Regele Richard al II-lea se închină în fața Fecioarei Maria cu Pruncul. National Portraint Gallery, Londra. Sursa: Cristina Păiușan Nuică, Facebook

Regalitate sacră în Africa şi în Europa. 2/ Regalitatea europeană

Timp de lectură 25 min.

Motto : «… De fapt, distrugerea mormintelor nu e decât un simbol al unor distrugeri mult mai mari. Înainte de a pleca din România am vorbit despre aceasta cu Emil Bodnăraş, care era pe vremea aceea ministru comunist în Guvern. L-am întrebat de ce comuniştii pun în circulaţie tot felul de defăimări.

– Desigur că înţelegeţi de ce trebuie să se întâmple aşa… Dumneavoastră şi clasa dumneavoastră trebuie să dispară. Trecutul trebuie să dispară. Aşa cum distrugem şi cenuşa morţilor, ca să nu mai rămână nimic, tot aşa trebuie să distrugem toate urmele de dragoste şi respect pentru memoria lor în inimile şi mintea oamenilor. Ceea ce mama dumneavoastră a făcut pentru oameni, ceea ce aţi făcut dumneavoastră pentru ei, trebuie întâi întinat şi apoi şters de tot.» Ileana, Principesă de România, Arhiducesă de Austria [1]

Ca orice revoluţie, ocuparea României de către Rusia sovietică după 23 august 1944 şi bolşevizarea Ţării, al cărui ultim punct real de rezistenţă era prezenţa în fruntea ei a Majestăţii Sale Regelui Mihai I, trebuia să treacă prin distrugerea oricăror oameni capabili să discearnă adevărul de minciună. În ianuarie 1948, Principesa Ileana, «Domniţa», cum îi spuneau ţăranii, a luat şi ea calea exilului. De ce se temeau însă ruşii atât de tare de membrii Familiei Regale?

Principesa Ileana scrie că «Lupta pentru supravieţuire a fost atât de aspră, atât de dramatică. Deşi aceasta este povestea mea, ea este strâns împletită cu soarta României şi cu cea a Europei de Est, pentru că ceea ce atingea pe unul din noi îi afecta pe toti ceilalţi./…/ lar eu am avut ocazia să le văd pe toate, să cunosc, personal, deseori chiar foarte îndeaproape, oameni din toate păturile sociale. Tragediile lor deveneau tragediile mele, speranțele şi pierderile lor erau şi ale mele. Moartea şi violența, comploturile şi spionajul, trădarea, tortura şi laşitatea, sau curajul de neînchipuit – toate făceau parte din viaţa de zi cu zi. Mâna îmi tremură şi acum când mă gândesc la tot ce ar fi de povestit despre acele zile, căci schimbările care au intervenit atunci nu erau simple schimbări de conducători, guverne sau ocupaţii. Aceste schimbări urmăreau mult mai mult. Ele erau îndreptate către spiritul unui popor, despuindu-l nu numai de libertatea politică, ci şi de cele mai elementare nevoi. Forţa dominantă din ţară în această perioadă îi distrugea nu numai pe cei care se opuneau, ci şi pe cei care nu mergeau în direcţia noilor schimbări. Această forţă nu este orientată împotriva unei clase, ci împotriva unei întregi mentalităţi. Ea nu serveşte libertăţii maselor, ci subjugării lor. Ştiu cu cât curaj s-a opus poporul meu acestor orori, cum s-a răzvrătit spiritul românesc şi încă se mai împotriveşte. Puterea Românilor de a îndura este de necrezut; suferinţele lor sunt strigătoare la cer – care încă nu le-a dat niciun răspuns.»[2]. Pentru mama principesei, Regina Maria, se jertfiseră, într-un episod cunoscut din păcate de nu multă lume atunci când se vorbeşte de Bătălia Predealului, toţi apărătorii Gării Predeal, vânători de munte, îmi spunea Nicolae Carandino, în vara lui 1986 la  Bran. Acestui om extraordinar, coborât între noi, copiii de atunci, dintr-o cu totul altă lume, îi datorez, de altfel, şi primele povestiri despre Branul «Domniţei». Despre episodul eroic de pe 23 octombrie 1916 s-a aflat de abia după Marele război, din memoriile generalului Erich von Falkenhayn, publicate înainte de moartea sa în 1922, în care descrie cum românii, în mod evident fără şanse de reuşită, preferaseră să fie ucişi până la ultimul decât să cedeze, spunându-le asediatorilor că «murim pentru Regină», câştigând astfel admiraţia şi respectul germanilor. Dacă veţi avea curiozitatea să vizitaţi cimitirele militare din Marele război de sub Abruptul Bucegilor, veţi găsi unul accesibil chiar pe drumul Mănăstirii Sinaia, unde sunt îngropaţi alături Români, Germani, Unguri şi Italieni, care au «murit pentru Ţara lor». Românii din gară se împotriveau tunurilor germane cu câteva mitraliere. Familia regală trebuia să aibă timpul necesar să plece din Bucureşti, ţinta armatelor invadatoare. Valeriu Sandu spune că «Gara din Predeal nu mai este o gară de hotar; ea este un lăcaş de cea mai aleasă sfinţenie, un templu al celor mai curate jertfe. De aceea, când ajungem aici trebuie să ne reculegem şi să ne închinăm cu smerenie»[3].

