Cuvântul „cenzură” va fi foarte rar întâlnit în documentele Drecției Generale a Presei și Tipăriturilor. Oamenii care lucrau acolo se numeau „lectori”, „instructori”, „inspectori”, „împuterniciți”, iar activitățile de cenzurare se vor numi „intervenții” sau, foarte general, „control”. Până în 1949, au existat comisii de cenzură, se făceau liste cu respectabili „domni cenzori”, deveniți foarte repede „tovarăși”, dar termenul va dispărea treptat din vocabularul oficial al epocii. Fiind o instituție semiclandestină, cu activități secrete și foarte speciale, angajarea personalului (a cenzorilor) a constituit una din principalele probleme ale DGPT. La inființare, în 1949, aceasă structură a preluat funcționari ai Direcției Presei din fostul Minister al Propagandei. Dar pentru sarcinile tot mai numeroase și mai complexe ale cenzurii, aceștia nu mai făceau față și s-a pus problema „recrutării” noilor cadre.
Într-un interviu relevant despre cenzura sovietică, cenzorul Vladimir Solodin relatează cum avea loc angajarea noilor funcţionari ai Glavlit-ului (instituția cenzurii în fosta Uniune Sovietică): „De obicei, căutam colaboratori printre absolvenţii Facultăţii de Juridică ai Universităţii de Stat din Moscova şi ai altor universităţi moscovite. Şi era un concurs destul de serios. Mai întâi îi invitam, discutam cu ei, aflam structura lor psihologică. Ei veneau din institute atât de dornici de libertate, iar aici asta nu se poate, aceea nu se poate. Urmăream ca omul să nu se frângă, să nu apară la el o fisură între datoria profesională şi dispoziţia sufletească. Unii nu se încadrau în colectiv – se mai întâmplă – nu fiecare poate fi cenzor, acestora noi le găseam altceva de lucru şi ei erau primiţi cu dragă inimă în redacţiile ziarelor, la radio, ieşeau colaboratori minunaţi.” (Să se interzică orice referire… Schiţe de istorie a cenzurii sovietice, coord. Tatiana Goreaeva, MinskMoskva, 1995, p. 319). Într-un alt interviu, luat cenzorui polonez Tomasz Strzyżewski, care a evadat în 1975 din Cracovia, la întrebarea: „Oricine poate fi cenzor ?”, răspunsul este: „Oricine are studii medii şi dorinţa de a lucra aici se poate angaja. Majoritatea sunt absolvenţi de facultăţi umaniste… Profesia este destul de feminizată, fiindcă este un lucru calm şi liniştit. Unii sunt ghidaţi de motive pecuniare, alţii cred că asta este calea cea mai bună de a apăra socialismul. Cineva crede că e un joc foarte captivant. Precum şahul.” (The Black Book of Polish Censorship, documents gathered by tomasz strzyżewski, translated and edited by Jane Leftwich Curry, new York, Random house, 1984, p. 47).
Și în România, cei mai mulți cenzori erau recrutați de la facultățile cu profil umanist. În urma unei cereri, Comitetul pentru Învăţământul Superior de pe lângă Consiliul de Miniştri, răspunde oficial și în regim „secret” (din 15 martie 1952) că s-a aprobat ca un număr de studenţi de la facultatea de Pedagogie a Universităţii „C. I. Parhon” (11 în total, dar probabil că numărul celor solicitați va fi fost mai mare) să lucreze în cadrul Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, cu rugămintea de „a le crea condiţiuni acestor studenţi să înveţe pentru a nu rămâne în urmă cu examenele”. Un document din luna august, tot 1952, este mai lămuritor în privința procedurii de angajare a studenților: astfel, Vice-Preşedintele aceluiași Comitet pentru Învăţământul Superior, Costin Nădejde, precizează într-o notă trimisă tot în regim „secret” că „La cererea dvs. verbală de a vă aproba angajarea a 150 studenţi, vă informăm că, deoarece Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 527/951 interzice angajarea studenţilor în producţie, este necesar să obţineţi o aprobare expresă a Tov. Vice-Preşedinte al Consiliului de Miniştri Chişinevschi.” Dintr-o altă notă din aceeași perioadă (anul 1953) reiese că mulți studenți erau angajați din primii ani de facultate și, la absolvire, aveau deja vechime în muncă la DGPT:
„Anul acesta, un număr de 34 studenţi angajaţi la noi, vor absolvi facultăţile la care urmează. Aceştia au o vechime între 1-3 ani la D.G.P.T., timp în care ei s-au specializat în munca noastră, deţinând prin aceasta şi o serie de secrete de stat.
