Titlul acestui text e de fapt o întrebare care mi s-a pus recent. Întrebarea are mai multe paliere vizibile și invizibile. Ea este legitimă, căci statul evreu chiar pare să piardă pe moment războiul propagandistic și se pun câteva chestiuni dureroase, dar firești:
Dacă adevărul este de partea statului evreu, de ce Israelul pare a nu putea învinge în lupta cu minciuna? Sau poate că adevărul nu e de partea lui? Să aibă oare antisemiții dreptate, iar Israelul să-l piardă pentru că lumea nu-i acceptă statului evreu prezumtiva ”minciună”, potrivit căreia n-ar comite un ”genocid” în Gaza? Mai simplu spus: îl comite?
Povestea cu genocidul
Ar fi, să recunoaștem, cel mai bizar ”genocid” din istorie. Pentru prima dată din epocile în care au început să se înregistreze evenimente, un stat atacat se apără prin presupus ”genocid”, hrănind populația inamică. Pentru prima dată în istorie o avertizează, deși o supune unui presupus ”genocid”, când îi bombardează pe teroriștii din orașe, cartiere, blocuri, astfel încât civilii să-și poată salva viața și pune la adăpost averea și familia.
Măi să fie. Nu e un pic ciudat? Și ciudățeniile nu se opresc aici.
De ce se ascund șefii torționari și asasini ai populației cu pricina în spatele civililor, despre care se afirmă că inamicii lor israelieni ar vrea să-i extermine? Nu li se pare periculos? Și dacă nu li se pare, de ce? Poate pentru că știu că locul cel mai sigur și pentru ei este îndărătul civililor? De ce speră teroriștii în numere cât mai mari de copii morți din propriile rânduri? De ce e raportul dintre civili și combatanți inamici uciși în Gaza de armata israeliană de circa 2 la 1, cel mai uman raport de acest tip din toate timpurile și conflictele dintre puteri occidentale și teroriști? Sau naziști?
Așa-zisul ”genocid” se săvârșește, chipurile, în timp ce teroriștii care stăruie a conduce populația supusă pretinsei exterminări în masă ar putea pune capăt instantaneu conflictului și ”genocidului”, eliberându-i pe ostaticii a căror răpire l-a declanșat. Și depunându-și armele.
De ce n-o fac? De ce, de ce, de ce?
Acestea sunt faptele. Și-atunci? De ce nu parvin faptele să convingă lume destul de multă?
Cum am explicat repetat: antisemitului nu-i pasă de fapte. Nici evrei reali nu are el în cap și în vedere. Dorința lui cea mai aprigă e să dispară în neant evreul. Să-l supună prin urmare genocidului. Și ca să-și justifice inavuabila dorință, (legitimând și tentative anterioare, precum Holocaustul și masacrul de la 7 octombrie) le inventează evreilor fapta unui presupus ”genocid”. Unul, realizat, chipurile, în Gaza. Dorința antisemită e însă irealizabilă.
Himera antisemitului eliminatoriu
Dorința antisemitului eliminatoriu (cum l-a numit istoricul american Jonah Goldberg) care-i alimentează impulsul de a-i acuza pe evrei de-un fals genocid e din categoria celor utopice. E himerică și rămâne imposibilă chiar dacă Hitler ar reuși, Doamne ferește, să-i adune laolaltă pe toți evreii și, ferească Cerul, să-i extermine.
Căci ar persista imaginea evreului (ireal) din bolnavul cap antisemit. Evreul, care conduce lumea, e concomitent și comunist, și capitalist, divin și diabolic, ucide copii ca să le fure sângele să-și coacă pasca, otrăvește fântâni și comite genocid în Gaza, ar supraviețui. Acest evreu ireal, pe care antisemiții lui Hitler n-ar putea pune mâna oricum, e nemuritor. Și i-ar bântui pe antisemiți până în pânzele albe, obligându-i să inventeze noi și noi evrei, toți ireali, pe care să-i demonizeze și să-i extermine rând pe rând, fără să-i poată, vreodată, epuiza.
Cine ar fi acești evrei? După evrei: creștinii. Mai întâi creștinii. Apoi ar urma alții la rând.
Revenirea în (i)realitatea israeliană. Acuza de genocid și deriva conceptuală
Pe de altă parte, dacă evreii israelieni sunt atât de avansați militar, științific, cultural, politic și tehnologic, de ce o iau pe coajă ca niște începători în conflictul pe imagine? Cum e posibil ca niște asasini de duzină să învingă în cel mai sofisticat război în curs?