Mai spune Principesa Ileana cum a început epopeea ajutorării răniţilor români din al doilea război mondial, cu doi ofiţeri aflaţi într-un spital la Viena : «Faptul că ei au aflat cine eram nu numai că m-a făcut să mă simt în stare să îi ajut, ci – am observat eu cu bucurie – i-a făcut să simtă, cu uşurare, că au găsit pe cineva de la care aveau dreptul să se aştepte la ajutor. Astfel de situații mă făceau să mă simt mândră că eram prințesă!»[4]

Pentru Jean-Paul Roux, regele este conectat la divinitate, fie că este el însuşi una, fie că este zeu sau fiu de zeu, reprezentant sau agent al divinității, concentrând astfel, într-un anume sens, întreaga umanitate sau doar personificând-o; el leagă umanul şi divinul, indiferent de gradul în care o face sau de măsură, este o axis mundi, centru spiritual al universului care este întregul univers, oricât de mic; un rege este astfel responsabil de reglarea ordinii cosmice, a timpului, creaţiei, fecundităţii, fertilităţii şi sănătăţii, şi este, cu alte cuvinte, Salvatorul[5]. Ce însemna spre exemplu Regele Ferdinand I pentru Români, o aflăm dintr-o scurtă întâmplare : «După primul război mondial, când s-a întors la Bucureşti şi când a intrat în Transilvania, oamenii pur şi simplu au îngenunchiat pe străzile pe care trecea el. Chiar eu am văzut un bătrân care a făcut un pas înaintea grupului de oameni îngenunchiaţi şi, ridicând sus un copil, i-a spus : – Uită-te bine la el! Amineşte-ţi toate trăsăturile lui, ca atunci când vei fi bătrân să îţi poţi aminti şi să le spui şi nepoţilor tăi cum arăta eliberatorul tău!»[6] Regele este de aceea legat de un fel de religie, şi are nevoie de continuitate, pentru că monarhia este constituită de un şir neîntrerupt de suverani, unul după altul…[7]. «M-am gândit mult la mama, în timpul acelor zile, şi la ceea ce a făcut ea pentru soldaţii români în timpul primului război mondial, la orele nesfârşite pe care le petrecea în spitalele din Iaşi, stând fără teamă nu doar printre cei răniţi, ci şi printre bolnavii de tifos. Simţeam că ştiu ce dorea ea să fac acum, când spiritul ei lucra cu mâinile altora. Ştiam că trebuia să ascult această chemare, că trebuia să găsesc un echilibru între ea şi viaţa de familie, şi am reuşit într-o mare măsură.»[8]

2/ Regii şi Creștinismul

Apare întrebarea dacă este posibil să existe monarhi după venirea lui Iisus : pentru creştini, nu exista altă autoritate decât El; El este regele, absolut, unic, cel aşteptat, prototipul regelui divin[9]. În mod simbolic Christos-rege a sanctificat monarhia, şi, din punct de vedere istoric, El a «fost adus la putere» de către prinţii convertiţi la creştinism[10]. Regii rămân acolo unde sunt, chiar dacă, ca una dintre consecinţele creştinismului, nu pot aspira la cazul extrem al unui rege divin, anume zeu pe pământ sau fiu al unui zeu, iar aspectele lor cosmice, precum reponsabilitatea în materie de fecundare şi fertilizare sunt şi ele atenuate, fără să fie deci anihilate[11].

