« Istoria politică a Europei Centrale și de Est a cunoscut după comunism un zigzag paradoxal. Pe 29 februarie 1992, Franța – țară a drepturilor omului și a cetățeniei care „bate” etnia – a organizat la Paris un colocviu intitulat provocator „Europa și triburile”.
Francois Mitterrand (cel care, ca lider socialist, n-a ezitat să viziteze oficial Bucureștiul, pentru a-l sprijini pe Ion Iliescu, socotit un Gorbaciov român) a ținut în cadrul acelui eveniment un discurs în care amintea că democrația implică respectul față de minorități, recunoașterea frontierelor sub arbitraj internațional, și înțelegeri regionale menite să depășească adversitățile istorice, sub semnul generoasei construcții europene.
Țin minte că mă aflam pe atunci la studii, chiar la Paris, și m-am simțit cumva iritat de titlul colocviului, respingându-i din reflex pedagogia arogantă. Noi abia scăpaserăm de „lagărul socialist” – cu ștampilă sovietică – și de „Cântarea României”, care ne ridiculiza istoria printr-o mistificare deterministă, conjugându-l pe Burebista cu N. Ceaușescu.
Eram tinerii care-și doreau recuperarea istoriei „adevărate” și primul gând era acela de a reveni la „clasicii” interbelici ai românismului pre și anticomunist. Ne doream reconstrucția națională, fără balastul marxist-leninist și retrăiam în stilul nostru exaltarea primei generații de după Marea Unire, care visa la o țară colosală, vindecată de complexul periferiei necivilizate.
Acest nou naționalism, decurs din idealizarea necritică a generației lui Constantin Noica și Mircea Eliade, s-a combinat rapid cu descoperierea fascinată a Europei occidentale și începutul alfabetizării noastre într-ale democrației și capitalismului liberal, cu atât mai necesară cu cât ne furniza argumentele opoziției civice față de neo-comunismul zâmbăreț promovat de Iliescu și FSN (strămoșul PSD-ului actual).
Pe la mijlocul anilor 90, în generația mea s-a produs însă o gravă ruptură. Cea mai mare – și îndrăznesc să spun mai bună – parte din ea s-a asociat cu partidele și vocile publice prooccidentale, ajungând prin studiu și răbdare la concluzii mai realiste despre deficiențele democratice ale regimurilor precomuniste.
Am realizat că o dictatură de dreapta (legionară, carlistă sau antonesciană) nu e de fapt cu nimic mai puțin odioasă de cea de stânga, din chingile căreia abia reușisem să ieșim. O mică parte a generației mele a fost însă captată de monopolizarea securisto-vadimistă a tradiției legionare, sub oblăduirea lui Virgil Măgureanu, devenind, inclusiv prin formarea ASCOR, o falangă ortodoxistă ultranaționalistă, xenofobă, mai mult sau mai puțin antisemită și deja eurosceptică.
Noi am cunoscut lumea largă, unii dintre noi au studiat în Occident și s-au întors acasă, cu toții am votat CDR și apoi alianța „Dreptate și Adevăr”. A început să ne caracterizeze un ethos creștin-democrat și conservator (deci moderat și proeuropean, dar mai ales proamerican) și ne-am găsit roluri în universitate, administrație sau diplomație, căutând să contribuim la decomunizare, cerința de a limita marea corupție și exigența selecției sociale pe merit.
Ceilalți s-au pierdut pe drum, în irelevanță, acumulând fustrări personale și de grup, până când excesele ideologiei woke, cartelul politic dintre PNL și PSD, criza din 2009 (plătită de susținătorii lui Traian Băsescu), pandemia – cu excesele ei de politici preventive militarizate – și, în final, invadarea rusească a Ucrainei le-au creat o platformă politică (AUR) mult mai eficientă decât folclorul porcos al fițuicii „România Mare” și populismul violet al PPDD, efemerul partid „antisistem” creat de sistem pentru Dan Diaconescu.
N-am stat să cercetez în detaliu listele cu parlamentari AUR (completate mai nou prin contingentele „georgiste” din SOS și POT), dar am văzut că de câte ori mai apare în public vreun nume din această categorie, el corespunde „zonei scufundate” a generației din care fac parte.
O mică armată resentimentară, instrumentalizată de secțiunea cea mai nereformată a serviciilor secrete, și trimisă la lupta finală cu „globaliștii” și „sososiștii”, după modelul iliberal din Ungaria vecină și cu inima la dorita victorie a lui Putin asupra ucrainenilor care au trădat ortodoxismul nuclear, cochetând impardonabil cu „decadența” occidentală, „demonic” întruchipată de instituțiile europene.
Fără merite personale majore, dar plini de energia funestă a rataților răzbunători, acești foști tineri ai anilor 90, asociați cu zona fundamentalist teodosiană a BOR, cu defectorii anti-NATO și UE din bătrâna Securitate, cu doctrina dughinismului din „russki mir” și cu ideologia MAGA, trăiesc acum satisfacția orei astrale a unei revanșe: ar vrea să dărâme statul, să scoată România din UE (socotind că, sub Trump, NATO riscă oricând să dispară) și s-ar vedea călare peste un califat pravoslavnic izolaționisto-revizionist, care ar înghiți fără s-o anunțe Republica Moldova și ar sfâșia cu plăcere Ucraina (recuperând cu japca teritoriile românești anexate după pactul lui Stalin cu Hitler).
Sunt nevoit să le dau o veste proastă. Programul lor va eșua lamentabil și destul de curând. România lui 2025 nu mai e cea din 1990. Europa nu mai e dominată de tribalismele care au distrus fosta Iugoslavie sau au încăierat românii cu maghiarii la Târgu Mureș, la începutul convulsiv al tranziției postcomuniste.
Cetățenii statelor membre UE, lăsați baltă de SUA lui Trump și amenințați zilnic de agresivitatea lui Putin, nu urmează experimentul lui Orban și Fico (miniautocrații unor țări mărunte) cât linia franco-britanică și germană a unei resurecții federale bazate pe apărarea valorilor constitutive ale proiectului lansat după 1950 de către Adenauer, De Gasperi și Jean Monnet. Iar Ucraina și Republica Moldova se vor integra în aceeași structură a libertății, părăsind definitiv sfera de influență rusească. Ați prins poate o conjunctură aparent favorabilă, însă jucați pe o miză istorică depășită. Profețiile voastre despre trecut nu au niciun viitor. »
Sursa: libertatea.ro
