Directorul Observatorului Radicalităților Politice al Fundației Jean-Jaurès, Jean-Yves Camus a răspuns întrebărilor cotidianului Le Figaro după victoria AfD în landul Saxonia-Anhalt și a făcut o panoramă a curentului național-populist la scara continentului european:
“ LE FIGARO. – După victoria AfD în Saxonia-Anhalt putem spune că național-populismul va înlocui peste tot în Europa dreapta clasică?
JEAN-YVES CAMUS. –Această constatare trebuie nuanțată: un anumit număr de partide conservatoare sau de centru-dreapta continuă să se afle la putere fără naționaliștii radicali — în Austria, Belgia, Croația, Franța, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Țările de Jos, Polonia și Portugalia — sau au șanse să revină la guvernare. Nimic nu indică faptul că, în Spania, dacă Partido Popular va fi viitorul câștigător al alegerilor legislative, acesta va alege să guverneze împreună cu Vox. Adevărata întrebare, în Suedia, Finlanda și în alte țări, este dacă național-populiștii sunt sau vor deveni parteneri activi de coaliție ori parteneri pasivi, prin sprijinul pe care îl acordă unei majorități parlamentare de dreapta.
În Regatul Unit, confruntarea dintre Nigel Farage și Partidul Conservator nu este tranșată, din cauza sistemului de vot uninominal majoritar într-un singur tur, care nu permite evaluarea raportului de forțe doar în procente. O majoritate pentru Nigel Farage este posibilă, dar nu este sigură. Belgia oferă un alt contraexemplu: aici guvernează partide conservatoare sau de centru-dreapta. Clasificarea N-VA flamande este discutabilă; aceasta nu mai este un partid clasic de extremă dreapta. Vlaams Belang, aliatul radical al Rassemblement National la Bruxelles, își poate depăși concurentul în alegeri, fără a deveni însă o forță de guvernare. În Germania, ar fi prematur să îngropăm CDU: adevărata țintă a AfD este cancelarul Merz, dar eventuala sa plecare nu ar însemna neapărat că partidul său este scos din cursă, deoarece AfD nu are aliați.
Ce anume deosebește AfD de Reform UK, de partidul lui Wilders sau de Rassemblement National?
S-ar putea crede că succesele electorale ale național-populiștilor semnalează apariția unui val omogen, care ar fi dobândit supremația, cel puțin pentru anii următori, asupra conservatorilor și liberalilor. Înfrângerea lui Orbán în Ungaria arată că această constatare trebuie nuanțată.
Contextul AfD din Saxonia-Anhalt nu este același cu cel care va exista la Berlin. Toate forțele naționaliste sunt legate de o istorie particulară, uneori desfășurată pe o perioadă îndelungată — cum este cazul Italiei —, de situații economice diferite și, de asemenea, de sisteme electorale și instituționale diferite. Adevărata noutate este că dreapta se fragmentează — în conservatori, liberali și creștin-democrați —, iar național-populiștii ajung să-i conteste hegemonia.
Spre deosebire de alte mișcări național-populiste europene, AfD a făcut pariul invers celui al „dediabolizării”. Partidul propune, printre altele, rescrierea manualelor de istorie pentru a pune capăt „masochismului național”. Nu îi închide această strategie porțile puterii, făcând imposibilă orice coaliție?**
Fără îndoială, iar aceasta este o particularitate legată de trecutul german: această „rediabolizare” continuă să fie destul de puțin acceptată în partea de vest a țării. Totuși, nimic nu împiedică partidul să obțină, în mai multe landuri din vest, scoruri situate în jurul valorilor de 17–20%. În est, scorul AfD ridică semne de întrebare asupra realității denazificării și a procesului de asumare a memoriei întreprins de RDG.
Se constată, de asemenea, că AfD progresează în alegeri pe măsură ce se radicalizează, ca și cum germanii ar dori să se elibereze de decenii de culpabilitate. Împărtășiți această constatare?
Două dinamici se intersectează. Prima este respingerea marilor coaliții. Un interviu acordat de Martin Reichardt, președintele AfD din Saxonia-Anhalt, site-ului identitar de extremă dreapta Breizh-Info este revelator în această privință. Acesta explică faptul că, întrucât încrederea în mass-media „sistemului” s-a prăbușit, așa cum s-a întâmplat odinioară cu încrederea în presa de stat în epoca regimului comunist, alegătorii caută surse alternative de informare pe rețelele sociale, iar această îndepărtare de mass-media tradițională constituie tocmai una dintre principalele arme electorale ale AfD.
Pe de altă parte, întrebat despre RDG și sistemul său totalitar, interlocutorul răspunde că „Republica Democrată Germană a dorit în mod conștient să fie un stat național”. În context istoric, această expresie are o anumită semnificație. RDG a fost, într-adevăr, un stat „prusac”, care punea în prim-plan valorile muncii, ale unei societăți omogene, ale unei puteri autoritare și ale unui partid cvasiunic, înconjurat de câteva partide-satelit create de SED pentru a-i încadra pe foștii membri ai Partidului Național-Socialist. Nu era nicidecum o societate multiculturală. RDG trecuse sub tăcere trecutul nazist al unui mare număr dintre funcționarii și cadrele sale locale, care fuseseră simpatizanți sau funcționari ai NSDAP, Partidul Național-Socialist Muncitoresc German. Denazificarea nu a avut loc cu adevărat.
Există o diferență între programul AfD — sau cel puțin între modul în care acesta este prezentat — în estul și în vestul Germaniei?
Programul din Saxonia-Anhalt privind imigrația se intitulează „Imigrație și remigrație”, ceea ce nu este chiar același lucru, și ocupă abia locul al doilea. Primul punct se referă la copilărie și familie. Motivul este simplu: rata de înlocuire a populației landului este de numai 70%. Regiunea se confruntă cu o adevărată hemoragie demografică legată de relativa sa sărăcie: tinerii pleacă, populația îmbătrânește și scade, fără perspective de redresare pe termen scurt. În acest context, ușoara creștere a numărului străinilor din regiune — îndeosebi ucraineni —, rămas redus în cifre absolute, dobândește importanță doar prin creșterea sa relativă într-o societate în care prezența lor fusese anterior aproape inexistentă. Prin urmare, aceste probleme demografice influențează opțiunile electoratului.
Trebuie să ne așteptăm ca următoarele scrutine europene să confirme această dinamică a dreptei național-populiste?
Două landuri germane vor vota la 20 septembrie, printre care Mecklenburg, unde AfD este creditată cu 35% din intențiile de vot. Suedia a votat duminica aceasta. Apoi va urma Letonia, la 3 octombrie, un caz foarte interesant, având în vedere ascensiunea partidului Letonia pe Primul Loc. Iar anul 2027 va fi unul record, cu alegeri în Finlanda, Grecia, Polonia, Italia, Spania, Franța etc.
Nu trebuie însă trase concluzii pripite. Cazul Letoniei ilustrează foarte bine acest lucru: născută în 1921, după ce a luptat pentru a se desprinde din Imperiul Rus, marcată de o puternică influență culturală germană, apoi de anexarea sovietică, de invazia nazistă și de comunism, această țară are o istorie atât de specifică, încât aceasta limitează orice comparație, de exemplu între conservatorii Alianței Naționale letone și partidul lui Geert Wilders din Țările de Jos.”
Sursa: Le Figaro
