Unde-i lege nu-i tocmeală. Adevărat? Din păcate, nu neapărat. Pentru că în anumite democrații o negociem. O aplicăm unora mai dur decât altora. Deș ilegea ar trebui să fie egală pentru toți. Sau o încălcăm pur și simplu, ca să ”salvăm democrația”.
E just? Deloc. Și mai tratăm și adevărul vitregește. Așa cum punem pe butuci și libertatea, când ar putea profita de ea cei care nu ne plac.
Nu ne plac Călin Georgescu, Marius Tucă sau Marine Le Pen? Deloc. Îi detestăm din rărunchi pe agenții de influență și pe simpatizanții lui Putin? Absolut. Suntem fericiți când sunt prinși că au comis un delict și pot fi condamnați? Desigur. Dar dacă le invalidăm candidaturile fără o condamnare în justiție, dacă le cenzurăm emisiunile, fără motive suficiente, ori dacă pedepsele pe care le primesc sunt excesive, riscăm să le facem bucuria de a le oferi multă muniție. Pentru că punem pe butuci principiile democrației din cauza lor.
Pentru că democrația e incomparabil mai importantă decât ei. Și nu suportă principiul potrivit căruia scopul ar scuza mijloacele. Într-o democrație nu le scuză niciodată. Iar încălcarea lor e resimțită de națiunile în care justiția devină armă ca un afront dureros. Uneori, reacționează deci paradoxal și aduc la putere politicieni ca Donald Trump.
Problema cu alegerile
În Europa s-au retras mai nou două drepturi pasive de vot. Lui Călin Georgescu, a cărui candidatură a fost invalidată de BEC și CCR. Și lui Marine Le Pen, care nu va putea candida la alegerile prezidențiale franceze din 2027. Un tribunal parizian a găsit-o vinovată pentru deturnare de fonduri și i-a anulat dreptul de vot pasiv cu efect imediat. Ea ar fi deturnat ca europarlamentară, potrivit judecătorilor, fonduri destinate asistenților ei, spre a plăti colaboratori ai formațiunii ei populiste de dreapta, Ressemblement National (RN).
S-ar fi produs o pagubă de aproape 3 milioane de euro. Verdictul, cu un posibil impact major asupra democrației franceze și libertăților civice, ar putea isca ample nemulțumiri și tulburări politice în Franța. Pentru că, prin decizie judecătorească, se spulberă, potențial, speranțele unui substanțial segment al electoratului francez, legate strâns de cariera și de ascensiunea politică a lui Marine Le Pen. Nu puțini se vor întreba ce fel de democrație permite pedepsirea, pentru un delict nu tocmai capital, nu doar a liderului care l-a comis, ci și a unei treimi din electorat, care ar vota-o pe Le Pen chiar în proporție de 37%? Nu puțini se vor vedea nedreptățiți de o justiție obedientă elitei politice de stânga și se vor revolta.
Verdictul ar putea avea un impact și asupra disputelor transatlantice, de vreme ce vicepreședintele SUA, J.D. Vance, precum și alți dregători americani, care-și amintesc de instrumentalizarea justiției de către administrația Biden, au criticat deschis precaritatea unor democrații europene. A celor în care, cu trimitere în clar la România, s-au anulat alegeri, pe bază de decizii estimate ca insuficient justificate, în care ar fi putut câștiga candidați nedoriți de conducerea țării. În context, fostul președinte al României, Traian Băsescu, un bun cunoscător al constituției, nota:
”Problema relaţiei cu SUA nu este nici ambasadorul, nici ministrul de externe şi nici lipsa unui împuternicit special pentru America. Problema relaţiei României cu SUA este legată de anularea alegerilor. SUA nu au un favorit pentru aceste alegeri. Singura solicitare a Americii este “alegeri corecte” şi cu certitudine nu vor renunţa la această exigenţă. Declaraţiile premierului referitoare la renumărarea voturilor, încercarea de a transfera responsabilitatea deciziilor doar la Iohannis şi afirmaţiile unor politicieni premergătoare anulării alegerilor de către CCR nu mai lasă dubii că s-a aplicat un “plan B”. “Planul B” a fost destinat să mute responsabilitatea anulării nejustificate a alegerilor de la guvern către alte instituţii precum CCR, CSAT, servicii, Preşedinte. După trei luni nu există nici o probă concretă care să justifice anularea alegerilor din Noiembrie. Se pune astfel sub semnul întrebării atât anularea alegerilor din Noiembrie dar şi legitimitatea organizării unui alt rând de alegeri. În aceste condiţii există riscul ca unele state să ezite să recunoască rezultatul alegerilor….” Traian Băsescu are perfectă dreptate. Și e just să ceară și o acțiune imediată pentru preîntâmpinarea acestui risc.
