Purtătoare a unui conținut visceral, poezia închisorilor comuniste merită o analiză care să meargă la sursa unei creativități care a echivalat cu supraviețuirea.
Cu un amestec de bucurie și regret citeam acum câteva luni editorialul domnului Nicolae Manolescu (România literară nr. 35-36/ 2017), referitor la Antologia liricii de detenție anticomunistă din spațiul românesc, realizată de Ilie Popa și apărută în 2016 sub egida Fundației Culturale Memoria. Bucuria se datora faptului în sine că prestigiosul critic și istoric literar socotea oportun să consemneze prima sinteză de anvergură a poeziei carcerale – până acum risipită în volume disparate și (deja) greu de găsit. Regretul venea, în schimb, din sentimentul că s-a ratat ocazia (rară) ca un reprezentant al elitei literare să propună o analiză (fie și minimală, fie și critică) a unui fenomen creator ieșit din comun. Succinta descriere a lucrării este centrată pe unele imperfecțiuni editoriale (inerente, aș spune, în cazul unui corpus de peste 1.300 de texte și peste 160 de autori), dintre care cea mai deranjantă i se pare textul introductiv (de factură evident „onorifică“) al prof. Victor Grecu – citat pe larg în formulările, ce e drept, cam sforăitoare. Despre semnificația unui corpus al liricii închisorilor comuniste și despre avatarurile acestei specii sui generis, criticul reține că: „Ideea este, neîndoielnic, demnă de apreciat, chiar dacă, sub raport strict literar, puține sunt creațiile cu adevărat remarcabile“. Cum ar spune francezul, domnul Nicolae Manolescu me laisse sur ma faim…
Oricât de riguroasă și necesară, grila valorii pur literare aplicată unor creații germinate în condiții de exterminare fizică și psihică nu e suficientă. Într-o asemenea abordare, prea ușor sunt trecute cu vederea câteva aspecte: a) condițiile abominabile în care nevoia de a compune poezie a izvorât în atât de multe persoane; b) complexul sistem mnemotehnic pe care se bazau atât actul creației, cât și conservarea textelor de-a lungul timpului; implicit, dificultatea de a cizela versurile în absența unui suport material; c) vitalitatea excepțională a acestor texte, care au rezistat deopotrivă anilor lungi de încarcerare și efortului de transcriere de după eliberare, d) persistența lor în conștiința multor români, și azi. Sigur că mulți dintre cei care „au încercat marea poeziei cu degetul“ nu erau neapărat sortiți succesului literar, ca atare. Dar nu trebuie uitat că, în acel morbid orizont de așteptare, ideea publicării sau răspândirii „ca literatură“ a creațiilor respective nu intra în discuție, era dincolo de orice închipuire. Demersul liric (mai mult sau mai puțin reușit stilistic) confirmă, în schimb, funcționalitatea, realitatea acelui „plan secund“ care învecinează poezia și rugăciunea; suferința și bucuria (transfigurării ei); coborârea în iad și înălțarea în spirit. Pe de altă parte, ar fi injust și păcat să nu remarcăm (dacă privim atent…) proporția interesantă de creații realmente izbutite literar, dacă nu valoroase de-a dreptul. Din acest punct de vedere, Antologia realizată de Ilie Popa are meritul de a ordona selecția de texte (documentată de-a lungul a cinci ani laborioși) în câteva capitole utile: a) poeți încarcerați deja consacrați; b) poeți debutanți în închisoare; c) autori (culți sau țărani) deportați; d) deținuti tătari; e) creații ale unor autori (încă) neidentificați sau necunoscuți. În felul acesta, lectura și „judecarea“ textelor se face pe un teren cumva… limpezit.
Îmi îngădui în cele ce urmează un decupaj posibil, tocmai în încercarea de a semnala câteva dintre reușitele literare – uimitoare în contextul existențial liminar al represiunii carcerale comuniste din România, unde, după cum știm, totul era interzis. („N-ai voie să cânți, să vorbești/ Să dormi, să te rogi, să scrii, să citești/ Să vezi om, să vezi cer/ Să te uiți pe ferești,/ Că-ndată te-nmoaie, cu fier,/ Nemernicul ăsta de ochi temnicer.“, Eugen Măgirescu, Infirmitate). Din categoriile de autori citate mai înainte, mă voi opri sumar asupra celei dintâi, în măsura în care nume precum Radu Gyr, Nechifor Crainic, Ion Caraion, Andrei Ciurunga etc. sunt nu doar cei mai cunoscuți, citați și recitați poeți de închisoare, dar și autori cărora suferința le-a potențat valoarea. Sublimul poem As’ Noapte Iisus reprezintă doar una dintre ipostazele lui Radu Gyr, care se completează, de pildă, cu cea profund modernistă, din 281: „Numărul celulei mele./ Numărul hainei vărgate./ Numărul cheii turbate/ intrând în lacăt/ scrâșnind din măsele,/ ronțăind ciolanele mele/ și oasele Veciei uscate./ Numărul cu care mă strigă/ La terciul cu mămăligă/ La dus hârdăul afară…/Numărul meu de fiară./ Numărul care arde mereu/ pe cușca mea milenară./ Numărul plânsului meu/ numărul sângelui meu./ Îl simt bătut în piept cu ciocane/ îl simt înfipt în piroane…/ adânc, adânc, până-n inima adâncă/ și încă și încă/ mai adânc, mai departe,/ până în moarte (…)“ sau din Molima: „(…) Ieri noapte, as’ noapte/ torentu-a cărat dintre noi trupuri coapte/ răscoapte, răsfierte în smoală,/ în venin și în boală./ Torentul încă mai cară pe unii până diseară:/ pe mine, pe tine pe el./ Măcel fără sânge și fără oțel./ Spaima ne-a umflat coastele, ne-a dilatat piepturile/ ne-a lungit brațele, ne-a ascuțit unghiile/ a pus în noi aprigă vlagă/ și noi slăbănogii, uscații/ ne-agățăm cu o gheară de spații,/ cu-o alta de-o umbră beteagă (…)“. În aceeași ordine, a inovației literare pe terenul paradoxal-fertil al vieții de chin, Andrei Ciurunga compune, între altele, Liniște: „Liniștea densă de moartă cetate/ Coclea pe sideful timpanului meu./ În celulă încetaseră toate/ Ca-nainte de a fi Dumnezeu./ Sângele-n trup, istovit de nesațiu/ împietrise ca Sfinxul în mit./ De sus, ponderabilul spațiu/ cu plumb se lăsase topit./ Nu știam, nu vedeam. Între zid și fereastră/ prezentul zăcea fără faptă și gând,/ ucis ca o pasăre albastră…/ Afară, timpul gâfâia trecând“.
