Istoria pare evident că se repetă. În ciuda înființării ONU pentru ca Holocaustul comis de naziști și de aliații lor europeni să nu se mai repete, epoca postbelică n-a dus lipsă nici de ele, nici de o nouă irupție din cea mai toxică specie de antisemitism.
Explozia lui globală a devenit cât se poate de vizibilă și la 7 octombrie 2023, și în sminteala unei Comisii Europene, care a cerut sancționarea unei democrații, în esență pentru că se apără de terorism antisemit genocidar.
Șefa Comisiei propune sancțiuni pentru miniștri ”extremiști” israelieni și suspendarea sprijinului pentru statul evreu (asediat de antisemitism terorist și de ostilitatea islamistă și radical stângistă a Europei) dar ar vrea, pasămite, ”relații bune” cu memorialul Yad Vashem de la Ierusalim. Care onorează memoria victimelor antisemitismului european, evrei exterminați de naziști, europeni, în patria nemțoaicei Ursula von der Leyen.
Ea îi segregă deci, pe evrei, împărțindu-i pe de o parte în cei răi și vii, din Israel, care trebuie sancționați (pentru că se apără de terorism și de genocidul început de Hamas la 7 octombrie 2023), și în cei buni, dar morți, onorați de Yad Vasehm, pe de alta. Ipocrizie mai cruntă nu s-a văzut la vârful Comisiei Europene. În patria ei germană, erau segregați sub Hitler evreii răi, cu doi și mai mulți bunici evrei, de cei mai puțin răi, cu doar unul sau fără.
Uniunea Europeană întoarce așadar ceasul istoriei la legislațiile rasiste și antisemite care, după Germania, au fost adoptate în anii 30 în varii state europene aflate sub influență nazistă, între care și în România legionară și antonesciană.
În reacție, premierul israelian Netanyahu a întors ceasul istoriei și mai mult înapoi. Realizând că apărarea de terorism a iscat separarea țării sale de Europa, prim ministrul statului evreu a admis amara izolare și a propus ca țara sa asediată de dușmani să dobândească trăsături autarhice și să se transforme într-o nouă Sparta. Propunerea oțelirii Israelului n-a fost bine primită la stânga spectrului politic, iar premierul a dat apoi întrucâtva înapoi. Dar realitatea reclamând metamorfoza spartană a Țării Sfinte, pe care descris-o Netanyahu continuă să existe și, clar, să se manifeste. Iar statul evreu s-ar putea să n-aibă încotro.
De ce se repetă istoria? Credincioșii lumii iudeo-creștine se pot întreba, în context, dacă, lăudat fie numele Său, Cel Sfânt, care după cum probează implicarea Sa în dezrobirea evreilor se implică în istorie, nu se plictisește oare, văzând repetatele reșute ale omenirii (inclusiv a celei trecute pasămite prin iluminism) în barbarie totalitară?
Pare că Dumnezeu e extrem de răbdător cu omul. Care l-a mâniat cu inchiziția, cu masacrele cruciadelor, cu teroarea iacobină și cu bolșevismul. Apoi cu hitlerismul, cu Garda de Fier, cu stalinismul. Mai nou, îi provoacă tristețea blasfemia numită islamism, iar în Vest, o mișcare pseudo-religioasă, comunisto-nazistă, antiamericană, rasistă și antisemită, numită ”woke”.
De altfel, se reiau în istorie tot felul de evoluții, experiențe și episoade aproape invariabile: ridicări de imperii și declinul lor, debutul unor dictaturi și prăbușirea lor, mode și demodarea lor. Oamenii își reeditează și uneori își potențează tâmpeniile și gafele, iubirile și divorțurile, căutările de adevăr, indiferențele, urile, desconsiderările, trădările, masacrele. Binele e scurt, răul malign. Binele e precar, răul tenace. Și Quislingii (1) se țin lanț.
E clar, prin urmare, că istoria chiar se repetă. Și nu întâmplător. Se repetă pentru că există constante psihologice, antropologice și culturale. Omul nou, cerut de legionari, naziști și comuniști, e de fapt vechi. Și vechi rămâne, cât timp nu e spălat pe creier. Vechi sunt și nevoile spirituale și faliile lui psihologice, în care se aciuează idolii creați de vulnerabilitatea sa la spălarea pe creier și la tentații, inclusiv și mai ales a securității totale, promise, tot mereu fals, de orice totalitarism. Așa se întrupează idolii. Și demonii pe care-i aduc.
Așa prind contur idoli corupători și pervertitori, altfel inexistenți. Împotriva cărora ne avertizează Decalogul și textul biblic construit în jurul său. Care a clădit civilizația ca un soi de complement și, mai ales, ca un contraproiect la sfera naturii și la robia noastră față de natura noastră animală.
Mișcările și regimurile totalitare ne promit, fals, prezumtiva ”eliberare” de constrângerile morale ale civilizației iudeo-creștine, rezumate în Decalog.
În realitate, ne pregătesc sclavia față de Führerii și tătucii națiunilor și robia față de satrapii, ducii, căpitanii și Kadîrovii lor. Dictaturile sunt râuri care se varsă, invariabil, în represiuni și băi de sânge. Ca să se nască, mișcările totalitare au nevoie de o priză culturală, cu ajutorul căreia își conectează ideologiile la imaginarul nostru colectiv, la producțiile, imaginile, speranțele și miturile lui, la rezervele noastre de reprezentări și de idei simbolice.
În opinia istoricului francez, Jacques Le Goff, ”ideologicul se înrudește cu imaginarul, deoarece ambele operează cu cadre conceptuale predefinite ce modelează percepția realității, însă ideologicul are o legătură mai strânsă cu realul prin constrângerea acestuia în structuri conceptuale”.
Aici e sursa unui antisemitism antic, medieval și contemporan care se arată extrem de volatil, de cameleonic, de versatil și de capabil să-și escamoteze caracterul malign, mimând atașamentul la progres spre a se cupla la ideologiile cele mai diverse și a sminti intelectuali și mase îmboldite să distrugă libertățile individuale.
Istoria, deci, se repetă, dar nu ia cu copy-paste. Se repetă ea, dar nu integral. Și nu doar din pricina versatilității ideologiilor totalitare care mimează progresul și a schimbărilor tehnologice, ori de altă natură, exterioară, ci pentru că oamenii au memorie. Și mai sunt dotați de Creatorul lor cu puterea de a căuta libertatea, adevărul, dreptatea și pacea, o însușire tradusă în limbaj religios prin capacitatea de a se ”sfinți”.
Or, sfințirea, un soi de auto-ameliorare, are darul de a schimba nu atât omul, care vechi rămâne, cât datele realității lui spirituale și, prin ea, ale societății. În ecuație se vâră, spre exemplu, iertarea. Ca iertarea, de către Iosif, a fraților săi.
Mitul (repetitiv prin definiție) își pierde poziția privilegiată. ”Eterna reîntoarcere” se duce, vremelnic cel puțin, pe apa sâmbetei. Cercul vicios e spart. Omul dobândește însușirea de a modifica și modela istoria, de a o replonja în cataclism, dar și de o umaniza, salvând-o de la riscul clonării, a copierii, a duplicării ei nefaste, a funestei ei repetări integrale.
Text publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
