Prin amabilitatea Editurii Vremea, vă prezentăm un fragment din volumul « Gheorghe Tașcă, Un economist în misiune diplomatică la Berlin (1930-1932). Memorii și însemnări (1924-1949). Vol. I » , Ediție îngrijită de Ioan Opriș şi Alexandra Filotti Studiu introductiv de Ioan Opriș; Note de Ioan Opriș și Alexandra Filotti; Index de Alexandra Filotti; Traduceri de Andrei Filotti (din franceză) şi Alexandra Filotti (din germană), Editura Vremea, București, 2021.
Nota editorilor
Memoriile lui Gheorghe Tașcă au fost scrise pe 3 caiete, manuscrisul fiind păstrat de familia diplomatului, și copiat cu râvnă de nepoata acestuia, Alexandra Filotti. Cartea a rezultat la inițiativa doamnei Alexandra Filotti, care a făcut și demersurile necesare pentru recuperarea documentelor privitoare la bunicul său, aflate la CNSAS și Ministerul de Externe.
Notațiile autorului cuprind anii 1924-1949, fiind aproape zilnice în timpul mandatului diplomatic din capitala Germaniei. În rest, suferă de disparități, nemaipăstrând cadența cronologică. Pentru anii 1940, autorul le-a adiționat extrase semnificative din lucrări semnate de Grigore Gafencu, William Bullitt, D.S. Dallin și o evaluare specială privind Dunărea și Strâmtorile, semnată de Florin Al. Mironescu. Acestea completează textul și permit să-i evaluăm preocupările.
Pentru o cât mai bună înțelegere a textului, am optat pentru adecvarea ortografiei și punctuației – de câte ori a fost nevoie; am suprimat u-urile finale la unele cuvinte (ca războiu) și am preferat z în loc de s la cele care cereau aceasta (ex. cauză, dezvoltare, caz, criză, devize ș.a.). La fel am procedat cu cele terminate în i și nu în e ca la autor (condițiuni, comisiuni, operațiuni etc.). Am păstrat, în schimb, grafia originală pentru anumite cuvinte ca prieten, voeşte, să rămâie, care dau culoare textului şi amintesc, într-o anumită măsură, spiritul epocii, fără să împiedice înţelegerea globală a textului. Anumite prescurtări din text sau cuvinte lipsă le-am completat, utilizând paranteze drepte, alteori le-am îndreptat în mod tacit. Pe cele mai frecvente le-am prezentat în Abrevieri. Am introdus tot paranteze drepte la omisiunile din text marcate de autor. Cuvintele sau textele care erau subliniate în original au fost redate în carte cu caractere italice. Toate aceste demersuri conduc la o cursivitate și claritate mai bună a textului. Textul autorului este lapidar, însemnările fiind făcute, credem, zilnic; beneficiază astfel de o anume spontaneitate și oferă impresii directe, care sunt pătrunzătoare și deduse dintr-un anume context: dineu, reuniune, spectacol, întâlnire, călătorie etc.
Dotat cu o fină capacitate de observație, bun analist și evaluator, descrierile, portretizările și caracterizările lui Gheorghe Tașcă sunt realiste și au o mare valoare documentară.
Notele făcute de noi s-au limitat la informații strict necesare.
Mulțumiri îndreptățite pentru sprijinul colegial acordat le adresăm dr. Silviu Moldovan (Arh. CNSAS), dr. Iulian Boțoghină (Arh. Militare Pitești), dr. Doru Liciu (Arh. Diplomatică – MAE) și doamnei Ioana Boca (Fundația Academia Civică) care au înlesnit accesul la documentele ce-l privesc pe Gheorghe Tașcă. Textul memoriilor a fost procesat și corectat în forma finală de doamna arh. Alexandra Filotti, iar introducerea și notele au fost procesate de doamna Manuela Țuhașu, ajutorul lor fiind neprecupețit. Un grupaj de fotografii provine de la Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad, mulțumim și aici dlui dr. Mircea Mamalauca pentru gentilețea cu care a răspuns solicitării noastre; celelalte fotografii aparțin familiei Filotti. Tehnoredactarea arborilor genealogici aparține doamnei Carmen Dobre.
Mulțumirile noastre se îndreaptă și spre Editura Vremea, prin grija și competența căreia cartea se prezintă sub o formă grafică deosebită, cu toată gratitudinea pentru bunăvoința doamnei Silvia Colfescu.
