« Există momente în viața politică a fiecărei națiuni care marchează eșecul final al vechii ordini, chiar dacă noua ordine nu a apărut. Alegerile locale din weekendul trecut din Turcia au marcat o astfel de ruptură odată cu începutul sfârșitului lui Recep Tayyip Erdogan, care deține puterea de 22 de ani.
Erdogan a fost atât de longeviv și a condus cu atâta autoritate încât e greu să ne amintim cum era Turcia înainte ca el să o transforme.
În 2002, Turcia era o democrație haotică și limitată de intervențiile regulate ale militarilor ultra-seculariști. Purtarea voalului islamic era interzisă în toate instituțiile publice, școli și universități, iar sărbătoarea publică a Ramadanului era oficial descurajată. Mass-media era liberă, dar foarte partizană și adesea controlată de puternici oameni de afaceri. Politica Turciei se concentra pe aderarea la Uniunea Europeană, iar politica externă era strâns aliniată cu cea a SUA.
Erdogan a schimbat toate acestea. Deși un islamist moderat după standardele Frăției Musulmane sau Hezbollah, Erdogan a încurajat religiozitatea publică, a stimulat școlile religioase (ai căror absolvenți au primit poziții de top în administrație și sistemul judiciar), a transformat în mod sistematic muzeele în moschei și au limitat consumul de alcool.
Mai periculos, el a lansat o serie preluări în stil Putin ale companiilor de media independente și a folosit fonduri publice pentru a crea o mașinărie politică care a făcut ca partidul său AK să fie aproape imbatabil în mai multe alegeri și referendumuri, fiecare dintre acestea dând mai multă putere lui Erdogan.
Pe scena internațională, Erdogan și-a construit o prietenie cu Putin, a importat masiv gaze rusești, iar în Siria a ignorat aliații NATO pentru a-și urmări propriul război împotriva kurzilor.
În decursul timpului, a șantajat Europa, amenințând să-și deschidă granițele pentru a lăsa sute de mii de refugiați să treacă în Grecia și Bulgaria, a închis peste 100.000 de adversari politici în urma unei lovituri de stat militare ratate în 2016 și a creat un cult al personalității fără precedent de la cel al fondatorului Turciei moderne, Mustafa Kemal Ataturk.
Erdogan a forțat recent NATO la multe concesii în timp ce a întârziat aderarea Finlandei și Suediei la alianță.
Cu toate acestea, cu tot autoritarismul său, Erdogan nu a reușit să ucidă democrația turcă. După cum au arătat rezultatele șocante din acest weekend, alegătorii din vestul și nordul Turciei au respins ferm partidul AK. Marele câștigător a fost Partidul Poporului Republican Secularist sau CHP, fondat ca partid de guvernare de către primul prim-ministru al lui Ataturk.
Dar au existat și știri îngrijorătoare, rezultatele au arătat că partidul Yeni Rebah, puternic islamist, a ajuns pe locul trei.
Gestionarea greșită a economiei a fost cauza evidentă a înfrângerii lui Erdogan, inflația galopantă făcând chiar și produsele alimentare de bază de neatins pentru pensionari și pentru oricine are un salariu fix. Dar a existat în mod clar și o reacție ideologică puternică. În scene extraordinare, zeci de mii de oameni au ieșit pe străzile din Istanbul, Ankara și Izmir pentru a cânta „Turcia va fi laică!”
Erdogan nu este încă terminat. În ciuda zvonurilor referitoare la sănătatea sa precară, el mai are patru ani din mandatul său prezidențial și dacă Turcia poate să-și revină economic, are șanse mari de a-și recupera din popularitate până în 2028.
Cu toate acestea, ultimul weekend a marcat un punct de cotitură. Succesele electorale neîntrerupte ale lui Erdogan s-au lovit până la urmă de rezistența populară. Chiar și tonul său s-a schimbat vizibil în urma înfrângerii:
„Poporul turc a vorbit, a trimis un semnal liderilor politici”, le-a spus Erdogan susținătorilor săi. „Democrația turcă și-a dovedit maturitatea. Alegerile de astăzi sunt un moment de cotitură, nu un sfârșit pentru noi.”
Calea politică a Turciei contează pentru noi toți. Este cea mai mare democrație musulmană din regiune, are a doua cea mai mare Armată din NATO și are o influență profundă în cele mai explozive axe politice ale continentului european – Rusia/Ucraina și Orientul Mijlociu. Avem nevoie de o Turcia stabilă care să fie de partea noastră.
Putem spera că un Erdogan smerit din punct de vedere politic va fi mai atent la valoarea relațiilor bune cu NATO și UE și va fi un mai bun prieten al Vestului. »
Sursa: Owen Matthews, The Telegraph