Pentru creștinism, toată puterea provine de la Dumnezeu, aşa cum Sfântul Apostol Petru scrie în Epistola către Romani[12]. Oricare ar fi vocabularul utilizat, regele creştin este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, vicarul Lui; carolingienii aveau sentimentul misiunii cu care regalitatea fusese însărcinată de către Dumnezeu în contextul catolicismului Roman[13]. Regele Castiliei era princeps, dominus, gloriosus pius and serenissimus, ca reprezentant şi locum tenens al lui Dumnezeu[14], iar Împăratul bizantin era viceregele lui Dumnezeu, imperiul fiind un model care prefigura regatul celest[15]. S-ar putea spune că puterea regilor creştini provine de la Dumnezeu, iar nu de la popor. Totuşi, investitura lui David, predecesorul şi modelul lor, întreţese alegerea iniţială a lui Dumnezeu cu acceptul poporului[16]. Despre împăratul Frederik II se spune că era populo faciente et Deo inspirante. Împăratulprovenea cu alte cuvinte de la popor, dar imperiul venea de la Dumnezeu. În cadrul ritualului capeţian de intronizare, harul divin este o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru încoronare, intervenind tradiţia şi ereditatea[17]. Când Dumnezeu alege sau ratifică alegerea unui rege, El stabileşte un acord şi o promisiune, precum în cazul lui Iahve cu Israel, al căror simbol este tocmai ceremonia de consacrare[18]. Încoronarea se presupune că este făcută de Dumnezeu însuşi sau de către Iisus şi Fecioara Maria[19]. Mirungerea, de o importanţă cu totul specială în Franţa, face din rege un Christus Domini, unsul lui Dumnezeu[20]. Mirul utilizat în mirungerea regilor francezi se spunea că este adus de un porumbel, simbolul Duhului Sfânt. De aici şi relaţia specială, directă, a regalităţii franceze cu Cel de Sus[21]. Investirea unui nou suveran marchează inaugurarea unei noi ere (de exemplu, în Franţa, actele notariale erau datate de la începutul  domniei regelui)[22]. Naşterea principesei Ileana a fost salutată la Cotroceni, în 1909, cu douăzeci şi unu de salve de tun.

Prin relaţia lor specială, mistică cu Dumnezeu, regii se plasau, desigur, mult deasupra statutului fiinţelor umane obişnuite; în Imperiul roman de răsărit, împăraţii erau «egali cu Apostolii» şi «sfinţi» (hagios), ba chiar şi «divini» (theios)[23]. Cu excepţia regilor sanctificaţi, se poate spune că oficiul era sfânt, iar nu omul care îl ocupă temporar[24]. Un rege trebuie de aceea să realizeze excelenţa, viaţa lui este reglementată prin rituri, protocol, şi, în general, un întreg sistem care a devenit ceremonialul curţii[25]. Tot datorită relaţiei speciale cu Dumnezeu, regele creştin împreoţit reprezintă punctul de întâlnire al umanului cu sacrul, prin datoria de a respecta şi apăra Biserica şi legile ei. Prin anul 2000, o serie de voci revoluționare au propus în Belgia ca Regele să se desprindă de tradiţia creştină (era vorba de respectul arătat de Casa Regală principalelor sărbători creştine), pe motiv că este rege consituţional, iar statul este, totuşi, unul laic, cu cetăţeni diverşi din punct de vedere religios. Reacţia Casei regale şi a apărătorilor ei a fost că tradiţia nu poate fi modificată în niciun fel, pentru că s-ar ajunge la destrămarea însăşi a funcţiei Regelui. Puterile regilor taumaturgi sunt, la rândul lor, haruri sacerdotale, dobândite prin procesul consacrării[26]. Faimoasa formulă era: «Regele te atinge, fie ca Dumnezeu să te vindece»; vindecarea venea de aceea nu de la rege, ci de la Cel de Sus[27].

