Biroul de presă al SVR (Serviciul de Informații Externe al Rusiei) a publicat în 2025 un document programatic care merită toată atenția noastră, întrucât își propune să pună bazele istorice și ideologice ale înțelegerii ruso-americane ce se conturează odată cu revenirea la putere a lui Donald Trump. Această fundație este proiectul de distrugere a Europei democratice. Se remarcă o schimbare semnificativă în retorica Kremlinului cu privire la Uniunea Europeană. Nu mai este vorba despre Europa liberală decadentă, a homosexualilor și lesbienelor, ci despre o Europă percepută, într-un fel, ca fiind genetic fascistă.
Această evoluție începe din toamna anului 2024, când Serghei Karaganov, un expert apropiat de Kremlin(1), lansează o diatribă violentă împotriva Europei, considerată „sursa tuturor relelor omenirii… Europa este cel mai rău lucru produs de umanitate în cel puțin ultimii 500 de ani. Mă refer la neocolonialism, rasism, numeroasele genociduri, nazismul etc. Trebuie să fie eliminată… Europa istorică trebuie aruncată în tomberonul istoriei, pentru a nu mai otrăvi viața umanității.” Karaganov precizează: „Europa trebuie numită așa cum merită, pentru ca amenințarea de a folosi arme nucleare împotriva ei să devină mai credibilă și justificabilă.”
Încă din ianuarie 2025, Karaganov formula unul dintre obiectivele Rusiei: „Este urgent să excludem temporar Europa din soluționarea problemelor globale.” Acest viraj semnalează faptul că la Kremlin s-a conștientizat că problema Europei nu va fi rezolvată prin retragerea americană din NATO. Spre surprinderea lor, liderii ruși realizează că țările europene nu sunt, așa cum susținea propaganda lor încă din 1947, doar niște cățeluși ai Statelor Unite, ci au o voință proprie și riscă să fie capabile să reziste de sine stătător împotriva ofensivei imperiale ruse.
Documentul SVR este îndreptat prioritar către Statele Unite, așa cum vom vedea. Ne putem deci mira că Moscova a abandonat tema Europei „woke”, la care trumpiștii sunt sensibilizați mult mai ușor decât la spectrul unei Europe „fasciste” atavice, evocat aici de istoricii în uniformă ai SVR. Acest viraj se explică printr-un motiv simplu, care nu este deloc liniștitor pentru noi, europenii. Din perspectiva putiniștilor, Europa decadentă de altădată, obsedată de minorități și livrată propagandei LGBT, nu reprezenta o amenințare pe termen lung: era destinată să degenereze și să se stingă de la sine. În schimb, Europa de astăzi, care face front comun în spatele Ucrainei, în pofida abandonului american, această Europă care începe să fie conștientă de sine însăși, care se rearmează și se ridică împotriva Rusiei, această Europă a rezistenței este percepută ca un inamic de distrus.
Or, în mitologia Kremlinului, orice dușman al autocrației ruse primește automat eticheta de „fascist” sau chiar „nazist”. Tema „Europei naziste” (sau „fasciste”) anunță că Kremlinul se pregătește pentru război împotriva Europei, așa cum denunțarea „naziștilor de la Kiev” a pregătit ideologic invazia Ucrainei.
„Europa nazistă” a devenit de acum un topos recurent al propagandei Kremlinului. Astfel, Lavrov s-a indignat de refuzul liderilor europeni de a participa la marea paradă din 9 mai(2): „Este greu de înțeles de ce UE dorește să reînvie ideologia europeană a nazismului.” Într-un articol intitulat „Cum să frângem șira spinării europenilor”, Karaganov formulează un program de acțiune: „Trebuie să le spunem limpede europenilor: elitele voastre vă vor transforma în următoarea porție de carne de tun și, dacă războiul va deveni nuclear, nu vom mai putea proteja populația civilă a Europei, așa cum încercăm să facem în Ucraina (sic)… Desigur, elitele europene trebuie informate că ele, împreună cu reședințele lor, vor deveni primele ținte ale loviturilor nucleare ca represalii. Nu va fi posibil să rămână ascunse.”
Și încheie astfel: „Pacea pe subcontinent nu va putea fi instaurată decât atunci când vom fi frânt din nou șira spinării Europei, așa cum am făcut în victoriile noastre împotriva lui Napoleon și Hitler, și când elitele actuale vor fi înlocuite cu o nouă generație. Iar acest lucru nu se va produce într-un cadru strict european – Europa este terminată –, ci într-un cadru eurasiatic.”