Posteritatea îi recunoaște lui Gh. Tașcă mari merite, contribuțiile sale la fundamentarea teoriei economiei sociale, cu implicarea și rolul statului, în armonie cu interesele individuale sunt evocate ca argumente pentru consolidarea unei societăți cât mai echitabile pentru toți membrii săi[1].
Biografia lui Gheorghe Tașcă scrisă de fiica sa Elisabeta (Flory) Filotti
Tatăl meu, Gheorghe Tașcă, s-a născut la 30 ianuarie 1875 în satul Bălăbănești, pe atunci în Jud. Tutova. În actul lui de naștere e trecut născut în comuna Lungești, pentru că în momentul acela primăria funcționa în comuna Lungești. Bunicul meu, Gheorghe Tașcă, era un răzeș înstărit, adică avea ceva pământ și două bucățele de vie. Presupun că totuși creștea cu oarecare greutate pe cei 12 copii ai lui, dintre care tatăl meu era al cincilea și primul băiat după patru fete. Bunicul meu împlinea și câteva funcții din când în când. Așa știu că fusese perceptor și într-o noapte au venit hoții să-i fure banii adunați pentru percepție. Împotrivindu-li-se, ei l-au lovit în cap cu un ciomag. De atunci rămăsese cu o gaură în cap pe care și-o acoperea cochet cu o șuviță de păr ondulat și alb. Bunica era născută Dabija și era foarte mândră de originea ei, căci spunea întotdeauna că bunicul ei fusese sluger. Cu toate că nu știa să scrie, avea mult haz și umor în povestirile ei, care se terminau întotdeauna cu o poantă, și cred că de la ea moștenise tata darul povestirii. Cerându-i-se tatei în iunie 1942 un certificat de origine etnică, a scos unul de la Bălăbănești, care este un adevărat arbore genealogic: „Sunt fiul lui Gheorghe Tașcă, fiul preotului Ion Tașcă, fiul preotului Petre Tașcă, fiul lui Stan Tașcă. Mama era fiica lui Vasile Dabija și a Catincăi, fiica slugerului Dumitrache Tașcă. Vasile Dabija era fiul lui Gavriliță Dabija. Toți erau de origine etnică română și de religie ortodoxă.” Nimeni nu a mai pus la îndoială originea etnică a tatei.
Tatăl meu, căruia acasă i se spunea Iorgu, după cele patru clase primare făcute la Bălăbănești, a fost trimis la Bârlad la liceu. Aici ședea în gazdă la sora lui, Tinca Procopiu, mama celui care a devenit mai târziu academicianul Ștefan Procopiu. Țața Tinca avea o casă grea. Nu avusese încă, când ședea tatăl meu acolo, pe toți cei șapte copii ai ei; dar bărbatul ei – mi s-a povestit – fusese nedreptățit la avansare, era nervos și înrăit și avea o leafă mică. Bunicul, ca să-i ajute și să se ajute, pusese pe tata acolo în gazdă și probabil că în schimb aducea tot felul de merinde de la țară. La Bârlad mai locuia și un unchi al tatălui meu, avocatul Sterian Dimitriu, însurat cu o soră a bunicii mele. Tatăl meu se ducea des pe la ei, iar fetele lui Moș Sterian: Elena, care mai pe urmă a fost directoarea liceului de fete și Maria, care făcuse medicina și era doctoriță la București, îl apreciau mult și făceau mare haz de povestirile lui.
Nu știu mult despre anii copilăriei tatălui meu. Vara, în afară de copii, veneau și mulți nepoți la bunicii mei. Erau copiii Dragomir, copii ai unei surori a tatei, măritată cu un negustor de la Bârlad. Sora tatei murise la nașterea celui de al cincilea copil, iar Dragomir se lupta să-i crească fără să le dea o mamă vitregă. Ștefan Procopiu petrecea aproape toată vara la țară. Bunicul avea o casă simplă, cu două odăi separate printr-o tindă, în față cu o prispă. În spate era bucătăria de iarnă, care servea vara de dormitor copiilor și în curte era bucătăria de vară, mai spațioasă. Dar ograda era mare, cu un grajd pentru cai și vite în fund. Erau și mânji și viței printre ei, cu care ne jucam ca copii. În spatele casei era o livadă cu mulți pomi fructiferi iar fructele se mâncau direct din pom. Într-un colț al ogrăzii era un zâmnic, unde bunicul aducea vara pepenii cu căruța și copiii mâncau harbujii chiar la gura zâmnicului, fără să-i mai aducă în casă. Peste zi duceau și aduceau vitele de la păscut. Când nu erau copiii, vitele se trimiteau la imașul comunal și mare ne era mirarea când vedeam vacile știind exact în ce ogradă să intre atunci când erau aduse cu turma de la imaș.
