Titlul știrii de ieri, 27 iulie 2023, reluat în sute, poate în mii de articole, « Torționarii lui Gheorghe Ursu au fost achitați », poate deveni simbolul rupturii (trecute, prezente, probabil și viitoare) între universul mental al elitei statului român și restul societății (așa cum, de bine de rău, este ea reflectată de mass-media și de rețelele sociale).
Cuvântul « torționar » probabil că atârnă simbolic mai mult decât cuvântul « criminal ». Totuși, în ciuda pronunțării unei noi achitări chiar de către ICCJ (după cea a Curții de Apel București din 2019), iată că cei doi acuzați sunt prezentați ca « torționari ». Memoria colectivă i-a condamnat pe baza mărturiilor din proces, pe baza tuturor informațiilor care au fost prezentate în ultimii 30 de ani. Statul, chiar prin cel mai înalt for al instituției judiciare, nu poate schimba aceasta memorie. De altfel, în acest caz, memorie colectivă e ghidată de un adevăr istoric greu de contestat. Faptul că acest adevăr istoric nu primește o confirmare juridică lasă o pată pe instituția judiciară, neputând să afecteze credibilitatea acestui adevăr. Un adevăr care l-a avut drept principal vector pe fiul victimei, Andrei Ursu. Acesta a pierdut bătălia juridică, dar a câștigat bătălia memoriei.
Memoria socială e totdeauna provizorie, deci lupta pentru adevăr e continuă. Totuși, achitarea juridică definitivă a acuzaților Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș (foști anchetatori la Direcția a VI-a a Securității) a devenit în mod paradoxal, prin reacția pe care a provocat-o, un moment al consolidării în memoria publică a acestui caz tragic, a vinovățiilor și complicităților care, dincolo de crima din vremea comunismului, se întind, ca un fir roșu-sângeriu, până azi.
Acest fir roșu leagă cazul Ursu de insuportabila tergiversare a dosarelor Revoluției și a celui despre evenimentele din 13-15 iunie. Nimic mai obscur, decât soarta acestor dosare. Nimic însă mai semnificativ pentru natura sistemului de putere din România de azi. Un sistem (post) comunist și (post) securist care s-a adaptat în felul lui, dar care, iată, nu-și sacrifică simbolurile naturii sale criminale.
P.S. Reiau mai jos postarea (pe Facebook) a lui Andrei Ursu chiar de dinainte de anunțarea verdictului, atunci când, teoretic, mai exista speranța că adevărul juridic nu va contrazice adevărul istoric:
« Prieteni, astăzi 27 iulie 2023 ar trebui sa aflam verdictul care-i privește pe torționarii lui Gheorghe Ursu în primul proces pentru crime împotriva umanității intentat unor securiști in Romania. Prin natura acestei încadrări juridice, menite sa pedepsească, printre altele, violențele comise împotriva opozanților de către agenții statului totalitar, beneficiind de impunitatea inerentă sistemelor „nelegitime si criminale”, faptele care au fost judecate sunt imprescriptibile.
Probatoriul aflat la dispoziția completului format din judecătorii Valerica Voica, Constantin Epure si Alin Sorin Nicolescu, despre care am mai scris pe aceasta pagina, este covârșitor. Zeci de mărturii si documente demonstrează că Gheorghe Ursu a fost torturat in detenție, în mod sistematic, până la moarte, de către anchetatorul său, Pîrvulescu Marin, secondat de Hodis Vasile, ambii ofițeri în direcția a VI-a a DSS. Prin faptul că se afla în detenție, la discreția unui întreg aparat represiv, victima a fost desigur „căzută sub puterea adversarului” politic. Motivul este de asemenea cunoscut: printre alte „grave manifestări dușmănoase”, Gheorghe Ursu a trimis scrisori la Europa Libera în care l-a acuzat pe Nicolae Ceaușescu de crima legata de lăsarea blocurilor avariate de cutremurul din 1977 în nelucrare. Conform mărturiilor, violența torturilor aplicate de ofițeri creștea întrucât „ing. Ursu”, care „s-a legat de tăticu”, nu s-a dezis de acele scrisori si de acuzația împotriva șefului statului; pentru că a refuzat să colaboreze, „nu a declarat ceea ce îi interesa pe anchetatori”, „a fost o nucă tare”.
