Am luat aminte la numele de Ion Iliescu încă înainte de Revoluție. Îl menționase Europa Liberă ca fiind vehiculat ca posibil succesor al lui Nicolae Ceaușescu.
Europa Liberă era una din puținele, dacă nu chiar singura sursă credibilă de știri pe care le aveau românii plonjați în orbire și beznă comunistă.
Când Timișoara s-a ridicat eroic, iar Securitatea bucureșteană și câțiva granguri de partid și de stat au hotărât că, în contextul internațional dat, nu se mai putea cu Nicolae Ceaușescu, întrucât dictatorul paranoic era tot mai sângeros și începuse să-și pună în pericol ciracii, Ion Iliescu a fost împins în față. O parte din nomenclaturiști și securiști l-au ajutat să se instaleze și l-au proptit la cârmă, inițial în baza imaginii pe care i-o creaseră jurnaliștii Europei Libere.
Iar succesul inițial al Revoluției i s-a datorat, esențial, dincolo de aportul cheie al martirilor Securității, lui. Lui și abilităților lui politice incontestabile. Dar tot lui Ion Iliescu i se datorează mare parte din eșecurile ei și, mai ales, naufragiul ei major: pactul cu Securitatea. Aceasta a fost crima originară a Revoluției, de care Ion Iliescu n-avea să mai poată scăpa. Și care avea să ducă la crimele Mineriadelor, vărsări de sânge care aveau să-i păteze pe vecie mâinile.
Sigur, popoarele îndelung înrobite au mari dificultăți în efortul de a-și oferi conduceri apte să le scoată la libertate și lumină. Evreii au avut nevoie de 40 de ani după ieșirea din robie spre a-și oferi o conducere aptă să-i treacă Iordanul în Țara Făgăduinței.
Unul din sfetnicii importanți ai lui Ion Iliescu, ”Oracolul din Dămăroaia”, Silviu Brucan, avea să facă celebra, dar falsa afirmație, potrivit căreia ”pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani”.
Avea să se dovedească, din păcate, că două decenii n-aveau să fie nici pe departe de-ajuns. Iar de această insuficiență n-au fost vinovați doar românii, ci și primul lor lider postcomunist, ales în Duminica Orbului de 80% din popor, un șef ale cărui contradicții aveau să marcheze indelebil parcursul unei Românii în derivă, după prăbușirea imperiului sovietic și a comunismului european.
Smintit el însuși de evenimente pe care nu le înțelegea, Iliescu a adoptat o serie de controversate decizii pe baza reflexelor lui de vechi activist, școlit la Moscovsa și învățat să se orienteze în funcție de ”lumina” sumbră emanată de Kremlin.
În plină revoluție, Iliescu a cerut să fie sunat Gorbaciov, la Moscova, ”ca să se știe cine suntem și ce vrem”. Apoi, tot el avea să fie ultimul lider est-european care să încheie un imbecil tratat cu URSS, unul caduc încă înainte de a-l semna, în aprilie 1991, împreună cu Gorbaciov, altă figură tragică a comunismului, totalitarismul criminal de sorginte marxistă, agonizând pe catafalc.
Când asistența Kremlinului nu i-a mai ajuns, Iliescu a recurs, ca să rămână la putere, la ajutorul și crimele infecte, în masă, ale mineriadelor. Ai cărei criminali-șefi au fost securiștii.
Ca jurnalist la Deutsche Welle aveam să descopăr, în anii 90, că brațul lung al Securității continua să încerce și sub Ion Iliescu să exercite influență și în Vest, ba chiar să-și comită pe mai departe abominabilele crime. Securiștii lui Ion Iliescu, în frunte cu Mihai Caraman, aveau să-l asasineze peste ocean pe poate cel mai mare gânditor român din toate timpurile: pe Ioan Petru Culianu. Profesorul de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago îi speriase pe securiștii lui Voican cu luciditatea sa politică, predicțiile sale precise, apropierea sa de rege și informațiile și capacitățile sale în sfera magiei, în care securiștii credeau cu sfințenie, astfel încât a fost lichidat.
Frica avea să-i cuprindă pe mulți opozanți interni și externi ai regimului cripto-comunist instalat de Ion Iliescu, la București, împreună cu proto-legionarii din ”patrulaterul roșu”, un soi de struțo-cămile securiste, național-comuniste, nășite deopotrivă de PCR și de banii gardiștilor de fier din siajul lui Iosif Constantin Drăgan, al căror model respingător s-a reivit în putinismul ”suveranist”.
În reacție la textele mele extrem de critice la adresa regimului iliescist, președintele României avea să-și trimită ambasadorul, pe Traian Chebeleu, să ceară directorului general al postului Deutsche Welle să fiu demis sau să mi se astupe gura. Directorul general al DW, din epocă, un creștin-democrat, a studiat îndelung textele mele și ale unui coleg, osândite de regimul Iliescu. Spre cinstea lui, Dieter Weirich a conchis că ne îndeplinisem cu profesionalism misiunea jurnalistică.
Iliescu și Securitatea care a început, din ianuarie 1990 și, mai ales după vărsările de sânge de la Târgu Mureș să-l susțină, aveau să aibă nevoie de nu mai puțin de 5 ani ca să înțeleagă că imperiul comunist european murise și fusese îngropat pe veci. Și că viitorul României era la Vest de fosta Cortină de Fier.
De aici, faimoasa Declarație de la Snagov, din iunie 1995. E, indiscutabil, meritul lui Ion Iliescu faptul că, în România, consensul pro-occidental de atunci n-a fost blocat de sus, cum s-a petrecut în alte țări ex-comuniste și că țara n-a luat-o pe drumul dictaturii eterne, ca Belarus, ci a permis alternanța la putere și o oarecare occidentalizare.
În ultimii săi ani, Ion Iliescu a susținut europenizarea României și integrarea ei în structurile euro-atlantice, drum pentru țară clar benefic al aderării la NATO și UE care n-ar fi fost posibil fără instituirea comisiei internaționale de istorici Elie Wiesel și fără ”Raportul ei final” pe tema ”Holocaustului în România”.
Influența enormă exercitată de Ion Iliescu prin veșnicul partid guvernamental FSN, PSDR, PSD a continuat, evident, mult după ce zâmbitorul președinte s-a hotărât în fine să lase din mâini frâiele formale ale puterii. În final, această influență l-a apărat de-o meritată condamnare în justiție cel puțin pentru crimele Mineriadelor, care l-au scăldat în sânge.
Merită el funeralii de stat? Sau măcar funeralii naționale?
Câtuși de puțin. Ion Iliescu, un lider carismatic, nu lipsit, ca Antonescu, Dej ori Ceaușescu, de oarecare merite, a fost o figură simpatizată, detestată, controversată, contradictorie, cu bune și cu rele. Dar anii petrecuți la putere și impunitatea l-au recompensat mai mult decât abundent pentru tot binele pe care l-a făcut, în timp ce crimele sale imprescriptibile împotriva umanității au rămas, vai, neasumate și nepedepsite.
Text publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
