În celebrele Amintiri din copilărie ale lui Ion Creangă, chiar la începutul primei părți, găsim o relatare despre felul în care se recrutau tinerii, flăcăii, pentru armată, în vremea copilăriei marelui povestitor moldovean. Oamenii din satul lui Creangă sunt scoși la muncă – „voluntară” i-am spune noi, sau „patriotică”, după alt termen mincinos din socialism – pentru repararea drumului, anunțați fiind că în curând va trece vodă pe-acolo. Deci era și atunci ca pe vremea lui Ceaușescu. Numai că această convocare s-a dovedit, la Humulești, o amăgire, pentru că nu avea alt scop decât prinderea unor tineri pentru oastea – nu-i așa? – a țării:
„Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși, să-l trimită la Peatră… Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. Așa, cu amăgele, se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste…” „Bădița Vasile”, cel încătușat, nu era un infractor, ci, învățătorul cel blând al copiilor din sat, „cuminte, harnic și rușinos ca o fată mare”.
Scena mi-a fost evocată de una, mai modernă, pe care am putut s-o vedem cu toții pe la știrile televizate. Un biet bărbat s-a dus și el, ca mulți alții, să cumpere pâine pentru familie, dar a fost văzut de polițiști, care s-au repezit după el, să-l lege și să-l ducă… ghiciți! „La oaste”, numai că de data asta era vorba de o oaste ce urma să fie trimisă direct la război. Scena s-a petrecut într-un oraș din Rusia de azi, unde patria (sic) are nevoie de carne de tun pentru războiul ascuns sub numele de „operațiune militară specială”, din Ucraina.
În Rusia lui Putin, s-a decretat mobilizarea, deoarece în Ucraina pier cu miile soldații trimiși acolo ca să… Ca să ce? Nu știe decât dictatorul de la Kremlin ca să ce, ca să omoare oameni asemenea lor, civili sau militari de-a valma, femei, copii, bătrâni, fără alegere, să violeze și să distrugă. Și, sigur, bărbații aflați la vârsta recrutării nu știu cum să scape. Și atunci se recurge la arcan, sigur, mai modern, dar tot aia e. Cum îi vânau pe flăcăii din vremea lui Creangă, acum aproape două sute de ani, așa îi vânează azi pe bărbații din Rusia armata, ajutată, firește, de poliție, pentru a-i trimite cu de-a sila la război. E drept, niciodată oamenii nu au fost întrebați dacă sunt de acord să se ducă în vreun război, dar parcă de data asta lucrurile stau mult mai rău, pentru că, după declarațiile Kremlinului, nici nu e vorba de vreun război, ci de o „operațiune militară specială”. Unde mai pui că aceasta se justifică prin „apărarea patriei”, ca și cum armata ucraineană ar fi invadat Rusia și nu invers.
Se estimează că au murit în Ucraina câteva, nu puține, zeci de mii de ruși, în cele opt luni de „operațiune militară specială”. Dacă-și mai aduce aminte cineva, tot cam așa, acum aproape cincizeci de ani, armata sovietică, poreclită pe-atunci Armata Roșie, a invadat – tot întru „apărarea patriei” – Afganistanul. Se estimează că acolo, în cei zece ani cât a durat războiul, din 1979 și până în 1989, au pierit circa cincisprezece mii de militari ruși. Comparația o poate face oricine, pentru a vedea absurdul noii nenorociri ordonate de la Kremlin. Războiul acela, tot nedrept, fusese ordonat de Brejnev, conducătorul Uniunii Sovietice, în timp ce acesta e „opera” unui conducător ales, chipurile, democratic. Care-i diferența?
Astfel se demonstrează echivalența Rusiei lui Putin cu Uniunea Sovietică, inventată de Lenin și Stalin, cea după care suspină Putin ca după „cea mai mare greșală geopolitică” a finalului de secol douăzeci.
Acum vreo șapte ani, Premiul Nobel pentru literatură a fost decernat unei scriitoare și jurnaliste din Belarus, Svetlana Aleksievici. Aceasta a descris grozăviile războiului din Afganistan, privite prin ochii mamelor soldaților sovietici uciși acolo și trimiși acasă în sicrie de zinc. Sicriele de zinc așteptau ultima călătorie a celor dinăuntru, zile sau săptămâni, până când se adunau destule ca să umple avionul poreclit „laleaua neagră”, cu care erau repatriate. Azi cum vor fi fiind trimiși înapoi în patrie, sub formă de cadavre, tinerii ruși care pier în Ucraina? Se pare că niște saci de plastic negri, ajung acum, pentru că distanța nu mai e atât de mare. Experiența acelor tragedii îi lasă reci pe conducătorii de azi ai Rusiei, comportamentul lor fiind asemănător cu acela al șefilor comuniști.
„Grija față de om”, atât de mult clamată în anii comunismului biruitor și pe la noi, e cam aceeași, în același grad și în așa zisa democrație din Rusia.
Acest text a apărut inițial în revista România Literară
