Încă de la începutul războiului, Statele Unite au așezat România în coaliția care trebuia să susțină activ Ucraina. Lucru confirmat de invitarea lui Klaus Iohannis la teleconferința ținută de Joe Biden la 19 aprilie 2022[1]. Din Europa de Est participau doar Polonia și România. Restul invitaților erau liderii Franței, Germaniei, Italiei, Japoniei, secretarul general NATO, președinta Comisiei Europene și președintele Consiliului European.
Paradigma naționalistă de politică externă și parteneriatul strategic cu SUA
România a optat în 2005 pentru o alianță strategică cu SUA. Evoluțiile politice din arealul extins al Mării Negre, agresiunea Rusiei, mai întâi împotriva Georgiei, apoi a Ucrainei, au crescut interesul Statelor Unite pentru România. Această evoluție era greu de prognozat acum câțiva ani.
Statutul de partener al SUA presupune și o coordonare adecvată între București și Washington, pe toate marile dosare de politică externă și securitate. Agresiunea declanșată de Vladimir Putin împotriva Ucrainei este cea mai importantă dintre ele. Felul în care se va încheia războiul are o importanță capitală pentru destinul Europei de Est, și pentru securitatea europeană în general.
Sistemul Patriot donat de România va ajuta Ucraina să iasă victorioasă din acest război. În acest fel, Bucureștiul și-a urmărit consecvent interesul național. Și a confirmat cu această ocazie că a abandonat agenda etno-centristă și revizionistă, construind relația cu Ucraina, cel mai important vecin al României, pornind de definirea obiectivului strategic într-o paradigmă occidentală. Care înseamnă consolidarea statului ucrainean și nu slăbirea acestuia.
Donarea unui sistem Patriot către Ucraina, nu afectează securitatea României. Bucureștiul a cumpărat 7 sisteme Patriot, dintre care 4 au fost deja livrate. Din acestea doar 2 sunt operaționale. Unul dintre cele două sisteme Patriot care încă nu a fost pus în funcțiune va pleca către Ucraina, care are atât de multă nevoie de el.
Prizonierii istoriei (prost înțelese)
Încă înainte de destrămarea Uniunii Sovietice, puterea neo-comunistă instaurată la București, în frunte cu Ion Iliescu, s-a manifestat împotriva independenței Ucrainei. Motivele sunt greu de descifrat. Relațiile speciale ale lui Iliescu cu Mihail Gorbaciov, încercarea de a repara printr-un puseu naționalist gafa semnării în aprilie 1991 a tratatului cu Uniunea Sovietică, sau pur și simplu incapacitatea de a înțelege procesele din URSS, au condus (sau cel puțin au contribuit) la votarea în unanimitate la 28 noiembrie 1991, de către cele două camere ale Parlamentului României a unei declarații referitoare la referendumul pentru independența Ucraina, care urma să se desfășoare la 1 decembrie 1991. Pe scurt, România emitea pretenții teritoriale față de Ucraina în cazul în care aceasta devine independentă. Referendumul, potrivit parlamentarilor de la București, “nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor românești anexate abuziv de fosta URSS, teritorii care nu au aparținut niciodată Ucrainei și sunt de drept ale României”. Este vorba – aflăm dintr-un paragraf mai sus – de “teritoriile românești – Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum și județele din sudul Basarabiei” – anexate de URSS în urma Pactului Ribbentrop-Molotov[2]. Era o fisură logică evidentă, de vreme ce România nu revendicase „teritoriile istorice românești” de la Mihail Gorbaciov, de vreme ce URSS le anexase în 1940, ci de la Ucraina, care amenința acum cu ieșirea din URSS, dorind să devină independentă.
Rezultatul referendumului ucrainean a contribuit decisiv la destrămarea Uniunii Sovietice. O săptămână mai târziu, la o casă de protocol din pădurea Belovejskaïa Pouchtcha, președinții Belarus, Federației Ruse și Ucrainei au semnat certificatul de deces al URSS. Ultima ceremonie funerară, la care au fost chemate toate rudele, s-a petrecut la Alma Ata, unde s-au semnat și actele de succesiune, iar fostele republici sovietice și-au început drumul lung și dificil al independenței.
Declarația Parlamentului României a fost multă vreme considerată la Kyiv drept afirmarea unor pretenții teritoriale. Bucureștiul a recunoscut oficial independența Ucrainei în ianuarie 1992. Adrian Severin, deputat în parlament la acea dată, scria recent că România „renunțase implicit” la declarația din 1991[3], în momentul în care recunoscuse independența Ucrainei. „Nefăcând nici o rezervă cu privire le vreun teritoriu, recunoașterea a însemnat renunțarea implicită la Declarația din 1991”. De la Kyiv, lucrurile se vedeau însă alt fel. Ambasadorul României în Ucraina, Ion Bistreanu, a povestit în memoriile publicate acum mai bine de un deceniu, cum adesea era întrebat „când veți anula Hotărârea parlamentului din decembrie 1991?”. Iar România era, potrivit sondajelor de opinie, percepută ca a doua mare amenințare (după Rusia) la adresa independenței și integrității teritoriale a Ucrainei” [4].
