Amurgul neoconservatorismului (II). Reperul Trump

Întrebarea ”Who governs?” (cine conduce, guvernează, se află la conducere) a primit răspunsuri extrem de diferite în America veacului din urmă. Conspiraționiștii au răspuns ferm – evreii. Apoi, masonii. Pe urmă, armenii. Sau japonezii. Marxiștii au construit teorii complicate privind complexul militar-industrial. Extrema dreaptă nu avea îndoieli că sovieticii erau stăpînii lumii. Și așa mai departe. După 9/11, devenise o certitudine că lumea este condusă de straussieni[1]. O variantă ceva mai generoasă afirma că lumea este condusă de neoconservatori. 

Neoconservatorii au avut o influență considerabilă asupra singurei supraputeri mondiale rămase după prăbușirea regimurilor comuniste de tip sovietic – Statele Unite ale Americii. Mai precis asupra politicii externe americane din perioada unipolarității. Invadarea Afganistanului și a Irakului combinau reacția de autoapărare și represalii americane pentru atacurile teroriste mișelești cu axioma neoconservatoare privind “democracy as a universal value” (democrația ca valoare universală). Aceeași abordare o aveau National Endowment for Democracy, Journal of Democracy sau filosoful & economistul indiano-american Amartya Sen. Nu este mai puțin adevărat că încă de la sfîrșitul anilor ’70, deci în plin Război Rece, cînd toată lumea era concentrată asupra confruntării cu Uniunea Sovietică, un fost student al lui Leo Strauss venise cu viziunea necesității invadării Irakului, ”veriga slabă” a lanțului slăbiciunilor care era Orientul Mijlociu lărgit [2].

Neoconservatorismul american și cel britanic a fost intens diversificat. A existat un neoconservatorism de un înalt nivel intelectual și un neoconservatorism pragmatic, orientat mai ales către politică, studii strategice, intelligence, geopolitică. Neoconservatorismul intelectual american s-a manifestat în jurul unor reviste prestigioase (Weekly Standard, Commentary pe vremea lui Norman Podhoretz, The Public Interest, care era însă deschisă către gînditori extrem de diverși, The National Interest, înființată de Irving Kristol, dar deschisă și către realiști, neorealiști), think tanks (American Enterprise Institute, Heritage Foundation), catedre universitare, chiar școli de gîndire (cum era cea de la University of Chicago, a lui Leo Strauss), în diferite administrații de la Washington, D.C. În afară de numele menționate mai sus, lista gînditorilor individuali este interminabilă și plină de personaje care adesea au încălcat granițele rigide, de la Nathan Glazer și Jeanne Kirkpatrick la Charles Krauthammer și Robert Kagan. Cînd Francis Fukuyama intrase în controversă cu Krauthamer, el nu a uitat să îi menționeze ironic pe intelectualii evrei radicali de stînga (unii troțkiști, alții staliniști), care au învățat la City College of New York (pentru că în alte universități nu erau primiți) și care în cîțiva ani au devenit ”părinții fondatori” ai neoconservatorismului (deși Seymour Martin Lipset ori Daniel Bell sau Daniel Patrick Moynihan au avut traiectorii mai complexe, personalizate). Dintre neonconservatorii britanici îl menționez doar pe Philip Blond.

În administrația Bush Jr., prezența neoconservatorilor pragmatici (Paul Wolfowitz, Richard Perle, Elliot Abrams) a fost marcantă, deși influența lor directă s-a exercitat mai degrabă asupra vicepreședintelui Dick Cheney și a lui Donald Rumsfeld, Secretary of Defense, personajele urîte de către elitele ”liberale” americane[3]. Partea pozitivă a întregii tradiții neonconservatoare venea din poziția consecvent anticomunistă, antisovietică, antiextrema stîngă, antitotalitară, fără de care nu era posibilă doborîrea “Imperiului Răului” (the Empire of Evil), Uniunea Sovietică. Neoconservatorii au fost reformiști în promovarea interesului public în politica americană (reamintesc revista lor era The Public Interest) și adepți ai maximalismului strategic de susținere a interesului național american (vezi cealaltă revistă) în politica internațională. 