Auto-sacrificiul Regelui

În Europa de vest, tema auto-sacrificului regelui[28] pentru supuşii săi apare cu Charles VI al Franţei (1380-1422), dar îşi găseşte deplina semnificaţie în moartea lui Louis XVI, un sacrificiu acceptat. În Imperiul roman de răsărit apare un cult al împăraţilor asasinaţi din motive politice, pentru că moartea lor era interpretată ca cea a unui sfânt în cadrul unui martiriu asumat voluntar, precum moartea fără de păcat şi acceptată a lui Iisus[29]. În mod similar, există cultul privitor la bine-cunoscutul martir, Sfântul Václav, din Boemia[30]. Regele era de fapt asimilat lui Iisus în mod implicit sau explicit, şi trebuia să Îi urmeze exemplul. În alt exemplu francez, suveranul este primit la Reims ca Christos în Ierusalim : Benedictus qui venit in nomine Domini. De aceea, Via Dolorosa este implicită în regalitatea creştină[31]. «Regele este “înlocuitorul ales de însuşi Dumnezeu”, şi e posibil să fie nevoie să îşi urmeze stăpânul divin în umilirea umană şi să îşi ia crucea»[32]. Regele Mihai I a trecut el însuşi prin momentul auto-sacrificiului pentru Români, când, şantajat fiind cu moartea supuşilor săi, a semnat actul de abdicare care îi fusese pus în faţă de Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nebunia intermitentă[33] a lui Charles VI se spune că era provocată nu atât de păcatele lui, cât de păcatele poporului său, care popor era astfel pedepsit în persoana regelui său[34]. Roux[35] apud Robert[36] interpretează sfârşitul regelui Louis XVI, precum şi detenţia, ca o paralelă perfectă la sacrificiul lui Iisus. 

Regele ca totalitate. Regele cosmic.

Aceasta aduce în prim-plan tema regelui ca personificare a regatului. În Franţa, de la Philippe August încoace, regele este Franţa : titlul lui este Rex Francia, şi casa de Valois ar fi «eu sunt Franţa»[37]. Se considera că Rex Francorum îşi exercita funcţia de apărător al naţiunii şi al credinţei pe întreg teritoriul, totum regnum Francorum[38]. Ceremony Book a lui Constantin Porfirogenetul (912-952) prevede că puterea imperială, atunci când este exercitată corect şi cu dreptate, reflectă armonia şi sinteza pe care Creatorul le-a gândit pentru univers[39]. Hainele regelui erau decorate cu simboluri cosmice, precum soarele, luna şi stelele[40]. În sfârşit, poporul este pierdut fără regele său, cel care asigură legătura cu divinul şi ordinea cosmică. Iată ce povestește principesa Ileana despre abdicarea nepotului său, regele Mihai I, pe 30 decembrie 1947 : 

«Când am intrat în curte, farurile maşinii au căzut pe faţa albă şi îngrozită a îngrijitorului. – Domniţă! A strigat el în culmea disperării, Domniţă! Nu mai avem rege! Suntem pierduţi! Îl văd şi acum cum îşi framânta mâinile. Suntem pierduţi! Ăsta e sfârşitul! Gata cu regele! Repeta el.»[41] «- Ne-au dezarmat cu forţa azi-noapte. Cei din divizia Tudor Vladimirescu au preluat comanda. Am obţinut permisiunea să facem această ultimă gardă ca să întâmpinăm pe Majestatea Sa pentru ultima dată. El încă se află în capitală. Să dea Domnul să nu i se întâmple nimic. De data asta vrem să îl salutăm cu cuvintele : ‘Să ne reveniţi, Majestate!’ şi apoi ne pot împuşca»[42].