În primii ani după destrămarea Uniunii Sovietice, relațiile româno-ucrainene au fost extrem de reci și abia câștigarea alegerilor de către Emil Constantinescu și Convenția Democratică au creat premisele încălzirii lor. Primul pas în renunțarea la o agendă revizionistă a fost făcut în 1997[5], odată cu semnarea tratatului politic de bază dintre cele două țări și a tratatului de frontieră (2003)[6].
…și ai etno-business-ului
În primul deceniu după Ceaușescu, Ministerul de Externe de la București a învățat să-și promoveze agenda anti-ucraineană invocând principii europene. Una dintre cele mai de „succes” operațiuni a fost blocarea relației politice cu Ucraina în certuri pe tema drepturilor minorităților. O comparație între relațiile dintre Ucraina și Polonia, Slovacia, Ungaria, și cele dintre Ucraina și România este copleșitoare. În cazul Bucureștiului mai toată relația bilaterală se reducea la lucrările comisiei pentru minoritățile naționale pentru care MAE făcuse o obsesie. România nu rata nici o ocazie să sublinieze că locul Ucrainei nu este în Europa, ci în zona de influență a Rusiei, adică în russki mir. Mulți ani, MAE de la București s-a încăpățânat să continue această politică în ciuda faptului că parteneri importanți ai României i-au recomandat să-și reevalueze politica răsăriteană.
Federația Rusă, Ucraina, dar mai ales Republica Moldova au oferit oportunități de afaceri, de câștigare de bani ușori intermediind redobândirea cetățeniei române. Legislația românească permite membrilor familiilor celor care au trăit în granițele României interbelice, pe teritoriile anexate mai apoi de Uniunea Sovietică, să primească cetățenia română ca un soi de reparație pentru că aceste teritorii au fost cedate fără să fie apărate în 1940. Autoritățile de la București refuză să facă public numărul cetățeniilor oferite. Acesta trebuie să fie însă foarte mare, probabil că se apropie de 1,5 milioane. Doar pentru Republica Moldova cifrele vehiculate sunt de peste un milion. Rețele redutabile de falsificat documente de identitate interbelice au funcționat pe ruta Moscova, Odessa, Cernăuți, Chișinău, lucru relatat pe larg în ultimele două decenii de investigații jurnalistice[7]. Faptul că legislația ucraineană interzice dubla cetățenie crea dificultăți etno-business-ului Bucureștiului, fără însă să-l întrerupă.
Bucureștiul finanța, din bugetele MAE și ale Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, o rețea de asociații și fundații care uneori promovau un discurs anti-ucrainean și idei revizioniste, fluturând „drepturile istorice românești” asupra unor teritorii din Ucraina. Ceea ce tensiona și mai mult relația cu autoritățile locale din Cernăuți și Odessa dar și cu cele centrale, de la Kyiv.
După 2010, atitudinea României față de Ucraina a început să se schimbe treptat[8]. Anexarea Crimeii de către Rusia a fost un moment important în reformularea liniei de politică externă a României față de Ucraina. Bucureștiul a urmat calea Varșoviei de susținere a Ucrainei, și nu a Budapestei, de șantajare a Kyiv-ului și de blocare a apropierii acestuia de Occident. Dar această poziționare nu semnifica neapărat o abandonare a paradigmei etno-naționaliste. Acest lucru a devenit evident în toamna 2020, când MAE a debordat din nou de imaginație, inventând un nou obstacol în dezvoltarea relațiilor dintre București și Kyiv. Ministrul Bogdan Aurescu a cerut ca Ucraina „să recunoască oficial inexistența limbii moldovenești”. Răspunzând la 3 mai 2022, unei cereri adresate de presshub.ro, MAE subliniază faptul că de doi ani solicitarea privind inexistența „a fost reiterată în toate contactele”, la toate nivelurile[9].
La 19 februarie 2022, când emoția generată de informațiile privind iminentul atac al Rusiei cuprindea mai toate cancelariile lumii, ministrul român de externe i-a cerut omologului său ucrainean, Dmitri Kuleba, aflat la Munchen, la Conferința pentru Securitate, intensificarea dialogului bilateral „pentru soluționarea problemei drepturilor identitare, cu accent pe cele privind educația în limba română…. recunoașterea inexistenței așa-zisei «limbi moldovenești» cu efectele de rigoare” [10]. Asta îl muncea pe șeful diplomației românești cu cinci zile înaintea de invazia rusească. Iar cu mai bine de două săptămâni înainte, președintele Klaus Iohannis, într-o convorbire telefonică cu Vlodimir Zelenski, „a reiterat așteptarea ca, pornind de la recunoașterea identității între limba română și așa-zisa <limba moldovenească>, confirmată de partea ucraineană în luna aprilie 2021, Ucraina să recunoască oficial inexistența <limbii moldovenești>”[11].
