Textul de mai jos este o traducere din originalul în limba franceză al răspunsului lui Iuliu Maniu la atacurile lui Gheorghe Tătărăscu, documentul, care provine din arhiva Fundației Corneliu Coposu, este datat 25 iulie 1945.
« Dl. Tătărăscu, într-o reuniune publică, și-a continuat atacurile la adresa mea, făcând o serie de afirmații contrarii adevărului și trăgând concluzii absolut false.
Deși nu obișnuiesc să răspund la atacurile care mă vizează, calitatea oficială a autorului, difuzarea lor prin presă și la radio, faptul că aceste minciuni ar putea să fie crezute de oameni de bună credință, toate acestea m-au determinat să răspund, evident concis, cum îmi permit actualele condiții din nefericita noastră țară.
E falsă afirmația dlui Tătărăscu cum că aș fi împiedicat convocarea unui consiliu de coroană pe care el l-ar fi inițiat pentru a fi decisă scoaterea României din război. Nu eu, ci doar Majestatea Sa Regele putea să convoace un asemenea consiliu. Or Majestatea Sa cu mare înțelepciune a considerat că o astfel de inițiativă, într-o țară ocupată de trupele germane, nu ar fi făcut decât să provoace arestarea întregului consiliu, compromițând astfel orice acțiune viitoare.
E falsă afirmația dlui Tătărăscu cum că aș fi amânat acțiunea de încheiere a armistițiului, din contra, am desfășurat împotriva germanilor și împotriva dictaturii lui Antonescu acțiuni publice, și asta încă din prima clipă. În acest timp dl. Tătărăscu se simțea bine în compania dlui …….. și se ținea la mare distanță de lupta politică pentru salvarea țării, care presupunea atâtea riscuri. Când dl. Tătărăscu a încercat să facă o alianță sub patronajul fostului Ministru al Afacerilor Străine Mihai Antonescu, acțiunea pe care o inițiasem era într-un stadiu avansat.
E fals că am reținut o telegramă adresată din străinătate dlui Tătărăscu. Acțiunea dlui Tătărăscu prezenta pentru mine prea puțină importanță și prea puține garanții serioase și nu mă ocup de astfel de chestiuni.
E fals că aș fi întârziat plecarea la Moscova a generalului Aldea, din contra, eu am fost primul care i-a semnat mandatul pentru a negocia în numele Partidului Național Țărănesc condițiile armistițiului.
Așa cum se vede, afirmațiile dlui Tătărăscu sunt tot atâtea minciuni.
Totuși dl Tătărăscu spune adevărul atunci când afirmă că am refuzat să colaborez cu el și că am refuzat oferta de a merge cu el la Moscova.
E adevărat că dl Tătărăscu mi-a propus în cursul anului 1943 să particip la o acțiune comună cu scopul realizării unei « uniuni sacre pentru salvarea țării ». E exact că am refuzat această propunere. Motivele refuzului meu au fost consemnate în trei scrisori a căror publicare a fost oprită de cenzura Guvernului Antonescu.
Dacă s-ar publica aceste scrisori, opinia publică din România ar putea constata motivele care m-au determinat să resping orice colaborare cu dl Tătărăscu
Se știe cum dl Tătărăscu, umil servitor al Ex Regelui Carol, a introdus regimul dictatorial în România, chiar dacă declarase cu emfază, cu puțin timp înainte, că « doar imbecilii și nebunii se gândesc la dictatură ». Tătărăscu conducea atunci, cum conduce și azi, o dizidență a Partidului Liberal, fiind deci evident că nici eu, nici partidul meu, în aceste condiții nu puteam încheia o înțelegere cu o dizidență în rebeliune.
În același timp am realizat o înțelegere pentru formarea unui bloc național Democratic cu Partidul Liberal, care a fost primul care s-a alăturat fără ezitare acțiunii pe care am întreprins-o cu Partidul Comunist și partidul social democrat pentru a pregăti în mod serios ieșirea României din război și contactarea imediată a Națiunilor Unite. I-am cerut marelui patriot care este Prințul Barbu Știrbey să plece în străinătate, după el a plecat dl Vișoianu și ambii au purtat discuții cu reprezentanții oficiali ai Națiunilor Unite, în special cu cei ai URSS. Aceste discuții au dus la încheierea, pe 15 aprilie 1944, a discuțiilor preliminare de armistițiu.
Este evident că partidul Țărănist încerca și că efortul meu avea drept scop realizarea unei înțelegeri cu Rusia Sovietică pentru a scoate România din acest război nefast. Astfel, partidul Țărănist a acceptat sacrificiul a zeci de prieteni ai săi care au fost închiși, trimiși în lagăre și câteodată supuși unui adevărat martiriu. Nu l-am văzut niciodată pe dl Tătărăscu, nici pe amicii săi, în luptele sau în slujba ideilor pe care le afișează azi.
Cert este că, după ce au fost încheiate la Cairo, pe 15 aprilie 1944, preliminariile de armistițiu, datorită Prințului Știrbey și a prietenilor mei, propunerea pe care ne-o făcea în 1944 dl Tătărăscu de a întreprinde o acțiune în vederea unui armistițiu devenea total inutilă și putea avea cel mult un caracter comic.