Rege şi regalitate

Constantin cel Mare era «noul David»; ca atare, el se prezenta ca moştenitor al regalităţii biblice şi în acelaşi timp ca monarh trimis de Dumnezeu[43]. Doctrina engleză a celor două corpuri ale regelui constă în a spune că «regele are în el două corpuri, un corp natural, şi un corp politic. Corpul lui natural este unul muritor, supus tuturor infirmităţilor care vin de la natură din pură întâmplare, imbecilităţii copilăriei sau bătrâneţii, şi defectelor care se întâmplă să apară în corpurile naturale ale altor oameni. Dar corpul său politic este un corp care nu poate fi văzut sau manipulat, constând în politică şi guvernământ, şi constituit pentru conducerea poporului şi gestionarea bunăstării publice. Acest corp nu este absolut deloc afectat de copilărie, bătrâneţe, sau de alte defecte şi imbecilităţi naturale, la care este supus corpul natural, şi, din această cauză, ce face regele prin corpul său politic nu poate fi invalidat sau frustrat de o dizabilitate a corpului său natural»[44]. Această doctrină a juriştilor Tudorilor a reprezentat o împlinire a unei lungi evoluţii medievale de la paralelismul persona mixta a lui Iisus, atât Dumnezeu cât şi om (doua naturi într-o personă], la persoana regelui (persona geminata, umană prin natură şi divină prin har)[45]. Esenţial pentru această doctrină a fost «migraţia “sufletului”, adică a părţii nemuritoare a regelui, de la o încarnare la altă, aşa cum este exprimată în conceptul de deces al regelui»[46]. De fapt, «vechea regalitate medievală, […] a devenit centrată pe comunitatea politică […]. Continuitatea [regalităţii], mai întâi garantată de Christos[47], apoi de Lege, era acum garantată de corpus mysticum al regatului care, altfel spus, nu moare niciodată, dar este  “etern” ca şi corpus mysticum al Bisericii»[48]. În vremurile moderne, o exemplificare a fost atitudinea regelui Norvegiei Haakon VII, confruntat cu invazia germană. În timp ce Parlamentul hotărâse să închine ţara naziştilor, regele a apărut în faţa deputaţilor şi le-a explicat de ce el nu poate accepta dispariţia Norvegiei, faţă de care are o datorie morală, în calitate de suveran. Parlamentul s-a înclinat în faţa deciziei regelui său, iar atitudinea regelui a inspirat rezistenţa Norvegienilor în timpul ocupaţiei, precum şi mândria naţională care supravieţuieşte până în zilele noastre. Norvegienii au aflat mai târziu şi cum, în timpul fugii spre graniţa suedeză, spre libertate, Majestatea Sa Haakon VII s-a aruncat în timpul unui raid Luftwaffe peste băiatul de nouă ani al gazdelor sale la o fermă, pentru că acesta rămăsese în câmp deschis… Monarhul este salvatorul supuşilor săi, indiferent de cât de «neimportanţi» ar putea fi ei priviţi de către oamenii obişnuiţi. Pentru un rege, nu există viaţă «folositoare» în sens utilitar, el se împlineşte dăruindu-se supuşilor săi; este ceea ce povesteşte Domniţa Ileana atât despre sine, cât şi despre părinţii ei, Regina Maria şi Regele Ferdinand I[49].

Concluzii privitoare la regalitate, oriunde s-ar afla ea…

Atât în Africa cât şi în Europa, regele şi poporul său pot căuta o origine într-un erou din timpurile străvechi[50]; totuşi, în lumea creştină, regele nu îşi poate avea originea direct în ceruri, precum era posibil în Africa[51], dar este mulţumit să fie vicarul lui Christos pe pământ, iar apoi, treptat, să devină încarnarea nemuritoare a dinastiei.

Atât în Africa cât şi în Europa, deşi toţi ştiau că regele este muritor, se afirma contrariul. Formula creştină constă în a spune că regele nu moare nicioadată. «The King is Dead, God Save the King», în varianta britanică, «Le Roi est mort, Vive le Roi!», în varianta franceză[52]. Atât la consacrare cât şi la înmormântare, se folosea formula Vivat rex!, sau Vivat rex in aeternum!, ca afirmare a credinţei în vitalitatea regelui[53]. În ceea ce priveşte credinţa africană că regele nu moare, exprimată în expresii precum «s-a întors la ceruri», precum şi în multe practici rituale, s-ar părea că nu se referă în totalitate la permanenţa funcţiei[54]. Totuşi, «“Zeul” salvat de Jukun de regele lor muribund nu este un spirit precum Nyikang, ci mai degrabă o putere sprituală neidentificată care este chintesenţa regalităţii. Juwe este nemuritor şi inviolabil, manifestându-se în alte corpuri de regi şi chiar în deciziile şi poruncile lor»[55]. Acest juwe este analog deminităţii regilor medievali englezi, sau chiar «“corpului politic” nemuritor reprezentând “şirul neîntrerupt de corpuri naturale regale”»[56].