Răspunsul rezidă în parte într-un amestec de globalizare, digitalizare, islamizare, combinat cu deceniile de îndoctrinare a elitelor apusene de către forțe antioccidentale, ca Frăția Musulmană, ca partidele și polițiile politice ale comuniștilor sovietici și est-europeni. Ultimii au inventat ”poporul palestinian” sub conducerea egipteanului Arafat. Cei dintâi au pompat timp de patru decenii multe miliarde de dolari în Ivy League, spălând antisemit și antisionist creierele mai multor generații de studenți din elita care avea să populeze canalele tv, posturile de radio, funcțiile de conducere la Pentagon, Departamentul de Stat și servicii.
Iar în celalaltă parte, din modul parțial caduc în care Israelul se raportează la medii, așa cum o face orice democrație liberală: cu o mare și înșelătoare încredere în a patra putere în stat, dar fără a ține cont, suficient, de natura coruptă, pervertită și sinucigașă a unei părți a presei occidentale și de importanța strategică a combaterii sistematice a acelui tip de jurnalism care, abundent spălat pe creier, ar vrea ca Occidentul să sucombe. Care-și dorește, prin urmare, ca și civilizația iudeo-creștină, în speță Statele Unite, și libertatea garantată de democrațiile liberale, să dispară.
Și care crede, cum explica la un moment dat și scriitorul și istoricul anglo-american, Douglas Murray, că începutul – dacă e să fie promițător – trebuie făcut cu Israelul.
Așa se explică faptul că, de ani de zile, atât SUA, în speță segmentul ei de populație europeană, cât și țara evreilor, sunt asiduu, sunt veșnic, sunt infatigabil ținta demonizărilor în presa occidentală. În Tablet, Zach Goldberg descrisese, prin 2020, cum în presa americană explodase utilizarea inflaționară a termenilor de ”rasism”, de ”suprematism alb” și de ”privilegiu” (al albilor, firește).
De la izbucnirea războiului din Gaza, a erupt utilizarea nu mai puțin inflaționară a termenului de ”genocid”, relevă noul său articol publicat recent de Tablet: ”How the Media Manufactured a ‘Genocide’”. Termenul de genocid a cunoscut o similară depreciere și devalorizare progresivă, ca deriva și lărgirea conceptuală a noțiunilor menite să demonizeze nu doar dreapta americană, ci și întreaga populație albă, creștină, heterosexuală și bărbătească a Statelor Unite. Înfățișată ca fiind chipurile inerent ”rasistă, alb-suprematistă” și dedată ”privilegiilor” musai ”patriarhale”.
Așa se explică faptul că, în comparație cu situații bine documentate de genocid, de pildă cel comis de făptași Hutu asupra populației Tutsi din Ruanda, New York Times a împerecheat Israelul, care nu-l comitea, de 9 ori mai des cu noțiunea acestui tip de exterminare în masă. Frecvența ieșită din comun a atribuirii unui presupus ”genocid” statului evreu e similară și în alte ziare sau posturi tv apusene de stânga și extremă stânga. Care s-au ocupat de 6 ori mai rar de genocidul real comis de jihadiști arabi asupra musulmanilor negri, africani, din regiunea sudaneză Darfur. În mod similar s-a comportat altă fițuică de extremă stânga anglofonă. E vorba de gazeta de agitprop progresist The Guardian.
Perdanții prejudecăților stângii
Evreii nu sunt, desigur, singurii perdanți ai clișeelor intens negociate la bursele de minciuni de presă. A pierdut și populația yazidi, martirizată de islamiști. Au pierdut negrii din Darfur, creștinii din Nigeria, Mozambic și Congo, creștinii din Orientul Apropiat. Și druzii din Siria. Despre care Sky News mințea că ar fi vorba nu de un grup atacat și supus epurării etnice și genocidului, ci ”clanuri” în luptă ”cu alte clanuri musulmane”, în timp ce Israelul, care le sărise druzilor în ajutor, i-ar manipula, spre a controla, prin ei, teritoriul sirian.
De ce pierd ei toți la capitolul imagine? Pentru că ideologia stângii, la care pune botul presa de stânga, woke, la care se roagă, pe care o slujește cu zelul și abnegația cu care se ”cădea”, vorba lui Bellu Zilber, la partid, cu care se slugărea fanatic la staliniști, legionari și naziști, cere vituperarea pilonilor lumii iudeo-creștine și protejarea celor care le taie cu toporul.
O astfel de presă n-are ce face cu analiza obiectivă și imparțialitatea. Poți să-i fluturi și-un tramvai, ea va continua să mintă, să împroaște, calomnios, cu acuze și cu informații false, știind că își îndeplinește menirea chiar când e forțată, ca mai nou New York Times, sau BBC, să retracteze, să-și ceară scuze, să corecteze veritabile campanii antisioniste denigratoare. Pe care le-am documentat pe acest blog în repetate rânduri.
