“În timpul campaniei prezidențiale din 2016, Donald Trump a afirmat că nu susținuse războiul din Irak. Într-o dezbatere republicană desfășurată în Carolina de Sud, el și-a exprimat poziția cu claritate: „Evident, războiul din Irak a fost o greșeală enormă”, a spus el. „George Bush a făcut o greșeală.”
Președintele Trump se confruntă acum cu aceeași presiune de a pleca rapid din zona Iranului. Pagubele provocate de atacurile militare și de presiunile economice americane sunt considerabile. Cu toate acestea, Teheranul refuză să capituleze.
Unul dintre pașii greșiți ai domnului Bush a fost discursul rostit în mai 2003 de pe puntea portavionului USS Abraham Lincoln. Nimeni nu-și mai amintește ce a spus, dar oamenii își amintesc de bannerul „Misiune îndeplinită” care flutura în spatele său. Acum, președintele Trump a publicat pe Truth Social o imagine în care apare dominând, într-o reprezentare de mari dimensiuni, amintirea în nuanțe sepia a eșecului președintelui Bush, proclamând „Misiune îndeplinită” — sugerând că, de această dată, afirmația este adevărată.
Dar domnul Trump nu și-a îndeplinit misiunea în Iran. Operațiunea militară despre care spusese că va dura între patru și șase săptămâni se află acum în cea de-a șaptea lună. Președintele însuși oscilează între promisiuni solemne de anihilare și anunțarea unor încetări ale focului. Americanii s-ar putea întreba cum poate Iranul să fie atât de sfidător dacă noi suntem atât de victorioși pe cât susține președintele.
„Întreaga țară poate fi distrusă într-o singură noapte, iar acea noapte ar putea fi chiar mâine-noapte”, a declarat președintele Trump în aprilie. A continua să promiți o acțiune decisivă pentru încheierea războiului, numai pentru a da înapoi în ultima clipă, îi determină atât pe prieteni, cât și pe adversari să conchidă că asemenea amenințări sunt vorbe goale, simple furtuni trecătoare cărora Teheranul le va supraviețui.
Oricare ar fi fost eșecurile domnului Bush în Irak, el știa că trebuia să câștige. Fără o victorie clară, viețile pierdute de mii de americani ar fi fost sacrificate în zadar — iar credibilitatea Statelor Unite ar fi fost afectată timp de decenii.
De aceea, el a luat decizia nepopulară de a insista și de a recurge la suplimentarea masivă a trupelor — trimițând mai mulți militari, în cadrul unei schimbări radicale de strategie. Toată lumea dorea retragerea, inclusiv numeroși conservatori. Printre cei care se îndoiau se numărau și unii dintre membrii cu cele mai înalte funcții ai administrației sale.
Domnul Bush i-a făcut următoarea promisiune lui Bob Woodward: „Nu mă voi retrage nici dacă Laura și Barney” — soția sa și câinele lor — „vor fi singurii care mă mai susțin.” Aceste cuvinte vorbeau despre hotărârea sa.
În interiorul Casei Albe, unde eram redactorul-șef al discursurilor prezidențiale, nu am avut niciodată îndoieli. „Billy”, mi-a spus președintele, „nu vom abandona poporul irakian așa cum am abandonat poporul vietnamez, de pe acoperișul unei ambasade.” Această atitudine i-a adus o președinție marcată de singurătate.
Trebuie recunoscut un lucru criticilor de atunci ai domnului Bush, printre care se numărau generali în rezervă și republicani din Congres. Dezacordul lor exprimat deschis a fost, fără îndoială, preferabil modului perfid în care Barack Obama a anunțat la West Point, în 2009, trimiterea a încă 30.000 de militari pentru ceea ce el numise „războiul necesar” din Afganistan — pentru ca, imediat după aceea, să submineze întreaga operațiune, anunțând că aceștia vor începe să se retragă peste 18 luni. Ca să nu mai vorbim despre umilința totală reprezentată de retragerea trupelor americane din Afganistan decisă de Joe Biden.
În schimb, trupele suplimentare trimise de domnul Bush în Irak au produs o schimbare decisivă în evoluția războiului — ajutate de „Trezirea din Anbar”, revolta șeicilor sunniți împotriva al-Qaida. Pentru cunoscătorii din cercurile politice de la Washington, acest succes militar a constituit păcatul de neiertat al domnului Bush: câștigarea unui război pe care experții îl declaraseră pierdut. Și nu l-au iertat niciodată pentru acest lucru.
Lecția pentru domnul Trump este că, indiferent ce ar spune criticii politicii sale față de Iran, mulți dintre ei pur și simplu nu doresc ca el să reușească, indiferent de costul pentru credibilitatea Statelor Unite. Președinții care nu câștigă războaiele pe care le inițiază sunt judecați cu asprime de istorie.
Fără îndoială, George W. Bush este ultimul om de la care domnul Trump crede că ar avea nevoie de sfaturi. Dar situația din Iran pare să se apropie de un moment decisiv, iar dacă totul va exploda — acum sau peste câțiva ani — americanii vor ezita să mai înfrunte vreodată Teheranul. Insistența domnului Bush asupra victoriei indică o cale prin care credibilitatea morală și militară a Americii ar putea fi reafirmată — și chiar moștenirea domnului Trump, salvată.”
William McGurn, “What Trump Could Learn From Bush”, The Wall Street Journal
