“Vechiul moare, iar noul nu poate să se nască”, scria marxistul italian Antonio Gramsci în 1930. „În acest interregn”, continua el, „apar o mare varietate de simptome morbide”.
Gramsci a scris aceste cuvinte în timpul crizei declanșate de apariția comunismului sovietic, a fascismului lui Mussolini și a Marii Depresiuni. Ele constituie un fel de concluzie potrivită pentru cartea provocatoare, dar destul de haotică, a lui Rana Dasgupta, „After Nations: The Making and Unmaking of a World Order” (După națiuni: formarea și destrămarea unei ordini mondiale). Autorul atacă sistemul statelor-națiune, pe care îl contrastează cu măreția imperiilor din trecut, în special a celor asiatice, și cu promisiunea a ceea ce el numește „umanitatea”.
Religia, sau ceea ce Dasgupta numește „teologie politică”, ocupă un loc important în concepția sa despre formarea statelor. La fel se întâmplă cu dreptul și economia, care au stat la baza colonialismului occidental în moduri uneori contraintuitive. De pildă, Dasgupta ne amintește că „Mare Liberum” (1609), contribuția revoluționară a diplomatului olandez Hugo Grotius la dreptul maritim internațional, a fost scrisă pentru a justifica actele de piraterie comise de vărul său împotriva portughezilor.
Ascensiunea statului-națiune a dus treptat la dispariția imperiilor, care reprezentaseră forma dominantă de organizare politică încă din Antichitate și care, din multe puncte de vedere, reușiseră mai bine să mențină pacea între populații diverse. Victoria statului-națiune la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat, după cum scrie autorul, și condamnarea la dispariție a „orașelor-stat, ducatelor, principatelor, emiratelor, sultanatelor, califatelor, hanatelor, statelor princiare, coloniilor, suzeranităților, dependențelor, mandatelor, statelor tributare, condominiilor și protectoratelor.
Potrivit lui Dasgupta, apogeul ordinii liberale occidentale a fost atins în cei treizeci de ani care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, o perioadă caracterizată prin creșterea veniturilor și un anumit grad de egalitate socială, cel puțin în Europa Occidentală, America de Nord și Japonia. Totuși, autorul susține că această prosperitate s-a bazat într-o măsură considerabilă pe exploatarea trecută și continuă a Sudului Global.
Declinul acestei ordini — odată cu apariția „neoliberalismului” și ascensiunea „restului lumii”, după deschiderea Chinei în anii 1970 și dezvoltarea ulterioară spectaculoasă a economiilor „Tigrilor Asiatici” — a erodat veniturile claselor mijlocii din Occident și, implicit, încrederea în întregul sistem.
Autorul nu consideră că statul-națiune se află astăzi în declin — acesta rămâne forma dominantă de organizare politică la nivel mondial — însă susține că statele-națiune nu mai sunt capabile să furnizeze bunurile publice de care cetățenii lor au nevoie: eliberarea de lipsuri, de frică și de război. Din acest motiv, ne aflăm din nou într-o situație descrisă de Gramsci, prinși între un vechi care refuză să moară și un nou care se luptă să se nască.
Dasgupta nu recomandă întoarcerea la imperiu — dimpotrivă, el descrie relațiile de exploatare și extracție pe care China le dezvoltă în Africa drept puțin mai mult decât o reluare, sub altă formă, a colonialismului occidental — ci propune ceea ce numește o „nouă teologie”.
În mod curios, având în vedere interesul său pentru „teologia politică”, autorul pare să ignore controversata carte cu același titlu publicată în 1922 de juristul german Carl Schmitt, lucrare care reflectă unele dintre ideile antioccidentale discutate și de Dasgupta. „Noua teologie” pe care acesta o propune ar urma să înlocuiască actualul „sistem absurd și obsedat de moarte” cu unul „situat în afara oricărui stat (…) care privește de la mare înălțime orice agresiune provincială”.
În acest spirit, Dasgupta formulează o serie de propuneri în mare parte speculative, de natură politică, economică, ecologică și juridică, precum introducerea unei „cetățenii digitale” bazate pe tehnologia blockchain. Toate acestea sunt prezentate cu un remarcabil talent narativ și cu o energie intelectuală impresionantă, autorul introducând numeroase personaje și idei fascinante.
Trebuie să recunosc că nu auzisem niciodată de Alexis Carrel, chirurgul francez care a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1912. În ciuda calificărilor sale științifice — sau poate tocmai datorită lor? — Carrel a devenit cunoscut în timpul ocupației naziste a Franței ca critic al liberalismului occidental și susținător al eugeniei. Traducerea în limba arabă a uneia dintre cărțile sale l-a inspirat pe ideologul islamist Sayyid Qutb să își dezvolte critica la adresa Iluminismului. În acest fel, sunt ilustrate foarte bine paralelele și conexiunile dintre discursurile antiliberale europene și cele din afara Occidentului.
Cu toate acestea, stilul lui Dasgupta este adesea dezordonat, autorul pornind simultan în prea multe direcții. El traversează în galop momente decisive din istoria lumii de-a lungul secolelor, dar se oprește îndelung asupra unor aspecte care par marginale din istoria Franței medievale. Nu spune aproape nimic despre Revoluția Rusă, iar concluzia cărții conține o lungă digresiune despre bitcoin, care pare să apară din senin.
Autorul face, de asemenea, numeroase erori și afirmații discutabile. Vladimir Putin a făcut cu siguranță viața persoanelor homosexuale din Rusia extrem de dificilă, însă nu a interzis homosexualitatea, așa cum susține Dasgupta. De asemenea, nu este adevărat că Israelul a refuzat să retrocedeze orice teritoriu ocupat în 1967; Peninsula Sinai a fost restituită Egiptului în urma Acordurilor de la Camp David.
Într-o carte de o asemenea amploare, unele greșeli pot fi inevitabile, dar acest lucru nu le face scuzabile. Ceea ce propune Dasgupta este, în mod evident — și poate chiar intenționat —, o viziune utopică, cu foarte puține șanse de a deveni realitate. A privi de sus ceea ce autorul numește „agresiune provincială” nu o face să dispară, după cum demonstrează exemplul Ucrainei.
Caracterul nerealist al propunerilor sale este regretabil, deoarece ne-am putea imagina o alternativă mai plauzibilă la statele-națiune, care într-adevăr traversează dificultăți în prezent. O astfel de alternativă ar putea fi uniunea, construită pe modelul Statelor Unite, al Regatului Unit și al Uniunii Europene.
Niciuna dintre aceste construcții politice nu este lipsită de defecte — după cum arată chiar Dasgupta — însă bănuiesc că majoritatea cititorilor ar prefera să-și lege destinul de un Occident reformat și extins decât de discutabila „tutelă” asupra unei „comunități universale” propusă de autor, care, în practică, nu oferă nicio protecție reală.
În ciuda intențiilor sale onorabile, Dasgupta riscă să transforme ceea ce este mai bun în dușmanul binelui și imposibilul în adversarul plauzibilului.
Christopher Simms
(autorul volumului „Europe: The Struggle for Supremacy, From 1453 to the Present”)
Sursa: The Wall Street Journal
