, par exemple, des citoyens peuvent avoir peur de l’arrivée de migrants, mais craindre d’être immédiatement marginalisés, traités de racistes et rejetés s’ils expriment ce sentiment publiquement. Ils finissent alors par avoir l’impression que personne ne leur ressemble et que personne ne les comprend… sauf les partis d’extrême droite.
Cette posture ne nous transforme pas en Marine Le Pen. Il faut comprendre qu’on peut reconnaître une émotion sans reprendre les politiques qui peuvent en découler. En Allemagne, le nouveau président du Bade-Wurtemberg, l’écologiste Cem Özdemir, élu en mars dernier a partagé une anecdote sur le sujet. Il a raconté que sa fille avait parfois peur de se déplacer dans certains centres-villes en raison de possibles comportements sexuels de certains migrants musulmans mais hésitait à en parler parce qu’elle portait un nom turc et ne voulait pas donner d’arguments à l’extrême droite.
Le simple fait de verbaliser cette peur a eu un effet important : des Allemands qui ressentaient la même chose ont pu se dire qu’ils n’étaient pas automatiquement jugés ou marginalisés. Mais cela ne signifie pas qu’il faille ensuite adopter une politique raciste ou réclamer l’expulsion de tous les migrants. On peut reconnaître une émotion et proposer une politique différente.”
Sursa: Le Point