Dar să ne aplecăm mai întâi asupra manipulării istoriei la care se dedau propagandiștii putiniști în textul care ne preocupă. Aceștia văd, de fapt, în istorie un arsenal din care se pot extrage arme pentru a distruge sau demoraliza adversarul, pentru a influența partenerul potențial. Ceea ce frapează aici, înainte de toate, este amatorismul autorilor, care și-au îndeplinit sarcina trasată de superiori livrând un text neglijent, redactat în grabă. Invocarea precedentului iacobinismului pentru a susține teza unei înclinații „fasciste” congenitale în Franța este cu atât mai ironică cu cât se știe că iacobinii l-au inspirat pe Lenin, care, de altfel, considera că revoluționarii francezi au fost prea blânzi și că nu au exterminat suficienți „dușmani ai poporului”.
Cei de la SVR ar fi făcut bine să evite menționarea lui Drieu La Rochelle ca teoretician al eurofascismului, dacă s-ar fi obosit să-i citească scrierile. În 1934, în „Socialisme Fascisme”, acesta scria: „Drumul lui Mussolini și cel al lui Stalin merg unul către celălalt”(3), vorbind elogios despre „spiritul de activitate virilă al bolșevismului și fascismului”(4). Iată și câteva note din Jurnalul său: 16 iunie 1934: „Această redresare, această renaștere a trupului, este resortul cel mai intim și cel mai puternic al mișcărilor fasciste, hitleriste, ba chiar bolșevice.” 2 septembrie 1943: „Ura mea față de democrație mă face să doresc triumful comunismului.”(5)
De asemenea, ar fi fost mai prudent să se abțină de la a face paradă cu colaboratorii francezi în rândurile germane. Cu niciodată mai mult de 6.500 de combatanți angajați simultan, Franța a avut cea mai slabă contribuție în voluntari dintre toate țările colaborationiste europene. Pe de altă parte, în URSS, numărul acestora a depășit un milion!
Dar infanteriștii frontului ideologic al Kremlinului își rezervă săgețile cele mai otrăvite pentru Marea Britanie. În zelul lor de a demonstra că ceața Albionului ar fi fost și mai predispusă la „fascism” decât Franța, scribii noștri cekisti nu fac nicio diferență între monarhie și tiranie, diferență totuși fundamentală formulată de Socrate încă din secolul al V-lea î.Hr.: „Regalitatea este guvernarea oamenilor consimțitori și a cetăților în conformitate cu legile, în timp ce tirania este guvernarea oamenilor constrânși și în violarea legilor, după bunul plac al celui care deține puterea.”(6)
Ei nu se sfiesc să-și extragă argumentele pentru a-și susține aversiunea față de imperiul britanic din producția de inspirație woke a universităților americane. După spusele lor, Anglia i-ar fi suflat lui Hitler ideea practicilor genocidare – cei de la SVR fac, fără îndoială, aluzie la lagărele de concentrare în care britanicii au încarcerat burii în 1900-1901. Dar, de fapt, mai degrabă exemplul bolșevic l-a inspirat pe Hitler – așa cum reiese din Carnetele lui Goebbels, care arată cât de interesați erau liderii Reichului de metodele bolșevice. Să reamintim că Rusia crease lagăre de concentrare încă din vara lui 1918, când Lenin ordonase internarea „culacilor, preoților, gărzilor albe și altor elemente suspecte”.
Pe scurt, imperialismul britanic ar depăși în oroare fascismul. Perfidul Albion ar fi acumulat toate crimele istorice: simpatii pentru Mussolini, complicități ale elitelor britanice cu naziștii, responsabilitate pentru Războiul Rece, sprijin acordat regimului de la Kiev – nimic nu lipsește din această listă.
Această extraordinară animozitate față de Anglia exprimată aici are două cauze. În primul rând, ostilitatea tradițională a Rusiei față de Marea Britanie, care, mai mult decât alte țări europene, și cu atât mai mult decât Statele Unite, a văzut întotdeauna clar jocul rusesc. Se știe că, în mod tradițional, diplomația britanică a urmărit un singur obiectiv: menținerea echilibrului de putere în Europa. De îndată ce un stat risca să-și asigure preponderența pe continent, Marea Britanie intervenea pentru a restabili echilibrul. Așa s-a întâmplat după înfrângerea lui Napoleon și slăbirea Imperiului Otoman, când Rusia era pe cale să devină puterea dominantă în Europa, Marea Britanie a intervenit, iar acest lucru a dus la războiul Crimeei din 1853-1856, apogeul rusofobiei europene, potrivit propagandei slavofile, în realitate o ilustrare a mecanismului Concertului european.
Din același motiv, guvernul britanic a jucat, într-adevăr, un rol cheie în geneza Războiului Rece. Aceasta ne duce la a doua cauză a acestei înverșunări împotriva Angliei. Într-un moment în care Rusia visează la un remake al pactului Ribbentrop-Molotov, de această dată cu Statele Unite, pentru a-și împărți Ucraina și a-și vedea recunoscută hegemonia asupra Europei Centrale și de Est, ea se teme în mod special de „relația specială” dintre Londra și Washington.
