« Pe 14 iunie 1936, Gide ajunge la Moscova, fiind invitat să țină un discurs în Piața Roșie, cu ocazia funeraliilor lui Maxim Gorki, cel mai influent scriitor rus/sovietic în primele decenii ale regimului sovietic. Apoi vizitează Leningradul, Sevastopolul, Soci, Suhumi, lagărul pentru copii Artek, alte câteva localități, precum și „un grajd model, un staul model, o crescătorie de porci model și, mai ales, un uriaș coteț”, și acesta, de asemenea, ultimul răcnet al civilizației avansate sovietice. Născut la Paris, fiind singurul copil în familie, primind o educație burgheză desăvârșită, Gide face față cu greu sentimentelor de superioritate ale cetățenilor sovietici, ferm convinși că trăiesc în cea mai avansată și fericită țară din univers (bine cunoscutul protocronism sovietic): „Se surâde cu neîncredere când spun că Parisul are și el metroul său. Avem măcar tramvaie? Autobuze?… Unul întreabă (și nu mai e vorba de copii, ci de muncitori instruiți) dacă avem și noi școală în Franța.” Își dă foarte repede seama că el, împreună cu echipa de prieteni însoțitori, au fost invitați să viziteze locuri, vapoare, instituții doar pentru a le admira. Ostentația cu care gazdele sovietice își urmăresc scopul (propagandistic) are efectul invers: scriitorul francez caută și găsește oricărui obiectiv luxos și demn de laudă echivalentul său în sărăcie, oprimare, demagogie.
La fel ca volumul lui Istrati, și cartea lui Gide a fost considerată „o lovitură puternică” adusă regimului sovietic (Spovedania… fiind considerată „lovitură năucitoare”). Atacurile la adresa lui au fost atât de dure, încât, după un an, A. Gide a mai publicat o carte, Retouches à mon «Retour de l’U.R.S.S. », în care a răspuns criticilor și a nuanțat poziția și afirmațiile sale anterioare. Spre deosebire de Panait Istrati, care s-a întors în România după atacurile la care a fost supus și, cu un an înaintea călătoriei lui Gide (în 1935), moare în singurătate la București, scriitorul francez va fi răsplătit, în 1947, cu Premiul Nobel pentru „scrierile sale pătrunzătoare și semnificative din punct de vedere artistic, în care problemele și condițiile umane au fost prezentate cu dragoste cutezătoare pentru adevăr și cu intuiție psihologică ascuțită”.
Retour de l’URSS a apărut în limba română în 1940, în traducerea lui Alexandru Mironescu, la editura Vremea – Cultura Poporului. Perioada interbelică românească n-a excelat la capitolul sentimente filoruse, dar după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, când Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței au fost revendicate de Uniunea Sovietică, mefiența și fobia românilor față de vecinul agresiv deveniră și mai accentuate. Era de înțeles, adică, interesul pentru traducerea și publicarea cărții cu 85 de ani în urmă. Dacă volumul nu a putut fi reeditat în timpul regimului comunist (ar fi fost, pur și simplu, interzis de cenzură), ne întrebăm cum de abia după 35 de ani de la căderea regimului comunist acest volum remarcabil se reeditează, în sfârșit?
Între timp, a cunoscut și România acel sistem politic, admirat de atâția intelectuali francezi și nu numai. Între timp, regimul comunist a căzut, blocul comunist s-a desființat, generând o imensă literatură anticomunistă, foarte apreciată și de publicul românesc. Nu ne mai uimesc astăzi mărturiile despre cultul personalității, cenzură, sărăcie, birocrație, abuzuri, limbaj dublu, persecuții religioase și multe alte critici, pe care Gide le notează și le analizează în acest jurnal de călătorii. Ne uimesc caracterul premonitoriu și actualitatea observațiilor sale.
Este cu totul excepțional ce intuiție a avut, ce previziuni a putut face un scriitor păzit din toate părțile, care trebuia să vadă doar partea frumoasă a lucrurilor, doar „mărețele realizări”, într-o călătorie atât de scurtă! În pofida tuturor dificultăților, Gide descoperă și denunță cele mai importante probleme ale sistemului. Ca să aducem doar un exemplu, la mai puțin de un deceniu de la instaurarea bolșevicilor la putere, într-un context referitor la salariile inegale ale muncitorilor, Gide afirmă: „Mi-e teamă să nu se reconstituie în curând un nou fel de burghezie muncitorească, satisfăcută (și, în consecință, conservatoare, te pomenești!!!) mult asemănătoare cu mica burghezie de la noi. Văd pretutindeni simptome care o vestesc.”
