Am invocat în episoadele anterioare faptul că Iuliu Maniu a fost una dintre țintele preferate ale discreditării din partea propagandei comuniste[1]. Tendința a continuat și în perioada postcomunistă, chiar dacă între timp au apărut și cercetări oneste, profesioniste sau chiar favorabile. Liderul național-țărănist a avut parte de critici devastatoare, fiind un fel de ”țap ispășitor” pentru multe dintre nenorocirile care au lovit România în secolul XX, de la aducerea pe tron a lui Carol al II-lea pînă la blamarea sa pentru instaurarea regimului comunist,…

Dar ce mi-a rămas cel mai limpede în memorie, au fost privirea și ochii Lucreției care, pentru câte-o clipă, transmiteau niște reflexii tulburătoare de tristețe, de durere, parcă și mai puternic reliefate de lumina strălucitoare care inunda în respectiva seară etajul monumental al bibliotecii. Iar acea senzație nu a fost conjuncturală, am retrăit-o și cu alte ocazii în care m-am aflat în preajma Lucreției. Explicația ar putea fi căutată în anii tinereții când soarta o purtase pe prin împrejurări cu adevărat trepidante. Trecuse prin…

Într-un îndepărtat noiembrie al anului 1947, în sala de judecată saturată de ură, înfruntând un tribunal militar ai cărui membri erau vechii complici ai dictaturii lui Ion Antonescu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi colegii lor de lot îşi primeau sentinţele. Duşmanii poporului erau, în Regatul României devenit deja republică populară, inamicii ce trebuie exterminaţi. Cuvintele şi memoria lor erau împinse în uitare şi dispreţ. Comunismul triumfa acolo unde carlismul şi regimul militar eşuaseră. Singurătatea libertăţii era, în noiembrie 1947, una absolută şi tragică. În…