Tata a trecut bacalaureatul la Iași cu nota 6,70, iar actul de bacalaureat poartă data de 20 februarie 1896. După ce și-a trecut bacalaureatul, s-a înscris la Facultatea de drept din București. De pe vremea aceea nu știu mare lucru despre el. După ce și-a luat licența, s-a înscris ca avocat în baroul de Ilfov. Actul de înscriere poartă data de 10 decembrie 1898 și e semnat de decanul baroului, Gh. Danielopol.
Cam pe vremea aceea a devenit secretarul lui Nicolae Basilescu, avocat și industriaș, care avea terenuri la Bucureștii Noi, unde avea o casă mare și frumoasă într-un parc tot atât de mare și frumos. Această colaborare cu Basilescu s-a transformat în prietenie și a durat până la moartea lui Basilescu în 1937, în pofida multora care-l acuzau și-l invidiau. Tata a stat într-o vreme la Bucureștii Noi și mi-a povestit că multe din lecturile lui le-a făcut în tramvaiul cu care parcurgea într-un timp destul de lung distanța Bucureștii Noi – București și care, având un singur rând de șine, trebuia așteptat tramvaiul venind dimpotrivă și apoi intra pe șine vagonul în sens contrar. Basilescu avea un pied-à-terre la Hotelul Capșa la București unde dormea câteodată când avea o recepție care-l reținea în oraș. Aici avea el și dosarele, hârtiile și cursurile, căci între timp devenise profesor la Facultatea de drept. Multă lume îl critica pe Basilescu; tatăl meu i-a fost însă un prieten fidel și devotat, iar Basilescu l-a ajutat mult la începutul carierei sale. El a fost și unul din martorii tatei la căsătoria lui și unul din martori la căsătoria mea.
În 1905, tata s-a însurat cu Dra Cordelia Demetriescu, fiica profesorului și directorului de la Liceul Sf. Gheorghe, Anghel Demetriescu. Bunicul meu din partea mamei murise în 1903. Mama avea multe cunoștințe și regina Elisabeta o aprecia foarte mult. Ea a trimis-o în Germania și în Anglia să urmeze cursurile surorilor de caritate, pentru a organiza după acele modele Institutul surorilor de caritate „Regina Elisabeta”. Când s-a logodit cu tata, mama era directoarea acestui institut. Ea a demisionat din funcția ei și la 4 decembrie 1905 a avut loc nunta părinților mei. Dna Const. Arion, soția Ministrului Cultelor și prietenă a mamei, a dat o recepție în onoarea tinerilor miri, care, în aceeași seară, au plecat la Paris, unde tata urma să-și pregătească doctoratul în Economie Politică. Era o disciplină destul de nouă pe vremea aceea. Printre hârtiile tatei am găsit certificatul de la Paris în Științele juridice trecut cu elogii la 30.V.1906, diploma de doctor în drept datată la 29.VI.1907 și echivalența românească din 29.XII.1908. Subiectul tezei de doctorat a fost: Considérations sur les lois relatives à la propriété rurale en Roumanie, Angleterre et Irlande. Étude de droit comparé.
Întors la București, tata s-a prezentat la un concurs pentru catedra de economie politică la Universitate. Concursul la care reușise a fost casat de Spiru Haret, care avea alt candidat liberal. Tatăl meu s-a prezentat a doua oară și de data aceasta reușita nu i-a mai fost contestată. Într-o notiță a tatei am găsit că a fost numit:
conferențiar în 1911-1920
Profesor la Facultatea de drept 1920-1940
Profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale 1913-1935.
Tata făcea politică cu Take Ionescu și se alesese deputat conservator-democrat (gruparea takistă) la Colegiul III înainte de a pleca la Paris, căci în audiența pe care a avut-o la Regele Carol I când s-a logodit, regele l-a întrebat despre circumscripția sa electorală: ca toți takiștii, la izbucnirea Primului Război Mondial, și fiindcă simpatiile lui personale se îndreptau spre Antantă, milita pentru intrarea în război alături de Aliați. Atunci a început și activitatea de conferențiar a tatei. El a făcut o conferință care a avut mult răsunet, Moartea unei legende. Legenda era invincibilitatea armatei germane, care fusese oprită în avansarea ei pe Marna în septembrie 1914.