Vom găsi, în acest jurnal, pertinente observații în diverse domenii care țin de economie, politică, viață cotidiană etc., dar paginile despre artă, creație, literatură sunt cele mai memorabile și demne de pana unui mare scriitor și a unei conștiințe de o probitate morală incontestabilă. Cuvinte valabile pentru orice epocă și orice artist: „Arta care se supune unei ortodoxii, fie ea cea mai sănătoasă dintre doctrine, este pierdută. Se cufundă și se îneacă în conformism. Ceea ce revoluția triumfătoare poate șitrebuie să ofere artistului, este, înainte de toate, libertatea. Fără ea, arta pierde semnificație și valoare.”
Câteva cuvinte despre traducătorul cărții, Alexandru Mironescu (1903–1973). Cu un doctorat la Paris în domeniul fizicii, profesor universitar, eseist, om de știință, dar și prozator, Al. Mironescu debutează cu romanul Oamenii nimănui, căruia Panait Istrati îi scrie o scurtă prefață, în februarie1935, cu câteva lui înainte de moarte. După schimbarea regimului, Mironescu este marginalizat, epurat din învățământul superior (1949), apoi arestat (în 1958) și condamnat la 20 de ani de închisoare, din care va face cinci ani. Membru activ al asociației culturale Rugul Aprins, care își propunea păstrarea valorilor ortodoxe și a dreptei credințe într-un regim politic care promova ateismul, Al. Mironescu va scrie mai multe cărți cu puternic impact spiritual, printre care Floarea de Foc, elaborată în 1963-1964, imediat ce iese din pușcărie. Volumul va fi „literatură de sertar” în comunism și va vedea lumina tiparului abia în 2001, fiind considerat „de statura Jurnalului fericirii” a lui N. Steinhardt. »
Liliana Corobca (Prefața, extras)
ANDRÉ GIDE
ÎNTOARCERE DIN U.R.S.S.
În românește de AL. MIRONESCU
(fragmente)
« Însemnez aici reflexiunile mele personale asupra celor ce arată Rusia cu plăcere și legitimă mândrie și asupra celor ce, pe de alături, am putut să văd. Realizările Rusiei sunt, de cele mai multe ori, minunate. În ținuturi întregi ea ne prezintă de pe acum aspectul fericirii. Aceia care mă aprobau a căuta, în Congo, părăsind automobilul guvernanților, să intru în contact pentru a mă instrui cu toți și cu oricine, îmi vor reproșa oare de a fi dus în Rusia o grijă asemănătoare și de a nu mă fi lăsat orbit?
…
Minciuna, fie chiar aceea a tăcerii, poate să pară oportună și oportună perseverența în minciună, dar ea face dușmanului un joc prea frumos, și adevărul, fie el dureros, nu poate răni decât pentru a vindeca.
…
Admirăm în Rusia un extraordinar avânt către instrucție, către cultură: dar această instrucție nu învață decât asupra a ceea ce poate conduce spiritul a se felicita de starea prezentă de lucruri și a gândi: O Rusie!… Ave! Spes unica! Această cultură este întreagă îndreptată în același sens: ea nu are nimic dezinteresat; ea acumulează, iar spiritul critic (în ciuda marxismului) lipsește aproape complet. Știu bine: se face mare caz acolo, de ceea ce se numește „autocritică”. O admiram de departe și gândesc că ar fi putut să dea rezultate minunate, dacă s-ar fi aplicat în mod serios și sincer. Dar a trebuit să înțeleg repede că în afară de acuzații și mustrări (supa este rău fiartă sau sala de lectură a clubului rău măturată), această critică nu consistă decât în a se întreba dacă aceasta sau cealaltă este „pe linie” sau nu este. Nu ea, linia, este ceea ce se discută. Ceea ce se discută este de a se ști dacă cutare lucru, cutare gest sau cutare teorie este conformă cu această linie sacră. Și nenorocire aceluia care ar încerca să împingă lucrurile mai departe! Critica pe această linie, câtă poftiți. Critica în afară de ea nu este îngăduită. Sunt exemple de acestea în istorie.
Și nimic mai mult decât această stare de spirit nu pune cultura în primejdie. Mă voi explica mai departe. Cetățeanul sovietic nu cunoaște nimic din străinătate.
