“După seismul din 6 septembrie din Saxonia-Anhalt, replicile de duminică din Mecklenburg-Pomerania Occidentală și Berlin au avut o violență fără precedent. Dincolo de soarta cancelarului Friedrich Merz și a coaliției sale, ele au scos la lumină fisurile modelului politic german moștenit din perioada postbelică. La Schwerin, pentru prima dată după 1949, CDU a rămas în afara unui parlament regional, nereușind să depășească pragul de 5%, în fața AfD, un partid xenofob și naționalist care își afișează simpatiile față de cel de-al Treilea Reich.
La Berlin, pentru prima dată, partidul de extremă stângă Die Linke — moștenitor al partidului unic din fosta RDG, antisemit, anticapitalist și antisistem — se află în poziția de a conduce un land. Întemeiat pe respingerea extremelor și pe consens, sistemul politic german se clatină…
Cancelarului Merz nu-i mai rămân decât opțiuni proaste după „dezastrul său electoral”. Demisia lui nu ar restabili stabilitatea. Condamnat din punct de vedere politic, el a ales să rămână pentru a-și duce la capăt reformele și pentru a încerca să readucă țara pe drumul cel bun. Este puțin probabil ca partenerii săi social-democrați de coaliție să-i susțină demersul. Dar provocarea unor noi alegeri nu ar face decât să confirme ascensiunea AfD și a Die Linke. Deși slăbit, Merz se prezintă drept garant al „viitorului democratic” al Germaniei.
Cum s-a ajuns aici? Ascensiunea AfD și cea a Die Linke nu se limitează la landurile fostei RDG, dar acolo obțin cele mai bune scoruri, iar alegerile le servesc drept catalizator, pe măsură ce fac să explodeze „Volksparteien” tradiționale, CDU și SPD. Aceste partide, despre care se presupunea că reprezintă categorii diverse ale populației, mai degrabă decât un grup social, o clasă sau o ideologie, și-au pierdut identitatea. În fosta RDG, ele au păcătuit prin aroganță, promițându-le „peisaje înfloritoare” (Helmut Kohl) est-germanilor, care au interpretat aceste cuvinte drept promisiunea unei prosperități ce urma să însoțească trecerea la sistemul democratic.
Șocul trecerii la economia de piață a fost brutal. Aproape un milion de est-germani au plecat în Vest pentru a-și găsi de lucru. Considerați „învechiți”, muncitorii din uzinele perioadei comuniste erau condamnați la șomaj. În timp ce CDU și SPD pretindeau că le insuflă „cultura democratică”, partidul neonazist NPD, iar apoi AfD, se infiltrau în sistemul asociativ pentru a-i atrage pe tinerii lipsiți de ocupație în cluburi de fotbal sau de tenis de masă… Dar, mai presus de toate, ele le ascultau frustrările. După prima declasare socială, a urmat o a doua, atunci când „elitele educate” din Germania de Vest au venit să ocupe locurile de muncă înalt calificate din landurile fostei RDG. Apoi, o a treia, odată cu valul migrator din 2015. În comparație cu landurile din Vest, cele șase landuri din Est numără mai puțini imigranți. Dar aceștia ocupă acolo locuri de muncă înalt calificate: în Saxonia-Anhalt, un medic din trei este de origine străină. Xenofobia și respingerea „lecțiilor trecutului” s-au grefat treptat pe dezamăgirea față de sistemul democratic. Iar neîncrederea a sfârșit prin a se răspândi și în Vest.
Un factor agravant este faptul că, în douăzeci de ani, Germania a trecut de la un sistem cu trei partide, în care liberalii jucau rolul de partid-pivot pentru formarea unei majorități împreună cu SPD sau CDU, la un sistem cu șase partide, odată cu ascensiunea Verzilor, a Die Linke și a AfD. Acest sistem face formarea coalițiilor atât de complicată, încât alternanța la putere este compromisă: de la alegerea Angelei Merkel, în 2005, Germania a fost guvernată de patru „mari coaliții” CDU-SPD, dintre care trei sub conducerea lui „Mutti”.
Slăbirea democrației germane, care se dorea exemplară, și-a avut rădăcinile în consensul, adesea steril, ridicat de cancelară la rangul de virtute cardinală. Nici de dreapta, nici de stânga. Emmanuel Macron era încă student la Sciences Po atunci când Angela Merkel și-a însușit această maximă. Cancelara a explicat adesea că ar fi putut ajunge foarte bine în rândurile social-democraților. Hazardul a făcut ca ea să ajungă printre conservatorii CDU, în elanul reunificării, ceea ce nu a împiedicat-o să-și împingă ideile tot mai departe pe terenul SPD, pentru a slăbi mai eficient stânga.
Pentru a seduce o majoritate, fiziciana s-a transformat într-un ucenic vrăjitor, încetând să mai respecte ADN-ul uniunii creștin-democrate CDU-CSU. Astfel, ea a sacrificat serviciul militar, o adevărată vacă sacră a conservatorilor. La câteva luni după ce impusese prelungirea duratei de funcționare a centralelor nucleare, a făcut cale întoarsă și a decis închiderea lor după catastrofa de la Fukushima. Dependența sa crescândă de gazul rusesc al lui Vladimir Putin a fost însoțită de o reorientare a politicii sale către Est. Rezultatul: Germania plătește astăzi cea mai scumpă energie din Europa. Dar politica sa de „primire” în timpul valului migrator din 2015 a deschis, cu siguranță, cea mai mare breșă în nava CDU, provocând acest naufragiu politic cu efect întârziat. Merkel a ignorat maxima lui Konrad Adenauer: „Nimic la dreapta CDU.” În timpul crizei datoriei grecești, ea își calificase propria politică de salvare financiară drept „alternativlos” („fără alternativă”)… Transformând CDU într-un partid de centru, ea a deschis un bulevard politic pentru Alternative für Deutschland.”
Sursa: Le Figaro
