“Iata o veste bună: nerușinarea nu aduce victoria! Curajul pe care liderii socialiștilor și ecologistiștilor nu l-au găsit, alegătorii l-au avut în locul lor. În cele douăzeci și șase de orașe unde candidații stângii, împotriva oricărei morale și împotriva tuturor angajamentelor lor, au ales să pactizeze cu partidul lui Jean-Luc Mélenchon, Leș Insoumis, rezultatele au căzut ca tot atâtea buletine de înfrângere. Poitiers și Besançon, orașe verzi, trec la dreapta. Brest și Clermont-Ferrand, orașe „roz”, la fel. Limoges nu va fi cucerit. Nici Avignon. La Tulle, primarul socialist în funcție, căruia François Hollande, fără nici cea mai mică reținere, îi recomandase „unitate, unitate, unitate” cu LFI, a fost învins. Iar Toulouse, acest simbol al tuturor simbolurilor, pe care Jean-Luc Mélenchon visa să-l agațe de totemul său, i-a scăpat. Doar la Grenoble, la Nantes și poate la Lyon „alianța rușinii” a funcționat, în dar era în favoarea primarilor în funcție. În plus, fără Leș Insoumis, la Paris și la Marsilia stânga a câștigat…
Peste tot unde au putut, francezii care refuză violența politică, invidia socială și ura antisemită s-au mobilizat pentru a „face baraj” împotriva prietenilor lui Jean-Luc Mélenchon. Pretutindeni, sau aproape pretutindeni, eticheta LFI a avut asupra alegătorilor efectul unui factor de respingere. Și candidații dreptei și ai centrului, despre care se spunea că sunt morți și îngropați, au fost cei care aproape peste tot (la Lille și la Strasbourg, candidații socialiști) au profitat de acest front anti-Insoumis. Ar fi nevoie de un Churchill pentru a face bilanțul acestui „München municipal”. „Stânga avea de ales între înfrângere și dezonoare; a ales dezonoarea și are și înfrângerea…”
Dar atenție să nu ne liniștim prea repede! Acest al doilea tur nu șterge în niciun fel realitățile primului. LFI, în zgomot și furie, progresează și se înrădăcinează. Roubaix, Saint-Denis, La Courneuve, Vaulx-en-Velin – nu e puțin lucru… În timpul acestei campanii, mélenchoniștii au câștigat ascendentul – psihologic, programatic și strategic – asupra partenerilor lor socialiști și ecologiști. Mâine, va ști stânga moderată să le spună nu, ea care acum s-a supus laș partidului Les Insoumis?
În fața acestui bloc, brutal și irațional, o majoritate de francezi, după cum s-a văzut duminica seară, mai speră încă la un răspuns de fermitate și rațiune. La prezidențiale, cine va ști să-l formuleze? Confruntați, pe dreapta lor, cu propunerea concurentă a unui RN în ordine de bătaie care, chiar dacă eșuează la Toulon și la Marsilia, câștigă Nice (indirect) și aproximativ șaizeci de orașe medii, republicanii (partidul LR), revigorați, trebuie de urgență să regăsească drumul către popor; într-o democrație, aceasta este singura cale de salvare. Cât despre blocul central, „agregat neconstituit de partide dezbinate”, ar fi putut spune Mirabeau, acesta așteaptă încă – un semnal pentru Édouard Philippe – pe cel care va ști să-l unifice. Alegătorii dreptei și ai centrului au arătat prin vot că nu mai acordă mare importanță chestiunilor de etichetă: esențialul, pentru ei, este să blocheze drumul Insoumis și aliaților lor. Nu ar înțelege să ajungă sub jugul unei stângi care nu a fost niciodată mai de stânga, în timp ce Franța, în profunzimea ei, nu a fost niciodată atât de de dreapta.”
Sursa: Editorial Le Figaro