Spre deosebire de efigiile funerare ale monarhilor europeni, simbolul relicvar al Kabaka nu folosea ca simbol care să menţină vie natura regalităţii în timpul funeraliilor regale[57]. Efigiile funerare engleze şi mai apoi franceze simbolizau dignitas a monarhiei (dignitas non moritur), învestită în corpul politic şi ca atare incapabilă să moară, în contrast cu aspectul personal al monarhiei, care murea împreună cu regele decedat; de aceea, efigia regelui, afişată în timpul funeraliilor deasupra sicriului, simboliza «demnitatea» regală situată deasupra morţii şi continuitatea neîntreruptă şi negreşită a regalităţii în pofida decesului regelui[58]. Spre deosebire de Africa, doctrina engleză a celor două corpuri ale regelui a înlocuit vederile medievale conform cărora moartea regelui crea un interregn în care pacea regatului era distrusă şi în care aveau loc jafuri, iar liniştea publică era pusă sub semnul întrebării[59]. Aşa cum demonstrează cazul Buganda, identitatea regelui cu regalitatea în Africa duce la descompunerea atât a regalităţii cât şi a regatului atunci când moare regele[60]. Deşi doctrina engleză a celor două corpuri ale regelui nu se regăseşte în altă parte a Europei, există alte ficţiuni religioase sau legale cu scopul de a anihila consecinţele unui interregn.

În Europa, ca şi în Africa, se pare că exista obiceiul de a găsi un substitut pentru regicid[61]. Execuţia contelui de Essex în 1602 a fost interpretată în acest sens. Dar regicidul se întâmpla şi în realitate, după cum au aflat cei cinci regi englezi sacrificaţi (patru sângeros, unul spânzurat). Chiar şi o similitudine cu regicidul lui Frazer se regăseşte în Europa creştină, sub forma auto-sacrificiului regelui creştin, ca formă de izbăvire a păcatelor poporului său. 

Atât în regalitatea africană cât şi în cea europeană, viaţa regelui este reglementată prin rituri şi protocol, iar viaţa lui sexuală este mai mult sau mai puţin supraveghetă (în cazul european se acordă o importanţă mai mare căsătoriei regelui[62]).

De asemenea, nu există regi taumaturgi în Africa, care să poată rivaliza cu regii englezi şi francezi[63]. Caracterul taumaturg apare ca o extindere a regelui creştin, în aspectele sale cosmice, de asigurare a fertilităţii şi fecundităţii, ca o compensare pentru atenuarea intervenită prin existenţa lui Iisus Christos.

Rolul regelui de axis mundi este recunoscut pretutindeni, iar acolo unde religia nu pare să permită justificarea unei asemenea poziţii, există totuşi o religie civilă, cosmică, «regală», care ia naştere.  Iisus Christos poate fi privit ca împlinirea doctrinei regalităţii, ceea ce a marcat profund dezvoltarea acesteia. Din moment ce regatul Său este însă unul ceresc, aceasta nu a dus la anihilarea regalităţii, aşa cum s-ar fi putut aştepta unii, ci i-a dat un nou impuls. Regalitatea s-a adaptat noii situaţii. O versiune secularizată a unei regalităţi populo faciente, Deo inspirante supravieţuieşte până în zilele noastre.

 Coperta cartii „I Live Again”, Ileana, Princess of Romania, Archduchess of Austria.

Cimitir militar din Sinaia, arhiva personală

Note:

[1] Ileana, Principesă de România, Arhiducesă de Austria, Trăiesc din nou, traducere din engleză de Agra Baroti-Gheorghe, Bucureşti : Humanitas, 1999, p. 29.

[2] ibidem, pp. 42-43. Textul este scris iniţial în 1951, în limba engleză.

[3] Sandu, Valeriu, Doctorul Constantin Popescu-Azuga. Un om ales din Ţara aceasta, Bucureşti : Ars Docendi, 2002, p. 100

[4] Ileana, Principesă de România, Arhiducesă de Austria, op.cit., p. 73.

[5] Roux, Jean-Paul, Regele. Mituri şi Simboluri, traducere şi note de Andrei Niculescu, Bucureşti : Editura Meridiane, 1998, p. 25.

[6] Ileana, Principesă de România, Arhiducesă de Austria, op.cit., pp. 154-155.

[7] Roux, Jean-Paul, op.cit., p. 26.

[8] Ileana, Principesă de România, Arhiducesă de Austria, op.cit., p. 74.

[9] ibidem, p. 271.

[10] ibidem, p. 272.

[11] ibidem, p. 272.

[12] Epistola către Romani, XIII, 1-2.

[13] Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 276.

[14] ibidem, p. 277.

[15] Obolensky, D., The Byzantine Commonwealth. Eastern Empire 500-1453, London, 1974, p. 354, apud Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 277.

[16] Kantorowicz, Ernst H., The King’s Two Bodies. A Study in Mediaeval Political Theology, Princeton (New Jersey): Princeton University Press, 1997, p. 103.

[17] Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 277.