Astfel, găsim în opera celor de la SVR numeroase aluzii în favoarea unei înțelegeri ruso-americane împotriva Europei. Pentru a-i face pe plac lui Trump și a-l încuraja în ambițiile sale imperialiste în Canada, textul face aluzie la incendierea Washingtonului (24 august 1814) de către o forță britanică, când, în speranța de a deturna resursele militare americane dinspre Canada, britanicii au debarcat în golful Chesapeake. Ei au învins o forță americană la Bladensburg, apoi au înaintat până la Washington, unde au incendiat Capitoliul și Casa Albă. Așa cum era de așteptat, este menționată și criza de la Suez din 1956, unde sovieticii și americanii au intervenit împreună pentru a opri „europenii înnebuniți”.
Deși rușii nu contenesc să se felicite că, de acum înainte, „Rusia și Trump sunt în aceeași barcă”, ei se tem totodată că Trump ar putea să-și schimbe poziția de la o zi la alta, așa cum face adesea. De aici rezultă eforturile convergente ale întregului aparat de putere al Kremlinului de a-l ancora pe Trump în atelajul rusesc. Așa cum Stalin făcea tot posibilul pentru a-i face pe plac lui Hitler în perioada pactului germano-sovietic (august 1939 – 22 iunie 1941), mergând până la a organiza la Moscova concerte și opere de Wagner (compozitorul favorit al Führerului), la fel, Putin se arată plin de atenții față de Trump. Îi comandă portretul unui artist rus. Îi flutură înaintea ochilor încântați perspectiva construirii unui Trump Tower la Moscova. Vladimir Medinski, fostul ministru al Culturii al Rusiei, anunță că a ordonat rescrierea manualelor de istorie pentru a saluta eforturile lui Trump pentru pace.
Însă cimentul viitorului pact Putin-Trump trebuie să fie ura față de Europa și proiectul de distrugere a Uniunii Europene. Rușii își pun mari speranțe în ideologul trumpist Steve Bannon, care, potrivit politologului Vladimir Mojegov, dorește să se sprijine pe dreapta europeană pentru a „spulbera globalismul european și a crea în locul Europei globaliste de astăzi, zdrobită de euro-birocrație, o nouă Europă națională și conservatoare […]. Geopoliticianul Bannon vede o lume a marilor puteri, cu trei centre principale: America, China și Eurasia centrală (Rusia, Europa, India). O lume tripolară, potrivit concepțiilor sale.”
Un alt obiectiv al campaniei de denigrare a Europei lansată de Kremlin este demoralizarea europenilor prin culpabilizare (de aici tabloul istoriei europene ca un catalog interminabil de crime). La aceasta, europenii pot răspunde că nu dețin monopolul abominațiilor: trecutul Rusiei ar constitui un catalog cu mult mai apăsător. Cu o diferență majoră: europenii și-au confruntat cu onestitate trecutul și au tras învățăminte din el, în timp ce Rusia se îmbată cu propriile crime, exaltă practicile genocidare ale lui Stalin și se inspiră din ele.
Europenii știu din experiență unde duc nebunia naționalistă, aspirația la Lebensraum, cultul ascultării orbește a unui Conducător, fanatismul, disprețul față de dreptate, nedreptatea. Ei știu că economia nu suportă să fie brutalizată și se răzbună. „Civilizația europeană, scrie Georges Bernanos, asemenea tuturor civilizațiilor care au precedat-o în istorie, era un compromis între binele și răul din om, un sistem de apărare împotriva instinctelor sale. Nu există instinct al omului care să nu fie capabil să se întoarcă împotriva omului și să-l distrugă.” (7) Ne aflăm în fața a doi prădători în care acest sistem de apărare nu mai există. Preocupați exclusiv de visul lor de a anihila libertățile altora, Rusia și Statele Unite sunt pe cale să se autodistrugă cu propriile lor mâini. Hybris-ul se plătește, mai devreme sau mai târziu. Acesta este adevărata lecție a istoriei. Datoria noastră, a europenilor, este să rezistăm, să rămânem solidari, să nu ne subestimăm forțele, să nu le supraestimăm pe cele ale Rusiei, să ajutăm Ucraina și să dejucăm planurile celor două fiare care urzesc pieirea noastră.
Note
- Politolog rus care conduce Consiliul pentru Politică Externă și de Apărare, instituție de analiză a problemelor de securitate. Este, de asemenea, decan al Facultății de Economie Mondială și Afaceri Internaționale din cadrul Școlii Superioare de Economie de la Moscova. Este considerat apropiat de Putin și Lavrov.
- Rușii, asemenea sovieticilor înaintea lor, sărbătoresc victoria asupra naziștilor la 9 mai, nu pe 8 mai.
- Drieu la Rochelle, Socialisme Fascisme, Gallimard 1934, p. 108
- Ibid. p. 129
- Drieu la Rochelle, Journal, 1939-1945, Gallimard, 1992, p. 353
- Xénophon, Mémorables, IV, 6.12
- G. Bernanos, Liberté pour quoi faire ? Gallimard 1953, p. 151
