“În noua eră a imperiilor caracteristică secolului XXI, în care forța prevalează asupra dreptului, principiile stabilite de Charles de Gaulle pentru a consolida poziția internațională a Franței nu au fost niciodată mai pertinente: independență națională între blocuri; un stat puternic pentru a face față șocurilor; sprijinirea pe o descurajare nucleară autonomă, garantă a securității, dar și a suveranității națiunii. Acești piloni au fost, din păcate, fisurați de declinul lent al țării noastre, care a privat-o de mijloacele sale de putere, înainte de a fi dărâmați de Emmanuel Macron. Și aceasta tocmai în momentul în care istoria se accelera odată cu invadarea Ucrainei de către Rusia, războaiele în lanț din Orientul Mijlociu, apoi convertirea Americii la iliberalism, evoluții care au plasat lumea sub semnul unei păci imposibile și al unui război omniprezent.
După ce a condamnat statul la neputință îngropându-l sub o datorie nesustenabilă care va ajunge aproape de 120% din PIB la sfârșitul lui 2026, după ce a corupt instituțiile celei de-a V-a Republici reinstaurând regimul partidelor, după ce a făcut din Franța bolnavul Europei, Emmanuel Macron fragilizează acum descurajarea nucleară, unul dintre ultimele atuuri majore de care dispune țara noastră. Sub pretextul actualizării doctrinei sale, el creează o confuzie devastatoare pentru credibilitatea acesteia.
Astfel, în cadrul Conferinței de Securitate de la München, a fost anunțată deschiderea unor discuții confidențiale cu Friedrich Merz privind „descurajarea nucleară europeană”. Și aceasta în condițiile în care ministrul german de externe, Johann Wadephul, critica insuficiența efortului francez de reînarmare, iar același Friedrich Merz rostea oratoria funebră a programului SCAF (Sistemul de Luptă Aerian al Viitorului), după ce tancul viitorului fusese abandonat în favoarea modernizării Leopardului în cooperare cu Italia condusă de Giorgia Meloni.
Franța este singura țară europeană care dispune de o descurajare autonomă organizată în jurul a două componente: una submarină, cu 4 submarine nucleare lansatoare de rachete balistice (SNLE), fiecare dotat cu 16 rachete balistice purtând câte 6 focoase, cu o rază de aproximativ 10.000 de kilometri; și una aeriană, cu două escadrile de Rafale înarmate cu 54 de rachete de croazieră ASMPA, cu o rază de aproximativ 500 de kilometri. Regatul Unit deține, la rândul său, o componentă submarină, ale cărei rachete sunt concepute, întreținute și depozitate în Statele Unite.
O nouă eră nucleară
Descurajarea franceză este rezultatul unei politici constante angajate încă de la sfârșitul anilor 1950, în urma umilinței din criza Canalului Suez. Vectorii, rachetele și focoasele au fost modernizate periodic. Însă linia a rămas neschimbată. Descurajarea are drept obiectiv garantarea, în orice circumstanțe, a păstrării intereselor vitale ale națiunii, care nu sunt definite, dar comportă o dimensiune europeană. Vocația sa defensivă se înscrie într-o logică a descurajării „de la slab la puternic” și a strictei suficiențe, materializată astăzi printr-un stoc de 290 de focoase. Credibilitatea sa este operațională, tehnologică și politică. Ea se bazează pe claritatea și fiabilitatea deciziei luate exclusiv de președintele Republicii, indisolubil legate de o autonomie deplină a lanțului de detectare, comunicare, comandă și operațiuni. Se concretizează printr-o capacitate de a doua lovitură, aptă să provoace daune ireversibile centrelor de putere și populației inamicului, precedată de un ultim avertisment care vizează forțele sale militare.
Tocmai în momentul în care arma nucleară își regăsește un loc central în raporturile de forță și în strategiile națiunilor, descurajarea este destabilizată în Franța.
Schimbarea geopolitică globală și revenirea războiului merg mână în mână cu o nouă eră nucleară, care fragilizează considerabil Europa. Continentul este ținta unei amenințări existențiale din partea Rusiei, care urmărește, în Ucraina și dincolo de aceasta, reconstituirea imperiului sovietic prin războaie de agresiune desfășurate sub umbrela arsenalului său nuclear de 4.300 de focoase. Securitatea continentului, fundamentată pe prezența militară și descurajarea extinsă a Statelor Unite, nu mai este asigurată de America lui Trump: aceasta nu mai este un protector, ci un prădător, iar dezangajarea sa este inevitabilă. Simultan, cursa înarmărilor și proliferarea nucleară scapă de sub control. Iranul s-a angajat într-o dublă proliferare, nucleară și balistică — unul dintre motivele care au determinat Statele Unite și Israelul să lovească această țară în acest weekend. De asemenea, Coreea de Nord își perfecționează neîncetat capacitățile nucleare. Această escaladare este favorizată de dispariția tuturor tratatelor de limitare sau control al armamentelor: retragerea Statelor Unite din Tratatul INF în 2019; ieșirea Rusiei din Tratatul de interzicere a testelor nucleare în 2023; expirarea tratatului New START la 5 februarie 2026.