Datorită scoaterii din instituţia noastră a unor elemente necorespunzătoare, mulţi dintre cei de mai sus au primit munci de răspundere, ocupând funcţii de şefi de serviciu, şefi de echipe, secţii, etc. ex.: Drăghici Gh., Molho S., Cohn, Tarnovschi, Wolff, Chircoiaş ş.a. Nerămânerea lor la noi ar produce paralizarea sectoarelor noastre principale de muncă.
În lumina celor arătate mai sus, vă rugăm a sprijini cererea noastră înaintată Comisiei Guvernamentale pentru repartizarea absolvenţilor, spre a ne fi repartizaţi definitiv studenţii din tabelul pe care l-am înaintat Ministerului Învăţamântului Superior, după care vă anexăm o copie.
Ţinând seama de faptul că avem şi studenţi a căror muncă este neapărat necesară în specialitatea pe care au studiat-o în facultate (medicina), am precizat în tabel că în aceste cazuri renunţăm la repartizarea studenţilor respectivi în instituţia noastră.”
Cu timpul, procedura de recrutare se complică și cenzorii studiază atent dosarele studenților, înainte de a solicita angajarea acestora. De pildă, în 1962, Direcţia Personalului cere Ministerului Învăţământului și Culturii „10-15 dosare de cadre ale unor studenţi din anul V a Institutului de Ştiinţe Economice „V.I. Lenin”, în scopul verificării acestora în vederea repartizării lor la Instituţia noastră în baza cifrei de plan care ne va fi aprobat”.
Serviciul Personal (transformat în Serv. Cadrelor) asigura, în principiu, angajarea cenzorilor în unitarea centrală (București), dar un alt departament urma să se ocupe de împuterniciții din provincie, angajarea acestora fiind în continuă creștere, din cauza numărului tot mai mare de redacții de ziare, edituri, muzee, care activau nu doar în orașele mari românești, dar și în localități mai mici. La doar câțiva ani de la înființarea DGPT, s-au deschis birouri unde lucrau împuterniciți-salariați ai acestei instituții în Alba Iulia, Abrud, Aiud, Arad, Baia Mare, Botoşani, Braşov, Brăila, Călăraşi, Constanţa, Cluj-Napoca, Craiova, Deva,Galaţi, Iași, Jibou, Hunedoara, Mediaş, Miercurea Ciuc, Oradea, P.Neamţ, Petroşani, Ploieşti, R.Vâlcea, Reşiţa, Sibiu, Tecuci, Timişoara, Tg. Neamţ, Tg. Secuiesc, Turda, Lugoj, Vişeul de Sus etc.
Pentru că recrutarea a fost considerată întotdeauna o operație dintre cele mai dificile, a apărut necesitatea înființării unui nou serviciu în DGPT, care să se ocupe direct de identificarea, angajarea și „educarea” noilor cenzori. Acesta se va numi Serviciul Instructaj, apoi Direcția Instructaj-Control. Într-un proces-verbal din 4 iunie 1952 al Serviciului Instructaj, punctul unu al ordinii de zi, „recrutarea de noi delegaţi”, este „sarcina cea mai importantă, dar şi cea mai grea de realizat”. Din descrierea etapelor de recrutare reiese că au fost făcute mai multe propuneri (peste 30), apoi C.C. al P.M.R. a dat „deslegarea” de a se lua legătura cu Comitetele de Partid care ar trebui să aprobe sau nu propunerile. În urma mai multor demersuri, „în cursul lunii mai au fost angajaţi 2 delegaţi noi la Sibiu şi Craiova”. Cooperarea nu este ideală și instructorii se plâng din cauza dificultăților: „Greutăţi în muncă avem din cauză că Comitetele de Partid promit că vor face şi vor trimite caracterizări, dar în realitate uită această sarcină, după ce noi vorbim cu ei. Ex. Bacău, Constanţa, Petroşani, Oraşul Stalin. Instructorii au mai stat de vorbă în această privinţă la Galaţi, unde au luat două propuneri, la Arad, Bacău şi Tecuci.” Se invocă deseori indiferența organelor de partid: „Recrutarea delegaţilor merge greu, nu putem avea autoritatea necesară în faţa Comitetelor de Partid. Acestea promit, dar nu fac nimic.”