Înseamnă toate acestea că Israelul (sau SUA) ar trebui să renunțe la presa liberă?
Trebuie renunțat la democrație? La presa liberă? Trebuie ca țările a căror nimicire se pune în scenă, în medii, să înceapă campanii de contra-propagandă?
Câtuși de puțin. Înseamnă că statul evreu și celelalte democrații occidentale trebuie să investească mai mult în informare corectă, liberă, independentă, adevărată și inteligentă, capabilă să demonteze rapid și eficient minciunile de agitprop ale inamicilor lumii libere.
Mai înseamnă că analiștii statului evreu ar face bine să abandoneze vechi iluzii proprii. Cum a fost cea sionistă, potrivit căreia odată reveniți evreii acasă, în țara proprie, proaspăt reconstruită, antisemitismul va dispărea, Israelul devenind un stat respectat ca oricare altul.
Din păcate, e clar că Israelul va continua să fie supus unor standarde duble, delegitimat, demonizat și desființat nu doar regional, ci și global. În acest scop e bine să se înțeleagă că frecvența cu care se minte în presă despre statul evreu și faptele sale constituie un indiciu al forței obsesiei dindărătul minciunilor și al vigorii urmăririi țelului lor destructiv.
Acest obiectiv țintește să demonizeze, să deligitimeze și să desființeze statul evreu indiferent de faptele lui. Pe acest drum și al operațiunii lichidării Vestului, s-a vădit necesară nimicirea instituției occidentale fundamentale, care este presa liberă.
A urmat, normal, prefacerea ei din organ de informare a cetățenilor, de întărire a capacității lor de a-și forma păreri juste despre guvernanții lor și ai altora, în instrument de putere totalitară, în unealtă de distrugere a taberei adverse pentru impunerea propriei ideologii de stânga. Pentru care evreii, un grup meritocratic, trebuie privit cu mefiență și ostilitate, de vreme ce cultivă libertatea și tradiții anti-totalitare, care se opun și comunismului, și idealului echității absolute de concluzie, a egalității de rezultat.
Efectele pierderii războiului de imagine
Între timp, șifonarea imaginii celei mai puternic asediate democrații liberale din lume și demonizarea ei au avansat notabil. Progresul lor a permis militarizarea discursului global antisemit. În acest scop se cere oprirea livrărilor de arme în Israel, sistarea cooperării economice, tehnologice, științifice și militare cu statul evreu, blocarea măsurilor pe care le-ar putea lua spre a-și câștiga războiul anti-terorist. Așa s-a ajuns ca o grămadă de asasini în masă, de violatori, răpitori și schingiuitori, un grup de un rău malign mai evident decât al naziștilor, să fie ajutat din răsputeri de stânga globală, în timp ce victimele lui, deși nu fac decât să se apere și o fac cu o omenie fără egal, sunt calomniate ca ”noi naziști”.
Dar chestiunea e mai largă și îi privește pe ziariștii tuturor țărilor democratice. Maniera în care s-au supus dictatelor stângii și modificărilor ei de limbaj, lărgește fereastra Overton și intensifică manipularea, dezinformarea, intoxicarea media și fraudarea electorală. Toate acestea sapă la adâncime societățile lumii libere, le privează de posibilitatea de a reacționa adecvat la fapte reale de genocid și epurări etnice, termeni pe care minciuna ideologizată a presei de stânga antisemite și pro-teroriste îi erodează, îi golește de sens și de noimă, astfel încât devin ininteligibili și substituibili.
În această incomprehensiune și substituire se pot și se vor ascunde invariabil făptașii. Dacă aceștia din urmă ar avea succes cu evreii, ar continua în forță să omoare creștini (alți evrei ireali) nu doar în Africa, ci și în Europa, în Franța bisericilor arse și vandalizate, cu preoți francezi înjunghiați sau decapitați.
Imagine și identitate
Ajunși aici e bine să facem diferența dintre identități și imagini. Când pare că se pierde războiul pentru cele din urmă, aparențele s-ar putea să ne înșele.
Mai întâi, pentru că etichetele lipite de răuvoitori nu corespund neapărat conținutului rău etichetat.
Apoi, din rațiuni antropologice. Pentru că există, în oameni, o irepresibilă dorință de adevăr. Care, ca uleiul, sfârșește prin a ieși la suprafață, oricât s-ar strofoca agitpropul să-l oprească.
Atunci, propaganda se năruiește, minciuna se sluțește brusc ca muribundul Dorian Gray, iar războiul de imagine aparent pierdut se câștigă într-o clipă, fără vreun efort palpabil.
Căci există încă Dumnezeu. Care e mare. S-avem deci, vorba lui nenea Iancu, ”puțintică răbdare”. Și să rămânem, pe situațiune, călare.
Text publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