Problema cu cenzura
În România ridică probleme tot mai dificile nu doar libertatea tot mai restrânsă a alegerilor. Pe care trebuie să le tranșeze suveranul, deci poporul, (nu președintele sau CCR), eliminând candidați neaveniți, precum putiniștii, securiștii, legionarii, dacă n-au fost condamnați de justiție pe bază de probe irefutabile. Se vădește însă a fi din ce în ce mai șubred și celălalt pilon al democrației liberale, care e libertatea, și ea tot mai parcimonios distribuită, a exprimării. În cauză, între altele, e cenzura operată de CNA, care a cerut îndepărtarea din rețele sociale, ca youtube, a unei înregistrări de aproximativ trei minute, pentru că Marius Tucă vorbea în ea, alăturea cu drumul și cu faptele, de o ”lovitură de stat” a BEC, prezumtiv dată la 9 martie prin invalidarea candidaturii lui Călin Georgescu. N-a fost lovitură de stat.
Dar una sunt faptele și legile. Alta interpretarea lor. Altceva, apoi, cenzurarea opiniilor. Și, în fine, iar altceva, impactul cenzurii și al invalidării drepturilor electorale asupra democrației. Toate trebuie analizate consecvent și diferențiate riguros. BEC și CCR au invalidat candidaturi prezidențiale. Pe drept, sau pe nedrept?
E liber fiecare, într-o democrație, să interpreteze diferit și să creadă ce vrea despre aceste invalidări. La fel, să argumenteze cum îl taie capul, sau să renunțe la argument.
Eu, personal, nu consider că invalidarea candidaturii unui sulfuros, precum Călin Georgescu ar fi fost neconstituțională, sau, mai grav, o lovitură de stat, de vreme ce era a unui candidat manciurian, care a încălcat varii legi, astfel încât prezența lui la cârma statului ar fi fost intolerabilă. Ar fi pus în pericol democrația, statul de drept și legea lui fundamentală.
Dar ar fi fost mai bine, dacă, înaintea invalidării candidaturii lui, omul ar fi fost inculpat și condamnat pe bază de probe, nu de invenții, într-un proces corect și nepolitic, adecvat unui stat de drept. Ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat.
Și chiar dacă s-ar fi întâmplat: într-o democrație liberală care se respectă, sunt sacrosancte dreptul jurnalistului de a evalua o decizie instituțională, constituțională sau guvernamentală, o presă veritabil liberă și dreptul omului și al preopinentului său la părerile lor, ca și la dreptul de a le rosti. Există însă și dreptul de a răspândi ură? De a dezinforma? Păi pentru cine și pentru ce există libertatea exprimării? Nu pentru rostiri care ne deranjează? Care au nevoie de protecția legii ca să nu-l călcăm în picioare, ca în Turcia sau Rusia, pe cel care și-a permis să-l ”urască” și să-l certe pe dictator? Opinii care sunt ori par absurde, imbecile, rele, mincinoase? ”Anti-statale”? ”Anti-guvernamentale”? Care par să ”dezinformeze”, deși nu au pretenția de a fi fapte, ci sunt doar păreri? Și ce ne facem dacă potentații, oligarhii și tiranii se simt urâți, iar a critica represiunea lor sălbatică se traduce prin a ”dezinforma”?
În fine, oare cine determină că s-a ”dezinformat”? Regimul? Puterea? Inchiziția? CNA? Dar dacă CNA slujește unei anumite puteri autoritare și cenzurează ca s-o protejeze? Cine determină ce e ură și care ură (pe rău, pe crimă, pe teroare) e acceptabilă și care nu?