În martie 1913 s-au pus bazele Academiei de Comerț. Ea a început activitatea întâi modest în câteva încăperi deasupra Teatrului Mic, în stânga Fundației Carol. Profesorii de care îmi aduc aminte au fost Anton Davidoglu, Stoicovici, Bungețeanu, Brancovici. După terminarea războiului, Academia a funcționat tot acolo, până la clădirea noului local din Piața Romană în toamna anului 1929, însă tatăl meu și cu Prof. Iorga (care preda Istoria Comerțului) își țineau cursurile în Aula Fundației pentru că numărul studenților ce audiau era prea mare pentru a încape în camerele vechii Academii.
La declararea războiului în august 1916, tata a fost mobilizat la Ministerul de Război la secretariatul general până la 1 octombrie 1916, când a fost asimilat cu gradul de colonel și detașat pe lângă Legația Română din Petrograd în funcția de curier diplomatic. La 1 aprilie 1918 a fost demobilizat. Tata a rămas deci în București până aproape de căderea Bucureștiului, pe urmă a călătorit în misiunea sa de curier diplomatic la Petrograd. Călătoria dura cam 8-10 zile dus, 8-10 zile întors, ședea câteva zile la Petrograd și 3-4 zile acasă, adică la via Miroasa, pe care o arendase lângă Bârlad și unde mama și noi copiii am stat iarnă și vară până în 1920. Așteptam aceste vizite cu nerăbdare, căci tata avea multe de povestit și avea un haz și un dar nespus în a povesti. Ne descria vizitarea Kievului și a bisericilor cu bogăția de icoane și ne impresiona tot ce ne spunea. Pe urmă revoluția rusească în prima ei fază cu Kerenski în primăvara anului 1917 și în a doua fază din noiembrie 1917. Atunci ne-a vorbit de multă lume cu care a călătorit. Îmi aduc aminte de numele lui Cincinat Pavelescu și Onisifor Ghibu.
În noaptea anului nou 1917 pleca din nou la Iași pentru a se prezenta la Minister și a plecat cu valiza diplomatică. Era un tren ticsit peste măsură, cu toți permisionarii care se întorceau la posturile lor. Trenul mai avea și vagoane de marfă și cisterne cu petrol. În gara Ciurea, puțin înainte de Iași, unde este o pantă, trenul a pornit la vale și a deraiat. Vagoanele cu petrol s-au aprins și accidentul a fost fioros. Toată lumea care era înghesuită pe culoar sau care ieșise pe culoar să vadă de ce gonește trenul așa a fost ucisă, deoarece trenul s-a răsturnat pe partea culoarelor. Cei de pe tampoane au fost striviți. Băncile din compartimentul tatei s-au desfăcut și i-au strivit piciorul tatei și umărul librarului
Sfetea care era și el în tren. Tata, șchiop cum era, a organizat salvarea celor din vagon. Unul din pasageri se cățărase sus pe geam, uitându-se cum avansează focul și calculând timpul necesar salvării. A fost scoasă toată lumea din vagon și toate bagajele, până și săbiile ofițerilor. Însă pe peron erau echipaje de soldați trimiși în ajutor care devalizau pe cei scăpați. Aceia care i-au ajutat tatei să iasă din vâltoare l-au buzunărit, i-au luat ceasul și valizele, el apărând valiza diplomatică pe care a salvat-o. Mama a plecat a doua zi să-l caute și, după ce l-a găsit, să-l îngrijească.
Tata ne spunea întotdeauna că, dacă pierdem războiul, el nu se mai întoarce la București, ci se stabilește la Iași, cu tot riscul de a pierde ce aveam dincolo. Din fericire nu s-a ajuns la această extremitate. După pacea separată cu Germania la 16 martie 1918, tata s-a reîntors la București și și-a reluat activitatea. La 14 octombrie 1921 a fost numit prim-delegat la Conferința de la Porto-Rose în Italia, conferință internațională a statelor moștenitoare ale Austro-Ungariei. În 1920 fusese trimis la Conferința financiară internațională de la Bruxelles. Din delegație făceau parte Hălăceanu și Neculce, din câte îmi aduc aminte.