Nu mai puțin comică este atitudinea dlui Tătărăscu atunci când vrea să dea impresia că a vrut să întreprindă ceva, în realitate a rămas complet pasiv. Inactivitatea sa nu se poate justifica prin faptul că, deși a căutat, nu și-a găsit nici colaboratori, nici patroni. Refuzul de care s-a lovit era natural ținând cont de trecutul său și de defectele sale, dintre care e suficient să cităm lipsa de consecvență. Pentru aceste motive am refuzat să colaborez cu dl Tătărăscu atât în opoziție, cât și la guvernare.
E adevărat că dl Tătărăscu mi-a propus să merg la Moscova și e exact că i-am respins propunerea. Am respins-o pentru că am considerat că o astfel de tentativă mă punea pe mine într-o situație ridicolă și că un eventual demers făcut în compania sa ar fi dus, din cauza dlui Tătărăscu, la un eșec ușor de prevăzut. În realitate nu am putut accepta să fiu acompaniat la Moscova de dl Tătărăscu, responsabil de Tătar Bunar, organizatorul exceselor antisemite, stâlpul regimurilor dictatoriale, campion politic al antisovietismului, omul sub guvernarea căruia au fost internați și încarcerați unii comuniști, inclusiv șeful lor.
Nu am crezut că persoana calificată pentru a trata armistițiul este dl Tătărăscu, care în plin consiliu de Miniștrii a declarat că era germană a început și că supremația anglo-saxonă s-a prăbușit. Dl Tătărăscu, care pe 20 iulie 40 a prezidat la denunțarea garanțiilor anglo-americane și a declarat în mod oficial schimbarea de orientare a politicii noastre externe votând în consiliul de coroană pentru « dictatul » de la Viena.
Dl Tătărăscu fusese primul, în calitate de Președinte al Consiliului, care schimbase politica noastră externă orientându-o spre axă, dl Tătărăscu, sub guvernul căruia a fost încurajată mișcarea legionară, nu era omul potrivit pentru a negocia pacea cu Aliații. Prietenia pe care o afișează azi Tătărăscu pentru Rusia Sovietică e foarte recentă și de origine cât se poate de obscură. Se laudă că sub guvernul său a fost cedată Basarabia. Dacă în anii de dinaintea acestei cedări ar fi anunțat într-un articol al programului său politic apropierea de Rusia Sovietică și, ca preț al acestei prietenii, ar fi stipulat cedarea Basarabiei, ar avea dreptul de a vorbi cum vorbește acum. Dar nu a făcut nimic din toate astea. Ca Președinte al Consiliului, a aprobat demiterea lui Nicolae Titulescu, pe care l-am susținut, așa cum am susținut și politica de prietenie cu Rusia Sovietică. Dl Tătărăscu a încheiat cu Germania o serie de convenții oneroase și rușinoase, pline de angajamente de ordin politic. A intrat în conflict cu diplomații sovietici care erau la noi și în ziua ultimatumului sovietic a fugit la diplomații Germaniei și Italiei pentru a implora ajutorul lor contra sovieticilor.
Când, mai târziu, a fost atacat în mod public pe acest subiect de către mine și de către alți oameni politici, dl Tătărăscu a răspuns printr-o broșură. Nu a spus că e prietenul Sovieticilor, ci, din contra, a criticat aspru imperialismul sovietic, a preconizat venirea unei noi ordini europene și a dezvoltat o serie de argumente pentru a arăta, pe de o parte, că a vrut să reziste, pe de altă parte, pentru a justifica motivele care l-au determinat să cedeze.
Totul se poate explica și se poate înțelege, inactivitatea dlui Tătărăscu, tentativele de a pune pe picioare o formațiune politică pro-aliați, propunerile sale de a acționa, dezamăgirea sa în fața refuzului meu și al altor politicieni față de toate inițiativele sale. Dar ceea ce nu poate fi explicat: că dl Tătărăscu care se poziționează azi în mare și constant amic al Sovieticilor s-a putut duce la festivitățile de la Chișinău organizate de Antonescu în 1943, festivități care nu au făcut decât ca să-i provoace pe sovietici.
Era singurul fost Președinte de Consiliu care a ținut să asiste. Poate că vroia să treacă clandestin frontul și să meargă la Moscova, așa cum pretindea că vrea să o facă în 44?…..
Opinia publică știe bine că nu refuz a priori propunerile sau sugestiile care îmi sunt făcute, chiar de către adversari, dacă ele sunt în interesul țării.
Am refuzat să lucrez cu omenii care nu sunt serioși și sunt inconsecvenți în atitudinile lor politice.
Acesta este ultimul meu cuvânt referitor la atacurile dlui Tătărescu împotriva mea, nu o să intru în polemici cu dl Tătărăscu, așa cum nu am reacționat la atacurile presei comuniste care se lovește la fiecare pas de realitatea activității mele politice care durează de cinzeci de ani și a faptelor mele din ultimii zece ani, cunoscute de toată lumea, ceea ce nu-i împiedică să mă prezinte în mod ridicol drept fascist și reacționar
Iuliu Maniu
25.VII.1945 »