Exemplele la capitolul corifeilor pot continua, dar limita spațiului editorial mă obligă să trec la următoarea categorie (foarte bogată), care, personal, mi se pare cea mai relevantă: poeții debutanți în închisoare. Adică oameni cărora li s-a revelat harul poetic, sub apăsarea terorii. Unul dintre cei mai reprezentativi rămâne Demostene Andronescu – cel care mărturisește că poezia i-a fost „dată“, nici el nu știe cum. O combustie interioară generând circa 200 de texte, dintre care au fost rememorate și transcrise după eliberare circa 100. O stare de grație la fel de misterios curmată după ieșirea din detenție, când viața devenise prea „sălcie“. Dacă lirica lui D. Andronescu poate fi apreciată direct, în volumul Peisaj lăuntric, aflat la a III-a ediție (Editura Manuscris, 2017), există în ampla Antologie recent apărută mulți alți autori surprinzători prin forța expresiei poetice, despre care se știe mai puțin. Pentru a nu lungi vorba, spicuiesc câteva exemple – în opinia mea edificatoare. Bucur Stănescu, Iov: „(…) Stau azvârlit pe brazde de gunoaie/ și câinii-mi ling putreziciunea vie/ nu mișc, dar sunt flămândă vâlvătaie/ și cred ca un nebun în alchimie (…) Am putrezit de nu-mi mai știu conturul/ De unde-ncep și unde mă sfârșesc/ Rânjește alb și descărnat femurul./ Nu mai exist, dar tot Te preamăresc“. Mihai Buracu, După Pitești: „Urechea mea-i o Altamiră/ cu urletele pe pereți,/ cu plânsul celor ce muriră/ sub lovituri de oameni beți./ N-au cum să pună sub peceți,/ timpanele le auziră./ Urechea mea-i o Altamiră/ cu urletele pe pereți./ Tăceți, dacă puteți, tăceți/ și stați la pândă lângă liră./ Un urlet veșnic îl inspiră pe cel mai surd dintre poeți./ Urechea mea-i o Altamiră“. Ion Omescu, Icar: „O Thanatos, prudența mi-a rămas/ Închisă-n labirintul din cetate/. Pe care templu-i scris, pe care vas, că omu-i un elan spre nu se poate? Oriunde se îndreaptă ochiul meu,/ nici patimă, nici pas nu străbătură./ De ce mă strigă mările mereu,/ când numai cerul poate fi măsură?/ O,Thanatos, îmi mușcă din aripă/ un soare cerber. Seara s-a prelins,/ iar tu-mi șoptești în fiecare clipă/ că trebuie să cazi când ai învins“. Adrian Hamzea, Acolo: „Un gând mai înalt/ decât umerii nopții/ răsufletul Deltei -/cândva cu plămânii de fum și șoapte deasupra tăcerii,/ Acolo șezum…/ Sub pași bolovanii,/ fără noimă poteci,/ prin capcane de tină/ chelălăie câinii la lună./ Cu vorbe căznite/ limbaj istovit/ fără capăt drum/ spre baraca vecină. La capătul dimineții/ se șterge din palme o dâră a vieții./ Văzduhu-i doar păsări și cântă și cântă“. Constantin Oprișan, Scrisoare: „Eu voi muri dar ți-oi rămâne aproape/, cum în final rămâne simfonia/ ca să-ți alint luminile din pleoape/ și gândurilor tale fecioria./ Tu n-ai să știi că sunt mereu cu tine/ și ai să-mi cauți urmele pierdute/ aceleași căi îți vor părea străine/ aceleași stele te-or privi tăcute./ Dar inima-ți va spune-n noaptea albă/ când clopotul se va-mpleti cu vântul/ Că nu sunt mort: mă porți în gânduri salbă/ Căci mi-au murit doar ochii triști și cântul“.
S-ar putea cita îndelung din poezia închisorilor comuniste, unde represiunea urmărea programatic anihilarea spiritului. Purtătoare a unui conținut visceral, ea merită o analiză care să meargă la sursa unei creativități care a echivalat cu supraviețuirea. Așa cum o înțelege, bunăoară, Constantin Aurel Dragodan în Cenaclu de închisoare: „Să nu rămână nimica nescris,/ niciun ungher, nicio coadă de lingură,/ să vorbeascsă temnița singură/ cu litere strâmbe și lungi de proscris./ Cuvintele ard cu văpaie în noaptea de zgură/ c-am pus în amara cumplita scriptură/ tot sângele nostru din rană, fierbinte,/ tot aurul strâns de pe scumpe oseminte“…
Articol preluat din arhiva Revistei 22