[18] ibidem, pp. 278, 286.

[19] Ultimul, în cazul lui Roman şi al Eudoxiei (Kazdhan, A., ‘Certain traits of imperial propaganda in the Byzantine Empire’, in Prédication et propagande,  p. 15, apud Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 289). 

[20] ibidem, p. 287.

[21] ibidem, p. 287. See also Werner, K. F., Histoire de la France, I, Les Origines, Paris : Fayard, 1984, p. 27, apud Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 287.

[22] Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 289.

[23] ibidem, p. 281.

[24] ibidem, pp. 281, 286. Kantorowicz, Ernst H., op. cit., pp. 80-81 (de exemplu, atunci când era salutat împăratul Ludovic cel Pios: ‘Divo Hludovico vita! Novo David perennitas!’-ibidem, p. 81).

[25] ibidem, p. 283.

[26] ibidem, pp. 305, 312-313.

[27] ibidem, p. 313.

[28] Vezi în Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 284-285.

[29] ibidem, p. 284.

[30] ibidem, p. 284.

[31] ibidem, p. 290. 

[32] Kantorowicz, Ernst H., op. cit., p. 30.

[33] Însuşi Iisus a căzut de trei ori peVia Dolorosa (Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 291).

[34] Autrand, F., Charles VI, Paris : Fayard, 1986, p. 411, apud Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 291.

[35] Roux, Jean-Paul, op. cit., pp. 292-293.

[36] Robert, L., Louis XVI, Paris : Flammarion, 1928.

[37] Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 300.

[38] ibidem, p. 309.

[39] ibidem, p. 306.

[40] Precum cele ale lui Hugo Capet (Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 307).

[41] Ileana, Principesă de România, Arhiducesă de Austria, op.cit., p. 369.

[42] ibidem, p. 370.

[43] Werner, K. F., op. cit., pp. 234-235, apud Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 272.

[44] Plowden, Edmund, Commentaries or Reports, London, 1816, 212a, apud Kantorowicz, Ernst H., op. cit., p. 7.

[45] Kantorowicz, Ernst H., op. cit., p. 87.

[46] ibidem, p. 13. Se spunea despre rege nu că era mort, ci se folosea termenul ‘decedat’, semnificând separea celor două corpuri ale regelui; «corpul politic era transferat de la corpul natural, acum mort sau căruia i se retrasese demnitatea regală, unui alt corp natural» (Plowden, Edmund, op. cit., 233a, apud Kantorowicz, Ernst H., op. cit., p. 40).

[47] Iniţial, pentru a se putea asuma continuitatea regalităţii la moartea unui rege, se spunea spre exemplu: «Burgundia a rămas fără rege, Domnul Nostru Iisus Christos domneşte aici şi pretutindeni…» (Kantorowicz, Ernst H., op. cit., p. 334]. Mai târziu, această ficţiune a fost înlocuită de ficţiunea Coroanei, bazată pe lege: «proprietatea este continuată», argument legal provenit din dreptul privat roman şi transferat în dreptul public. (ibidem, pp. 337-338).

[48] Kantorowicz, Ernst H., op. cit., p. 231.

[49] Ileana, Principesă de România, Arhiducesă de Austria, op.cit., p. 16.

[50] Se consideră de exemplu că Priam a fost primul rege al Francilor, o legendă răspândită în special în timpul lui Louis IX (Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 294).

[51] Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 293.

[52] ibidem, p. 297.

[53] ibidem, p. 297.

[54] Young, Michael W., ‘The Divine Kingship of the Jukun: A Re-evaluation of Some Theories’, in Africa, 36, 1966, pp. 135-153, p. 148.

[55] ibidem, p. 149.

[56] ibidem, p. 149. Vezi şi Kantorowicz, Ernst H., op. cit., p. 395.

[57] Ray, Benjamin C., Myth, Ritual and Kingship in Buganda, New York & Oxford: Oxford University Press, 1991, p.120.

[58] ibidem, pp. 120-121. Vezi şi Kantorowicz, Ernst H., op. cit., pp. 419-424.

[59] ibidem, p. 121.

[60] ibidem, p. 121.

[61] În Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 82.

[62] Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 283.

[63] Tardits, Claude, ‘Le pouvoir sacré en Afrique: que dissent les textes?’, in de Heusch, Luc, ed., Chefs et Rois sacrés, Paris : Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (Systèmes de pensée en Afrique Noire, cahier 10), 1990, p. 36.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.