Tocmai în momentul în care arma nucleară își regăsește un loc central în raporturile de forță și în strategiile națiunilor, descurajarea este destabilizată în Franța. Mai întâi, ea este tot mai mult decuplată de armata convențională, care este incapabilă să facă față unui război de mare intensitate în Europa, întrucât nu dispune nici de masa și profunzimea indispensabile pentru a rezista unui război de uzură, nici de echipamentele specifice războiului tehnologic (spațial, cibernetic, drone, lasere, apărare antiaeriană, lovituri în adâncime, hipervelocitate) — deschizând riscul unei ocoliri a descurajării, atât „pe dedesubt”, cât și „pe deasupra”. Ea este vulnerabilă la rupturile tehnologice, în special la progresele inteligenței artificiale, care ar putea pune sub semnul întrebării invizibilitatea submarinelor sau ar putea îmbunătăți detectarea și distrugerea rachetelor, odată cu generalizarea „cupolelor” de protecție.
Descurajarea este, de asemenea, luată ostatică de falimentul finanțelor publice. Utilizarea bugetului apărării drept variabilă de ajustare între sfârșitul anilor 1990 și 2015 a condus la amânarea programelor de reînnoire. De aici un „zid” investițional între 2025 și 2035, cu necesitatea modernizării simultane a submarinelor nucleare lansatoare de rachete balistice (SNLE), a rachetelor balistice prin standardul M51.3, a avioanelor Rafale aduse la standardele F4/F5, a rachetelor de croazieră ASN4G, pe lângă întreținerea focoaselor. Costul depășește 7 miliarde de euro pe an, adică o treime din cheltuielile de echipare ale forțelor armate. Falimentul statului social privează Franța de mijloacele necesare reînarmării sale și compromite modernizarea forțelor nucleare. Unii dintre partenerii noștri europeni iau în calcul să condiționeze salvarea financiară a Franței, în urma crizei programate a datoriei sale suverane, de mutualizarea descurajării nucleare, precum și a locului de membru permanent în Consiliul de Securitate.
Cea mai mare slăbiciune a descurajării noastre provine însă din declarațiile contradictorii ale lui Emmanuel Macron, al cărui narcisism își găsește, într-un activism extern dezlănțuit și lipsit de consecvență, supapa neputinței sale din politica internă. După ce a indicat, în octombrie 2022, cu dispreț față de incertitudinea strategică aflată în centrul doctrinei franceze, că o lovitură balistică nucleară rusă asupra Ucrainei nu ar angaja interesele vitale ale Franței, el a introdus trei inflexiuni majore în doctrina descurajării. A integrat-o în apărarea convențională, legând-o de sistemele antirachetă și de armele cu rază lungă. A replasat-o la scara continentului, dorind deschiderea unei dezbateri în cadrul Comunității Politice Europene, care nu dispune de nicio competență în materie militară. În fine, a propus împărtășirea acesteia prin deschiderea unor discuții cu Germania și Suedia.
Reevaluarea pragului de suficiență
Descurajarea nu poate fi înghețată și trebuie să se adapteze evoluției amenințărilor și contextului strategic. Dar ea nu are valoare decât prin credibilitatea sa. Aceasta exclude orice partajare a finanțării, a tehnologiilor sau a deciziei — cu atât mai mult cu cât doctrina franceză este foarte diferită de cea a NATO, care se bazează pe o logică a utilizării și a ripostei graduale, față de care Friedrich Merz și-a reafirmat atașamentul. Descurajarea este politică înainte de a fi militară, pentru că angajează supraviețuirea națiunii. O descurajare europeană presupune, așadar, nu doar ralierea la aceeași doctrină, ci și existența unei Europe politice care să dispună de un proiect suveran și de o viziune comună asupra adversarilor săi potențiali: Rusia, China, Turcia și, de acum, Statele Unite. Veto-ul Ungariei asupra celui de-al douăzecilea pachet de sancțiuni împotriva Rusiei, precum și diviziunile tot mai profunde privind concepția despre democrație și despre America iliberală a lui Donald Trump sunt suficiente pentru a demonstra că acest lucru este departe de a fi realizat.
Cel mai bun serviciu pe care Franța îl poate aduce Europei nu este să slăbească descurajarea prin partajare, ci să-i restabilească credibilitatea.
Prin reevaluarea pragului său de suficiență, după modelul britanicilor, care au decis în 2021 să își majoreze cu 40% arsenalul nuclear pentru a dispune de 260 de focoase desfășurate. Prin ancorarea ei într-o armată convențională aptă pentru războiul de mare intensitate, ceea ce presupune revizuirea în creștere a formatului acesteia și accelerarea puternică a modernizării echipamentelor, în special în domeniile robotizării și inteligenței artificiale. Prin angajarea unei veritabile reînarmări, care implică un efort de apărare de 3,5% din PIB, finanțat prin reorientarea unei părți din cheltuielile statului-providență (34% din PIB). Prin consolidarea coordonării operaționale cu Regatul Unit în continuitatea Tratatului de la Lancaster House din 2010. Prin asocierea forțelor convenționale ale partenerilor noștri europeni la exerciții de punere în aplicare a descurajării naționale.
În discursul său din 27 aprilie 1965, generalul Charles de Gaulle sublinia: „Din punctul de vedere al securității, independența noastră cere, în era atomică în care ne aflăm, să dispunem noi înșine de mijloacele de a descuraja un eventual agresor, fără a prejudicia alianțele noastre, dar fără ca aliații noștri să țină destinul nostru în mâinile lor.” În momentul în care Europa și europenii plătesc un preț ridicat pentru că și-au încredințat destinul Statelor Unite, ar fi deopotrivă paradoxal și absurd ca Franța să își înstrăineze definitiv suveranitatea, plasând descurajarea nucleară în mâinile partenerilor săi europeni.”
Sursa: Nicolas Baverez, Le Figaro
