“Victoria zdrobitoare a AfD (Alternativa pentru Germania) în alegerile desfășurate în landul Saxonia-Anhalt la 6 septembrie 2026 a avut efectul unei bombe asupra peisajului politic european, în special în rândul liderilor partidelor tradiționale de dreapta și de centru.
Iată că un partid politic foarte recent, un puști de numai treisprezece ani, tocmai a învins categoric, în cadrul unor alegeri prin vot universal, cele două mari partide care și-au împărțit puterea în Germania de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace. AfD a obținut 43,8% din voturi, în timp ce CDU (partidul cancelarilor Adenauer, Kohl, Merkel și Merz) s-a prăbușit la 17,2%, iar SPD (partidul cancelarilor Brandt, Schmidt, Schröder și Scholz) a coborât până la 9,3%.
Greii establishmentului politico-mediatic german nu sunt deloc binevoitori față de acest nou-venit care este AfD. În cel mai bun caz, califică acest partid drept „populist”; în cel mai rău caz, îl numesc neonazist. Vă liniștesc imediat: AfD nu și-a însușit niciodată programul din Mein Kampf și cei trei piloni ai acestuia, care erau: 1) zdrobirea Franței; 2) cucerirea unui spațiu vital în est; 3) exterminarea evreilor. Este un partid care s-a născut în februarie 2013, în opoziție față de politica de salvare a monedei euro. Pentru fondatorii AfD, Germania nu trebuia să se ducă să salveze „țările Clubului Mediteraneean”, incapabile să-și respecte angajamentele bugetare. Dacă ar trebui găsite similitudini, AfD amintește mai puțin de național-socialismul lui Adolf Hitler și mai mult de mișcarea America First a lui Donald Trump. Asemenea Partidului Republican trumpist, AfD este împotriva imigrației și dispus să-i ajute numai pe germani. Se opune ajutorului acordat de Germania Ucrainei și susține neutralitatea Germaniei în conflictul dintre Moscova și Kiev.
În ceea ce privește termenul peiorativ de „populist”, avem dreptul să ne întrebăm ce înseamnă acesta și care sunt motivațiile celor care îl folosesc. „Populist” este cel care nu împărtășește ideile mele, dar care, culmea scandalului, este mai popular decât mine în rândul alegătorilor.
Victoria AfD în aceste alegeri regionale reprezintă o dureroasă readucere la realitate pentru partidele tradiționale de dreapta și de centru din Europa. Acestea sunt partide care, începând din anii 1960, au adoptat politica struțului în fața unei imigrații extracomunitare de masă, care a ajuns să schimbe înfățișarea și coeziunea societăților europene. O imigrație suportată, nu dorită. O imigrație asupra căreia poporul nu a avut niciodată vreun cuvânt de spus.
În Franța, politica în domeniul imigrației, cu toate zigzagurile sale, nu a părăsit niciodată sfera strict guvernamentală. La 5 iulie 1974, circulara Postel-Vinay a suspendat imigrația forței de muncă în Franța. Secretarul de stat însărcinat cu lucrătorii imigranți îl consultase anterior pe președintele Consiliului Național al Patronatului Francez (CNPF), François Ceyrac, și obținuse acordul acestuia. Dar o schimbare de direcție la 180 de grade avea să aibă loc mai puțin de doi ani mai târziu, când decretul Chirac din 29 aprilie 1976 a introdus în Franța reîntregirea familiei. Nu era decât un simplu decret, dar a reprezentat o decizie crucială, care avea să schimbe înfățișarea societății franceze. O măsură care nu figura în niciun program electoral al partidelor de dreapta și de centru și care nu a fost niciodată supusă aprobării poporului, nici prin referendum, nici printr-un vot al Parlamentului.
În Europa există un număr deloc neglijabil de intelectuali și oameni politici care elogiază multiculturalismul, iar acesta este pe deplin dreptul lor. Este însă incredibil că, pe un continent care practică democrația, populațiile nu au fost niciodată consultate pentru a se afla dacă doreau sau nu trecerea la multiculturalism. Cel mai paradoxal dintre liderii politici ai dreptei tradiționale a fost, fără îndoială, Angela Merkel. În cadrul unei reuniuni a organizației de tineret a partidului său, CDU, cancelara declara în octombrie 2010, la Potsdam, că „multiculturalismul a eșuat, a eșuat complet!”. Cinci ani mai târziu, fără să-și consulte nici Parlamentul și nici omologii europeni, avea să deschidă larg porțile imigrației timp de două luni, creând un extraordinar efect de atracție asupra tuturor nevoiașilor din Orient și din Africa.
Iată de ce AfD poate obține astăzi de peste două ori mai multe voturi decât CDU într-un land care, odinioară, îl considera pe Helmut Kohl un adevărat părinte.
În celelalte trei mari țări europene se manifestă același fenomen. În Franța, Marine Le Pen îi devansează în sondajele pentru alegerile prezidențiale din primăvara anului 2027 pe reprezentanții dreptei tradiționale. În Marea Britanie, Partidul Conservator este pe cale să fie înlocuit de Reform UK. În Italia, partidul democrat-creștin practic a încetat să mai existe, iar țara este condusă cu mână de fier de o femeie provenită din dreapta radicală.
În Europa de Est, în Polonia și în Ungaria, două partide ale dreptei radicale au fost, ce-i drept, înlăturate de la putere în 2025 și 2026. Dar înlocuitorii lor de centru-dreapta sunt la fel de intransigenți în privința problemei migrației. În baza dreptului de azil, ei nu acceptă în țările lor decât refugiați creștini.
În adâncul sufletului, europenii nu sunt nici rasiști, nici xenofobi. Le place să călătorească și sunt deschiși către lumea exterioară, precum și către civilizațiile diferite. Dar țin, de asemenea, la propria lor civilizație și refuză ca aceasta să fie alterată din exterior, fără consimțământul lor. Acceptă o imigrație selectată și legală, dar refuză o imigrație impusă și ilegală. Dacă partidele dreptei tradiționale nu înțeleg foarte repede acest lucru, vor fi pur și simplu măturate de pe scena politică europeană.”
Sursa: Le Figaro