Într-o democrație liberală autentică, libertatea gândului, a exprimării, a opiniei, a presei e atât de importantă (de vreme ce fără ea democrația se năruie) încât trebuie să se suporte și mari imbecilități, dreptul celor ce le suportă fiind să riposteze, atacându-le retoric chiar virulent. Dar intervenția statului în acest proces e mai destructivă decât orice ură și orice dezinformare s-ar exprima. Pentru că tinde să distrugă libertatea și, deci, democrația însăși.
Cui prodest libertatea exprimării când protejează imbecilități?
Pe scurt, există legi bune și rele. În raport cu democrația, cele bune o apără și promovează, cele rele o distrug.
Nu e vorba, aici, să ne-nțelegem, de legi care, în situație de necesitate, permit luarea de măsuri excepționale. Ci de reglementări care, aplicate pe termen mediu și lung, erodează temelia drepturilor și libertăților pe care se clădesc democrațiile liberale.
Un astfel de temei e libertatea exprimării. Stânga o reclamă obsesiv, mai nou, în SUA, de când a câștigat alegerile dreapta, întru apărarea unor răufăcători care au chemat la genocid și terorism, precum unii studenți străini din universitățile de elită americane.
Or, cât au fost la putere, progresiștii au făcut tot ce-au putut s-o restrângă pe calapodul foarte variabil al corectitudinii politice. Și pentru ca stânga să se impună politic în orice împrejurare, s-au impus în UE norme tot mai dure de reglementare a libertății exprimării și de opinie.
În baza lor, în speță a ”Regulamentului (UE) nr. 2022/2065 privind piața unică a serviciilor digitale și de modificare a Directivei 2000/31/CE (Regulamentul privind serviciile digitale – DSA)”, CNA a intrat în acțiune, luând o decizie care nu era nici necesară, nici justificată în fața unei aberații, cum a fost pretenția eronată a lui Tucă despre un presupus ”puci”, în fața unei opinii de bunăseamă greșite, mai degrabă decât a unei dezinformări sadea.
Codurile penale rezolvă chestiunea vorbirii penale, (amenințând, să spunem, cu moartea) care se cere suprimată într-un stat de drept. Nu e nevoie de cenzură. Pentru toate celalte, democrația nu se poate lipsi de libertatea exprimăririi.
Problema unor măsuri represive inutile și nejustificate suficient?
Erodarea libertății, amplificarea frustrării și crearea muniției de care extremiștii au nevoie pentru ca să discrediteze democrația – sau ce-a mai rămas din ea – spre a cere cu atât mai virulent și cu șanse ”schimbarea” prin votul menit să-i aducă la putere. Accesului lor la cârmă i-ar urma, evident, suprimarea tuturor libertăților și nivelarea completă a democrației cu buldozerul.
Dar asta extremiștii uită invariabil să precizeze, în timp ce-i aburesc pe alegători. A căror întunericire ajută la demontarea democrațiilor. Motiv pentru care Washington Post și-a ales drept motto: ”democracy dies in darkness”. Înaripată vorbă. Dar net mai pernicioase pentru democrație decât obscuritatea din capetele unora sunt deciziile prea puțin luminate, deși adoptate adesea cu deplină bună intenție, ale instituțiilor menite s-o apere.
E posibil să ne înșele revendicarea de a avea încredere în propriile noastre popoare? Cum s-a văzut în Germania, în anii 30, e, din păcate, posibil. Gura lui Vance, care, așa intelectual cum e, n-a învățat destulă istorie, vorbește adesea fără el. Electoratele europene sunt altfel decât cel american. Și nici măcar cel de peste ocean nu e la adăpost de riscul derapajului.
Dar așa este democrația când e vie. Riscantă. Plină de capcane și pericole. Plină de curse în care e tot mereu grăbită să cadă. Dar e preferabil să ne-o asumăm și s-o apărăm așa cum e, expunându-ne primejdiei, decât s-o asfixiem din grijă excesivă pentru fragilul copil.
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