Care era miza acestui demers pentru MAE de la București? Dacă Ucraina scoate din nomenclatorul de la recensământ denumirile de „moldovean” și „limbă moldovenească” iar pe cei care se declară moldoveni i-ar trece la rubrica români, atunci minoritatea românească din Ucraina ar ajunge la 410.000 de persoane, prin încorporarea celor 258.600 care se declară moldoveni[12]. Și atunci, românii ar fi după ruși, cea mai numeroasă minoritate. Nu e clar ce câștigă Bucureștiul de pe urma acestei politici. Există riscul, însă, ca unii dintre cei care la recensămintele anterioare s-au declarat moldoveni, să refuze să se declare români. Oricum, obiectivele din spatele acestei politici a MAE nu sunt foarte clare și asumate. Un singur rezultat este însă evident: relațiile dintre România și Ucraina erau încă blocate la începutul anilor 2020. Insistența Bucureștiului pe subiecte de limbă, religie, etnie, confirma faptul că diplomația românească rămăsese într-o logică etno-centristă, de secol XIX.
Nici măcar războiul pe scară largă declanșat de Rusia împotriva Ucrainei n-a determinat MAE al României să-și modifice agenda. Prioritatea a rămas în continuare „limba moldovenească”, „drepturile minorității române din Ucraina”, protejarea preoților români din nordul Bucovinei care au rămas în subordinea Patriarhiei Moscovei.
În primele zile ale invaziei, România a dat semnale contradictorii. În prima postare de pe rețelele sociale, din 24 februarie 2022, președintele Iohannis scrie: „Îi asigur pe toți cetățenii români de pe teritoriul Ucrainei că România, inclusiv prin misiunile sale diplomatice și consulare, este pregătită să ofere asistență consulară necesară. Niciun cetățean al României nu are motive să se teamă!” Adică pe teritoriul Ucrainei sunt mulți cetățeni români, nu doar turiști? Cine sunt ei, în condițiile în care prin Constituție, Ucraina interzice dubla cetățenie? Deci această campanie de oferire de pașapoarte (în realitate o veritabilă afacere) a fost o politică asumată a statului român, la cel mai înalt nivel. Peste câteva ore, pagina de facebook a președintelui Iohannis a publicat o a doua postare (parcă pentru a o corecta pe prima), în care România se delimitează de politica revizionistă a lui Putin: „ultimii revizioniști ai istoriei trebuie să știe că lumea pe care vor să o reînvie a apus demult”.
NOTE:
[1]Participarea Președintelui României, Klaus Iohannis, la consultări găzduite de Președintele Statelor Unite ale Americii, Joseph R. Biden, cu lideri internaționali, ai instituțiilor Uniunii Europene și NATO pe tema contracarării consecințelor agresiunii Federației Ruse împotriva Ucrainei, 19 aprilie 2022, https://www.presidency.ro/ro/media/politica-externa/participarea-presedintelui-romaniei-klaus-iohannis-la-consultari-gazduite-de-presedintele-statelor-unite-ale-americii-joseph-r-biden-cu-lideri-internationali-ai-institutiilor-uniunii-europene-si-nato-pe-tema-contracararii-consecintelor-agresiunii-federatiei-ruse-impotriva-ucrainei.
[2] Monitorul oficial al României, an III, no. 243, partea I-a, vineri, 29 noiembrie 1991.
[3] Adrian Severin, Nu luați numele reîntregerii în deșert!, 11 aprilie 2023, https://www.cotidianul.ro/nu-luati-numele-reintregirii-in-desert/.
[4] Ion Bistreanu, Chișinău 92. File de jurnal, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2023, pp. 230-231.
[5] Monitorul oficial al României, nr. 157 din 16 iulie 1997.
[6] Ibidem, nr. 348 din 21 aprilie 2004.
[7] Oxana Mihailova Gabriel Bejan, Investigație. Fabrici rusești de cetățenii românești sau cum îți „găsește” Kim din îndepărtata Bașchiria niște bunici în Basarabia, pentru 7500 de euro, 11 mai 2023, https://hotnews.ro/investigatie-fabrici-rusesti-de-cetatenii-romnesti-sau-cum-ti-gaseste-kim-din-ndepartata-baschiria-niste-bunici-n-basarabia-pentru-7500-de-euro-66287 ; Oxana Bodnar Gabriel Bejan, Operațiunea „Cum o mutăm pe bunica de la Kiev la Cernăuți” – delicata problemă a „redobândirii” cetățeniei românești, cu acte false, pe axa Ucraina – România, 3 ianuarie 2024, https://hotnews.ro/operatiunea-cum-o-mutam-pe-bunica-de-la-kiev-la-cernauti-delicata-problema-a-redobndirii-cetateniei-romnesti-cu-acte-false-pe-axa-ucraina-romnia-24885 .
[8] Teodor Baconschi, Legătura de chei – o mărturie diplomatică, București, Editura Spandugino, 2024, pp. 86-93.
[9] www.presshub.ro 4 mai 2022.
[10] Întrevederea ministrului afacerilor externe Bogdan Aurescu cu ministrul ucrainean al afacerilor externe Dmytro Kuleba, în marja Conferinței de Securitate de la München, https://www.mae.ro/node/57818.