Mai mult. L-au convins că totul, în străinătate, și în toate domeniile, merge mult mai puțin bine decât în Rusia. Această iluzie este întreținută cu mare meșteșug: pentru că este important ca fiecare, chiar numai puțin mulțumit, să se felicite de regimul care îl pune la adăpost de cele mai rele nenorociri.
De unde un oarecare complex de superioritate, din care voi da câteva exemple:
Fiecare student este obligat să învețe o limbă străină. Franceza este lăsată în părăsire. Engleza, și mai ales germana, sunt ținuți să o cunoască. Mă mir să-i aud vorbind-o așa de rău; un elev din anul al doilea de la noi știe mai mult.
De la unul dintre ei, pe care îl întrebăm, primim această explicație (în rusește, și Jef Last ne-o traduce):
— Sunt câțiva ani, Germania și Statele Unite ne mai puteau învăța încă pe ici, pe colo. Dar acum nu mai avem nimic de învățat de la străini. Așadar, la ce bun să vorbim limba lor?
De altfel, dacă se interesează totuși de ceea ce se face în străinătate, se interesează cu mult mai mult de ceea ce gândește străinătatea despre ei.
Ceea ce vor să știe este dacă îi admirăm îndeajuns. Teama lor este să nu fim insuficient informați asupra meritelor lor. Ceea ce doresc de la noi, nu este atât a-i învăța, cât a-i complimenta.
Fetițele încântătoare, care se înghesuie în jurul meu în această grădină de copii (în care de altfel totul este de laudă, precum este tot ce se face aici pentru tineret), îmi pun tot felul de întrebări. Ceea ce vor să știe, nu este dacă avem grădini de copii în Franța; ci dacă noi știm, în Franța, că ei au în Rusia asemenea frumusețe de grădini de copii.
Întrebările care vi se pun vă aiuresc uneori încât mă codesc să vi le spun. Se va crede că le născocesc:
— Se surâde cu neîncredere când spun că Parisul are și el metroul său. Avem măcar tramvaie? Autobuze?… Unul întreabă (și nu mai e vorba de copii, ci de muncitori instruiți) dacă avem și noi școală în Franța. Un altul, ceva mai bine informat, ridică din umeri; școli, da, au francezii; dar în ele se bat copiii; el are această informație din izvor sigur. Că toți lucrătorii, la noi, sunt foarte nenorociți, este de la sine înțeles, pentru că noi n-am făcut încă revoluția”.
Pentru ei, dincolo de Rusia, este întunericul. În afară de câțiva capitaliști nerușinați, întreg restul lumii se zbate în întuneric.
…
Nu protestez contra inegalității salariilor; convin că ea era necesară. Dar sunt mijloace de a remedia deosebirile de condiție; ori mă tem că aceste deosebiri, în loc să se atenueze, să nu meargă accentuându-se. Mi-e teamă să nu se reconstituie în curând un nou fel de burghezie muncitorească, satisfăcută (și, în consecință, conservatoare, te pomenești!!!) mult asemănătoare cu mica burghezie de la noi.
Văd pretutindeni simptome care o vestesc.
…
Și acum nu ne putem îndoi – vai! – că instinctele burgheze, lipsite de vlagă, ascuțite pentru plăceri, nepăsătoare față de aproape, abia dorm în inima multor oameni, cu toată revoluția (pentru că o schimbare a omului nu se poate face numai pe din afară), mi-e grijă mult să văd, în Rusia de astăzi, aceste instincte burgheze indirect măgulite, încurajate prin recentele hotărâri, care primesc la noi aprobări alarmante. Cu restaurarea familiei (cu titlu de „celulă sovietică”) a moștenirii și a legatului, gustul de profit, de posesiune particulară, încalcă nevoia de camaraderie, de împărțire frățească și de viață comună. Nu la toți, fără îndoială; dar la mulți.
Și vedem reformându-se straturi de societate, dacă nu încă clase, un fel de aristocrație; nu vorbesc aici de aristocrația de merit și a valorii personale, ci de aceea a dreptului-gânditor, a conformismului, și care, în generația următoare, va deveni aceea a banului. »
André Gide, „Întoarcerea din U.R.S.S”; Traducere din limba franceză de Alexandru Mironescu; Prefață de Liliana Corobca; Postfață de Armand Goșu, Editura Vremea, București, 2025.
https://edituravremea.ro/colectii/fapte-idei-documente/%C3%AEntoarcerea-din-u-r-s-s
