“Dezlănțuirea jafurilor, a actelor de vandalism și a violențelor care au avut loc în urma manifestațiilor împotriva condițiilor de învățământ și a scumpirii vieții i-a șocat pe compatrioții noștri și pe vecinii noștri și a provocat panică pe piețele bursiere.
Prăbușirea în flăcări a turnului cu clopot al primăriei din Limoges, la 17 octombrie 2026, amintește de prăbușirea turlei catedralei Notre-Dame, la 15 aprilie 2019: la fel ca atunci, imaginile au făcut înconjurul lumii. Dar, după 2019, Franța s-a unit în jurul tâmplarilor și dulgherilor săi pentru a reconstrui catedrala. Sâmbătă seara, dimpotrivă, grupuri de indivizi cu cagule ieșeau din magazinele cu vitrinele sparte, cu brațele încărcate de telefoane inteligente, pantofi sport și alte accesorii promovate de influenceri — produse care, la scurt timp după aceea, erau deja revândute pe platformele online. Dincolo de revendicările sociale inițiale, ceea ce scoate la iveală acest haos sunt fisurile identității noastre colective. Iar aceasta este provocarea pe care trebuie să o înțelegem pentru a încerca să o depășim, în acest final haotic al celui de-al doilea mandat prezidențial de cinci ani și înaintea unor alegeri prezidențiale care provoacă anxietate.
De la sloganul „ACAB” („Toți polițiștii sunt niște ticăloși”) până la drapelul palestinian, s-a constituit o alianță improbabilă, care a reunit mobilizarea liceenilor, a studenților și a foștilor „vestelor galbene”, revendicările privind orarul cursurilor și cele referitoare la prețul motorinei. De cealaltă parte, poliția, ale cărei servicii de informații teritoriale au fost private de mijloace după desființarea Direcției de Informații Generale, a părut depășită de situație, dacă nu chiar neputincioasă, fiind totodată acuzată de abuzuri…
O amploare fără precedent
Acest fenomen, prin care manifestanții sunt luați ostatici de către vandali, este fără precedent prin amploarea sa: ca și cum revendicările sociale ar fi condamnate să ducă la delincvență, iar forțele de ordine ar fi incapabile să anticipeze evenimentele. Episodul a evidențiat, de asemenea, inutilitatea partidelor politice, depășite de situație sau împărțite între tentative de a confisca în scop propriu mișcarea de protest și anateme menite să-i excludă pe adversari. Pe fondul dizolvărilor intempestive și al remanierilor guvernamentale dictate de interese de curte, încrederea în instituții s-a erodat — dacă judecăm după tonul reacțiilor la scurtul discurs al șefului statului.
Acest context de vid politic abisal, în care fisurile identitare par să prevaleze asupra a ceea ce constituie comunitatea noastră națională, a făcut posibilă tragedia care tocmai s-a produs. Opoziția dintre dreapta și stânga, care ritma alternanța parlamentară în democrația noastră, și-a pierdut orice relevanță. Dispariția comunismului nu s-a tradus prin „sfârșitul istoriei” și prin absorbția Estului de către Vest, ci prin adâncirea, în acest fost „Occident”, a unei noi falii între două tabere: pe de o parte, cei care văd în „Sudul global” purtătorul tuturor virtuților și al mântuirii umanității, în timp ce „Nordul” este împovărat de păcatul de neiertat al colonizării; pe de altă parte, cei pentru care capacitatea noastră comună de a construi o societate, dincolo de diversitatea rasială, de gen, de origine sau de credință, rămâne o miză fundamentală.
Pentru o parte a tineretului, Răul absolut — reprezentat, pentru generația precedentă, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, de exterminarea nazistă a evreilor din Europa — și-a schimbat chipul. În locul său s-a instalat colonizarea, care reprezintă acum, retrospectiv, crima supremă împotriva umanității. Această viziune se proiectează asupra actualității noastre prin represiunea israeliană din Gaza și Cisiordania. Cei 1.500 de morți și ostatici ai raidului pogromist comis de Hamas la 7 octombrie 2023 au fost trecuți în plan secund de uciderea a 70.000 de locuitori ai enclavei de către armata statului evreu — așa cum este prezentată astăzi în filmul Naza. S-a ajuns astfel la o răsturnare a tuturor valorilor, în urma căreia statul evreu s-a transformat din moștenitor al victimelor în făuritor de călăi. Această răsturnare se manifestă prin prevalența drapelului palestinian ca simbol al mobilizărilor împotriva tuturor tipurilor de nedreptate.
Or, această nouă linie de falie, de natură culturală și identitară, nu se poate reflecta ca atare în sistemul nostru politic instituțional, dominat de o opoziție între dreapta și stânga care, în prezent, nu mai funcționează. Ea depășește acest cadru, cu atât mai mult cu cât societatea noastră traversează o criză existențială, fiind, în plus, împovărată de o datorie publică abisală. Un asemenea impas exacerbează pasiunile identitare prin substituție și disperare. Capacitatea alternanței electorale de a gestiona opozițiile, prin acceptarea de către minoritate a exprimării voinței majorității, se erodează în lipsa unei baze comune. Jocurile sterile ale aparatului de partid par incapabile să ia în considerare amploarea crizei care afectează civilizația noastră.
Și totuși, în profunzimea sa umană, societatea noastră nu se reduce nicidecum la aceste rupturi fatale, a căror imagine obsesivă ne este transmisă de ecranele mici și mari. Am parcurs recent, de-a lungul unui „pelerinaj francez” între Le Puy-en-Velay și Saint-Gilles, în departamentul Gard, teritorii marcate de vechi și noi falii identitare care ne-au constituit ca societate și pe care am reușit să le depășim. De la multiplele invazii până la războaiele religioase, de la teroarea revoluționară și ororile Ocupației până la traficul de droguri și criminalitatea pe care acesta o generează, trecând prin terorismul jihadist, am încercat să alcătuiesc o imagine de ansamblu a acestor fenomene și să le delimitez amploarea. Rămân convins că aspirația concetățenilor noștri de a depăși asemenea uri autodistructive este mai puternică decât pasiunile noastre triste.
De patruzeci de ani, încă de la apariția, în 1987, a cărții Banlieues de l’islam (Cartierele periferice ale islamului), trecând prin Terreur dans l’Hexagone (Teroare în Hexagon), în 2015, și apoi prin La Fracture (Ruptura), am urmărit cu mare atenție semnalele premonitorii al căror rezultat îl constituie tragedia din 17 octombrie. Însă, în pofida tragediilor prin care am trecut, nimic nu este de nedepășit. Cu o condiție, totuși: cei și cei care aspiră să guverneze Franța trebuie mai întâi să stabilească un diagnostic adecvat, să știe să numească fisurile societății de astăzi și să se străduiască să le remedieze, în loc să le exploateze și să recomande tratamente de șoc care ne-ar putea fi fatale. Aceasta va fi miza crucială a celor șase luni care ne mai despart de alegerile prezidențiale și legislative. Iar provocarea privește întreaga noastră societate.”
Sursa: Le Figaro (Gilles Kepel : « Le chaos du 17 octobre a révélé les failles de notre identité collective »)