Marea preocupare a tatălui meu era localul Academiei de Comerț. În 1924 a fost început localul din Piața Romană și inaugurat în toamna anului 1929 sub rectoratul lui I.N. Angelescu. Puțin după aceea a murit I.N. Angelescu și tata a fost ales rector din 1929 până în 1931. Cred că era al treilea rector, după Stanislas Cihoski și I.N. Angelescu. S-a ocupat mult de Academie ca rector. Inspecta cantina, se ocupa de programul conferințelor și al cursurilor, era mai mult la Academie decât acasă.
În 1926 a fost numit membru corespondent al Academiei Române. Se ducea cu sfințenie la comunicări și la recepțiile academicienilor dar, modest, se așeza pe un loc lateral, nefiind membru plin.
După moartea lui Take Ionescu, în 1922, se înscrisese în partidul lui Iorga, poate în 1922, poate mai târziu. Personalitatea puternică a lui Iorga, măiestria lui, intelectualitatea pe care o reprezenta, îl atrăseseră mult pe tata. Se ducea în fiecare vară și ținea o serie de conferințe la Vălenii de Munte, la ceea ce chema Iorga „Universitatea de la Văleni” și la școala de „misionare”. După câțiva ani însă, nu s-au mai înțeles. Tata reproșa profesorului lipsa lui de simț politic, nestatornicia lui. Deseori când discutau, Iorga spunea: „Nu eu mă schimb, oamenii se schimbă.” Nu știu exact când s-a înscris tata în Partidul Țărănist, dar în 1929 era deja înscris, căci venind Maniu la putere, l-a numit ministru la Berlin, având ca misiune specială îmbunătățirea relațiilor noastre economice cu Germania.
Tata mai era membru al Institutului Social al cărui președinte era Dimitrie Gusti; membru al Uniunii Intelectualilor, a cărei președintă era Alexandrina Gr. Cantacuzino și el ținea conferințe în cadrul Uniunii, conferințe care atrăgeau un public numeros, doritor să fie pus la curent cu chestiunile politice, economice și sociale la ordinea zilei. Îmi aduc iarăși aminte cum se înghesuia lumea la conferința despre procesul optanților unguri, problemă devenită celebră și cauză apărată și câștigată la Geneva de Titulescu, avându-l ca adversar pe Contele Apponyi.
Tata mai era membru în Consiliul Societății Ortodoxe, a cărei președintă era tot Alexandrina Gr. Cantacuzino și care societate avea în București un internat în Str. Principatele Unite și un externat în Calea Moșilor colț cu Bd. Carol.
În primăvara anului 1930, tata a plecat la Berlin cu mama și sora mea și a rămas acolo până în primăvara anului 1932, când s-a întors fiind numit Ministrul Comerțului în scurtul guvern Iorga-Argetoianu.
Pe urmă s-a ocupat de Academie, de conferințe, de profesorat. A fost prelungit în funcția sa de profesor la Facultatea de drept peste anii de pensie; totuși în 1940, la 65 de ani, a ieșit la pensie.
Încetul cu încetul a pierdut tot ce adunase cu atâta trudă o viață întreagă. La 1947 i s-a luat pământul; în 1948 i s-a naționalizat casa; pe urmă i s-a luat și pensia și în consecință nici nu avea cartelă. După o viață de muncă în care nu a băut, nu a jucat cărți, nu a cheltuit nesocotit, nu mai avea nici o bucată de pâine și începuse să vândă lucruri din casă pentru a putea trăi. Noroc că n-a mai apucat să vadă cum i-a fost ridicată biblioteca, care acoperea patru pereți plini până în tavan și care a fost aruncată cu lopata într-un camion tras pe trotuar la geamul biroului.
La 6 mai 1950, la 5 dimineața, niște agenți ai Securității au sărit pe geamul deschis spre bulevard în casa din Bd. Carol 55 unde locuia; s-a trezit cu ei în odaia de culcare, spunându-i formula uzuală că este chemat să dea niște declarații. În câteva minute a fost îmbrăcat. În zăpăceală, nu-și găsea ochelarii. Mama i-a dat pe ai ei, căci aveau aceeași dioptrie. De atunci nu am mai auzit nimic de el, nici nu l-am mai văzut. După multe demersuri la toate penitenciarele și la Direcția Penitenciarelor, am primit prin 1957 „actul de moarte” de la primăria din Sighet, în care se spunea că murise de o insuficiență circulatorie la 12 martie 1951. Nu rezistase decât 10 luni regimului la care fusese supus.