Nici după doi ani, situația nu se va schimba simțitor, asa cum reiese dintr-un raport din 1954 al acestui serviciu: „Munca delegaţilor noştri însă s-a lovit în general de unele greutăţi obiective, printre cele mai principale fiind aceea privind recrutarea de delegaţi pentru colectivele descompletate. Este o greutate care încă nu a putut fi rezolvată de Direcţia Generală, dar pentru învingerea căreia s-a cerut din partea unora din delegaţii noştri un efort deosebit. Este cazul colectivelor de la Petroşani, Galaţi, Constanţa, Bacău şi Câmpulung-Moldova, unde deşi sunt ziare cotidiene, nu avem decât un singur delegat. Este cazul, de asemenea, al colectivelor de la Cluj, Oraşul Stalin şi Oradea, care lucrează descompletate, unde se lucrează cu jumătate sau aproape jumătate din efectivul normal al colectivului.”
Angajații Direcției Instructaj-Control ajung, în scurt timp, cei mai buni specialiști în recrutarea și formarea personalului, numindu-se, nu „lectori I, II și III”, precum cei de la alte departamente, ci instructori. Cine erau, așadar, instructorii și care erau atribuțiile lor? Cei mai vechi și mai experimentați cenzori ajungeau în acest departament. Într-o notă „cu privire la atribuţiile instructorilor Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor” se menționează că aceștia „se deplasează periodic în judeţe, asigură o îndrumare unitară şi sistematică prin punerea la dispoziţia lectorilor a instrumentelor necesare, teoretice şi practice, aplicabile la specificul muncii fiecărui colectiv. Cunoaşterea directă, pe teren, a problemelor de muncă, îndrumarea concretă pe publicaţii şi materiale a lectorilor, rezolvarea la organul de partid a unor probleme deosebite pe care le ridică munca de lectură, stimularea preocupărilor individuale pentru pregătirea profesională şi politică, verificarea modului de aplicare a normelor şi dispoziţiilor de muncă de către lectori, cultivarea unor relaţii tovărăşeşti cu redacţiile şi a unui climat de muncă sănătos în colectivele D.G.P.T. din judeţe sunt unele sarcini mai importante din activitatea fundamentală a instructorului.” Așadar, una din atribuțiile principale ale instructorilor era „activitatatea de teren”, care cuprindea deplasările în provincie ale cenzorilor : „Deplasările sunt obişnuite (de îndrumare şi control), speciale (cu o sarcină sau două care se realizează în anumite condiţii) şi ocazionale (de înlocuire a unor lectori care pe o perioadă mai lungă se află în concedii medicale şi de odihnă, îşi satisfac stagiul militar, sunt concentraţi sau participă la cursurile de reciclare)”.