Neoconservatorismului american și aproape întregul Partid Republican s-au degradat în ritm galopant sub influența lui Donald Trump. Abordarea conspiraționistă a politicii americane și mondiale, negarea rezultatelor alegerilor prezidențiale din 2020, încurajarea organizațiilor de extremă dreapta white suprematist, neofasciste, neonaziste, negarea schimbărilor climaterice și a încălzirii globale, pozițiile antivacciniste, negarea dreptului la avort al femeilor, antiimigraționismul, negarea drepturilor minorităților sexuale, rasismul și restrîngerea prin noi legi a dreptului de vot al negrilor și minorităților, apărarea tezelor politice aberante, dezinformărilor și minciunilor lui Trump, simpatia nedisimulată pentru Orban Viktor (dar și pentru Vladimir Putin), sunt cîteva dintre trăsăturile noului Partid Republican. Abia retrospectiv și comparativ se poate vedea ce standarde înalt calitative avea neoconservatorismul pe vremea președinților Reagan, Bush senior și Bush junior. În ciuda faptului că a fost transformat într-una dintre țintele preferate ale stîngii liberale[4], parte din moștenirea politică a vicepreședinelui Dick Cheney s-a transmis către fiica sa, Liz Cheney (representative din statul Wyoming). Ea a fost printre puținii republicani care au votat pentru suspendarea lui Trump, iar în prezent este vicepreședinta comitetul special al U.S. Congress pentru investigarea atacului din 6 ianuarie 2021 împotriva U.S. Capitol. Ea a devenit ținta unor atacuri puternice din partea susținătorilor lui Trump, care s-au întețit în midterm elections. 

Neoconservatorii pragmatici, Partidul Republican orbanizat-trumpizat, au o agendă precisă în cazul în care se vor întoarce la putere: să epureze comunitatea de intelligence (în primul rînd, Central Intelligence Agency, National Security Agency, dar și alte servicii), Department of Justice (ministerul justiției) și Federal Bureau of Investigation, Pentagonul (de fapt întregul Department of Defense), și State Department. Să nu uităm că recentele percheziții ale reședinței lui Trump din Mar-a-Lago, Florida, au fost ordonate de către Attorney General (Procurorul General) Merick Garland (care conduce și Department of Justice) și executate de FBI. În locul unei simple “curățenii”, ei vor să preia controlul complet al arhitecturii instituționale democratice americane, pentru a-și persecuta inamicii politici și pentru implementarea unei agende radicale. În centrul planului se află încălcarea unui tabu organizațional care durează de la crearea Americii moderne: înlăturarea din funcții a zeci de mii de funcționari publici de carieră și înlocuirea lor cu oportuniștii și loialiștii trumpiști. De fapt, planul a fost pus în practică de fostul președinte în octombrie 2020, care a semnat un ordin executiv (intitulat “Creating Schedule F in the Excepted Service”), a fost un întreg scandal public, dar au venit alegerile, iar Trump a eșuat în planul său de a împiedica punerea în practică consecințelor alegerilor democratice. Acum, planul a fost reactualizat, sunt implicați sute de “planificatori”, s-au făcut liste negre, iar presa de investigație (mai precis Axios) a aflat din mai multe surse întregul plan și l-a dat publicității [5]. 

Totul depinde de rezultatul alegerilor și de finalul investigațiilor justiției americane cu privire la activitățile ilegale ale fostului președinte. Dacă la Casa Albă se va întoarce prietenul lui Orban Viktor, Vladimir Putin și Jair Bolsonaro, discuția privind amurgul neoconservatorismului va căpăta conotații inedite.

NOTE

[1] Adică, de adepții lui Leo Strauss. Știu cît de ușor este să aplici etichete în mod eronat, încît am fost și eu identificat drept straussian după ce am publicat Etica lui Adam. Sau de ce rescriem istoria. Citam din celebra Natural Right and History, dar concluziile mele erau diferite.

[2] Este vorba despre Paul Wolfowitz (singurul care făcea parte deopotrivă din neoconservatorismul teoretic și cel pragmatic, gînditorul strategic cu o carieră redutabilă în administrațiile americane), care pe vremea aceea fusese selectat să facă parte din faimosul experiment de open intelligence ”Team A – Team B” (inițiat de istoricul revoluției bolșevice Richard Pipes pentru a demonstra că estimările universitarilor și cercetătorilor pot avea mai multă acuratețe decît cele ale CIA).

[3] Trebuie făcută o distincție fermă între liberalismul clasic european și ”liberalismul” american, care este de fapt un fel de social-democrație, de socialism, ca să nu mai vorbim de aripile de extrema stîngă.

[4] O mostră reprezentativă a respectivelor atacuri a fost filmul Vice (2018) regizat de Adam McKay, cu Christian Bale în rolul lui Dick Cheney și cu o distribuție prestigioasă.

[5] Jonathan Swain, “A radical plan for Trump’s second term”, Axios, July 22, 2022, https://www.axios.com/2022/07/22/trump-2025-radical-plan-second-term .