Probabil că într-un anumit scop se ceruse tatei o declarație despre casă. Tata scrisese: locuiesc în casa din Bd. Carol 55 din 1915 și sper să-mi termin zilele tot acolo. Nu i-a fost dat.
[…]
Duminică, 12 aprilie
Chemale îmi istorisește cum a decurs audiența lui Iorga la Rege.
I-a spus Regelui că „M[aiestatea] sa vorbește cu mine ca un Prim Ministru, în timp ce d. Titulescu îmi vorbește ca un suveran. Nu poate sta de vorbă cu Regele Titulescu neîncoronat. Înțelege să sprijine un guvern de tehnicieni fie și sub președinția lui Titulescu. Dar un guvern format din scursorile și clientela tuturor partidelor, nu. Titulescu are legături cu străinătatea, dar nu și pentru organizarea noastră interioară. Șiragul de politicieni ce se întinde după Titulescu miroase a politicianism.
Titulescu este lemn de calitate bună; pus în foc arde cu flacără. El Iorga este lemn de pădure verde, aruncat în foc pârâie.”
Luni, 13 aprilie
Colonelul Brociner vine la mine și cere să recomand pe Tiez pentru a fi numit consul general la Karlsruhe. I-am spus că principiul meu este să nu mai sporesc numărul consulatelor că deja avem prea multe.
Marți, 14 aprilie
Am cerut aghiotantului de serviciu, col. Grigoriu să arate Regelui că sunt în treacăt la București și dacă Regele dorește să mă vadă. Valerian îmi comunică că secretarul lui Titulescu, Raicoviceanu[2], ar fi spus acestuia, că un grup important din partidul lui Iorga, Valerian, Elefteriu, Pascu etc. ar fi bucuroși să conlucreze cu el. Că Titulescu s-ar fi arătat foarte mulțumit. Titulescu ar dori să mă vadă pe mine, pe care mă consideră șeful acestui grup. Voi căuta să-l văd. Nu am însă mare încredere în ce spune Raicoviceanu.
Madgearu este sceptic în ceea ce privește formarea guvernului de concentrare. Ei erau înțeleși să se facă un guvern de concentrare naț[ional]-țărănisto-liberal.
Așa și declarase Titulescu acum o lună. Acum însă apelând la toate grupulețele, s-ar părea că Titulescu lucrează cu dinadinsul ca să nu reușească.
El se teme ca Titulescu să nu aibă gândul ascuns de a forma un guvern al lui, iar manevra actuală să nu fie decât o acoperire în fața opiniei publice.
Profesorul Joseph Barthélemy[3], membre de l’Institut, îmi trimite o scrisoare foarte amabilă:
„Monsieur le Ministre
J’ai été très désolé d’être privé de l’honneur de vous saluer au moment de votre passage dans notre Faculté. J’avais mon cours à l’École des Sciences politiques, au moment même où vous faisiez vos premières conférences et je me proposais d’assister à la dernière quand, à mon grand désappointement, j’ai appris que vous aviez été obligé de rejoindre votre poste.
Je garde le meilleur souvenir de notre aimable rencontre à la table du chancelier Brüning.
Veuillez agréer, Monsieur le Ministre, les assurances de ma haute considération.
Joseph Barthélemy” [4]
NOTE:
[1] Vezi Dicționar Enciclopedic, VII, Editura Enciclopedică, București, 2009, p. 31; Istoria Românilor, VIII, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 685.
[2] Nicolae Raicoviceanu (1887-1962), jurist, diplomat, ca expert a participat la mai multe reuniuni ale Societății Națiunilor, colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu.
[3] Joseph Barthélemy (1874-1945), om politic, jurist, profesor la Sorbona.
[4] „Domnule Ministru,
Sunt extrem de mâhnit că nu am putut avea onoarea de a vă saluta în momentul în care ați vizitat facultatea noastră. În momentul în care țineați prima Dvs. conferință, îmi predam cursul la Școala de Științe Politice. Îmi propusesem să particip la ultima Dvs. conferință când, spre marea mea dezamăgire am aflat că fuseserăți silit să vă reîntoarceți la slujba Dvs.
Păstrez cele mai plăcute amintiri încântătoarei noastre întâlniri la dineul cancelarului Brüning.
Primiți vă rog, Domnule Ministru, asigurarea înaltei mele considerații.
Joseph Barthélemy”