Cenzorii-instructori aveau de îndeplinit „sarcini cu caracter general”, adică erau obligați să analizeze activitatea împuterniciţilor, „apreciind intervenţiile şi semnalările efectuate în perioada dintre cele două deplasări”, să prezinte mostre ale unor „intervenţii mai deosebite efectuate în unităţile de specialitate din centrală, precum şi în colectivele de lectori din alte judeţe”, pentru exemplificare și pentru a preîntâmpina eventualele greșeli; tot ei transmit „noile indicaţii de muncă date de conducerea D.G.P.T., precum şi rezolvarea la problemele ridicate de lectori, cu ocazia consfătuirilor de lucru sau a deplasărilor anterioare”, informează lectorii din provincie „în legătură cu sarcinile noi ce stau în faţa presei locale şi a activităţii de propagandă în general; verifică permanent modul de aplicare a normelor şi metodelor noastre de muncă şi, acolo unde este nevoie, ia măsurile corespunzătoare pentru întărirea spiritului de disciplină în activitatea profesională; controlează, împreună cu lectorii din judeţul respectiv sau singur, modul în care se aplică dispoziţiile D.G.P.T. în unităţile care deţin mijloace de imprimare sau de multiplicare ; îndrumă şi controlează activitatea şefilor de birou şi a responsabililor de colective, îi sprijină în organizarea judicioasă a muncii, în rezolvarea sarcinilor ce le revin; recrutează, cu sprijinul comitetului judeţean de partid, noi cadre pentru munca de lector al D.G.P.T. şi verifică pregătirea profesională şi politică a acestora, înainte de angajare.”
În afară de „sarcinile generale” existau numeroase „sarcini concrete pe sectoare de activitate”. Acestea includeau „controlul ziarelor judeţene, revistelor social-culturale, producţiei editoriale locale şi universitare”. Instructorii mai trebuiau să lectureze împreună cu împuterniciții publicaţiile în curs de tipărire, „urmărind la aceştia capacitatea de sesizare, puterea de discernământ, calitatea şi modul de argumentare a semnalărilor”; să ajute lectorii să formuleze observaţiile la materiale, să le ierarhizeze şi să le prezinte argumentat, să discute observațiile împreună cu comitetul judeţean de partid şi să transmită rezolvărilor redacţiilor, urmărind, „respectarea metodologiei de lucru, corectarea ei dacă e cazul, relaţiile de muncă cu organul de partid, redacţiile şi alte instituţii cu care colaborăm”.
Șirul lung al sarcinilor nu se termină aici, instructorii mai fiind obligați să controleze, „împreună cu lectorul de serviciu, unele emisiuni de radio care ridică probleme mai deosebite, urmărind aplicarea corectă a dispoziţiilor şi indicaţiilor de muncă privind acest sector” ; să participe „la vizionările spectacolelor cu piese de teatru, a căror programare coincide cu deplasarea pe teren, îşi formulează observaţiile şi le comunică organului de îndrumare, urmărind pe parcurs, direct sau prin lectorul prezent la vizionare, respectarea indicaţiilor date” ; să viziteze expoziţiile şi secţiile de muzee ce urmează să fie deschise (dar și expoziţiile şi secţii ale muzeelor, deja deschise), formulând observaţii pe care le discută la comitetul judeţean de partid ; instructorul „merge la spectacolele cu piese aflate în repertoriu, în primul rând cele originale, precum şi cele clasice montate într-o concepţie nouă, exercitând prin aceasta atât un supracontrol, cât şi o verificare prin sondaj a respectării pe întreaga stagiune teatrală a rezolvărilor indicate”.
Acolo unde este cazul, și „controlul tipografiilor, litografiilor şi tipografiilor uzinale, existente în judeţe” este sarcina instructorului, cu precizarea că acesta, „periodic, face un control prin sondaj la tipografiile locale şi cele uzinale din alte localităţi ale judeţului,unde nu există colective de lectori ai D.G.P.T., în scopul documentării şi prevenirii executării unor tipărituri greşite politic sau care divulgă anumite secrete de stat ; iar „de la caz la caz, controlează şi unele mijloace de multiplicare (xerox, ghestetner, piloris, romaior etc.) care sunt în dotarea diferitelor instituţii şi întreprinderi de pe raza judeţului.” În dependență de prioritățile instituției și de situația din provincie, atribuțiile cenzorilor instructori vor varia pe parcursul anilor.
(Fragment din Profilul cenzorilor din Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, în „Traversând comunismul: convieţuire, conformism, compromis”, Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Romanesc. Volumul XI, 2016, Ed. Polirom, Iași, 2016, pp. 21-29).