Gheorghe Ursu nu a fost nici pe departe un caz singular.
O a doua dimensiune a probatoriului relevă atacul generalizat și sistematic al Securității ceaușiste împotriva opozanților din ultimii ani ai dictaturii. Un atac ce ne-a ținut paralizați in frig, frica si o umilitoare penurie materiala si morala, printr-o varietate de „metodici”: la „destrămarea anturajelor” prin „defăimare”, „compromitere” si amenințări; disimularea represiunii fizice, psihice si deseori psihiatrice „sub acoperirea altor organe” (miliția, procuratura); și până la bătăile sălbatice la care au fost supuși deținuții de la Aiud, muncitorii revoltați la Brasov in 1987 si alți opozanți in anchete similare cu cea la care a fost supus Gheorghe Ursu, culminând cu arestații, răniții si cei peste 1200 de morți ai Revoluției din decembrie 1989.
Miza acestui proces nu este deci doar dreptatea pentru Gheorghe Ursu. E vorba de capacitatea justiției române de a înțelege si condamna fărădelegile dictaturii ceaușiste. Responsabilitatea si semnificația actului de justiție, în special în aceste cazuri de grave încălcări ale drepturilor și demnității umane, este în primul rând ca aceste crime să nu se mai repete. Este, până la urmă, instrumentul juridic preeminent prin care comunitatea internațională, începând de la Nuremberg, a încercat sa descurajeze sistemul totalitar – un sistem susținut prin frica si violenta.
(…)
De ce a mers Justiția, în pofida probelor covârșitoare, atât de greu, s-au întrebat mulți din spectatori. Procesul a pus în balanță probatoriul și memoria noastră colectiva cu legendele plantate de foștii securiști în ultimii 33 de ani. Specialiștii dezinformării precum Vasile Mălureanu, Aurel Rogojan, Filip Teodorecu, rămași timp de ani buni ca generali si colonei în SRI, au fost chemați ca martori în chiar procesul de față, unde au repetat vechea placă a instituției patriotice de „intelligence” ce ne-a aparat de „agenturi”. Pe plan intern, securiștii lui Ceausescu n-au făcut decât să „influențeze pozitiv”, cu blândețe, populația tării. Romanii s-au bătut deci singuri, iar la Revoluție „s-au împușcat între ei ca proștii”. Regimul de teroare care ne-a ținut 25 de ani sub umilitorul cult al ineptului dictator a fost doar o năluca. Suna kafkian, dar teza a fost preluată ca atare, cuvânt cu cuvânt, de la securiști, de către judecătoarea Mihaela Nita. În 2019 la Curtea de Apel Bucuresti, aceasta i-a achitat pe cei doi torționari pentru motivul ca Securitatea nu ar fi fost violentă dupa 1965(!) – iar Gheorghe Ursu nici nu ar fi fost „disident”(!).
Disidentul Gabriel Andreescu scria ieri pe contributors.ro:
“Prin însăși natura lor, securiștii erau adversarii lui Gheorghe Ursu, iar el dușmanul lor. Fiind șeful de cabinet al lui Iulian Vlad, cel fără al cărui ordin nu putea avea loc torturarea lui Ursu, Aurel Rogojan se afla undeva în umbra asasinatului… Și oamenii identificați și cercetați de Mălureanu luau tot drumul Direcției unde erau preluați de Hodiș și Pîrvulescu când „vinovăția” era trecută la propagandă împotriva orânduirii socialiste. Toți acești oameni au fost legați între ei în logica sistemului opresiv și toți erau adversarii concreți sau potențiali ai victimei. Toți au interesul ca activitatea lor criminală de dinainte de revoluție să nu fie cunoscută, să nu fie publicitată, ci să fie interpretată sub eticheta falsificfatoare a patriotismului… Sinceritatea martorului constituie un criteriu cheie a cărei apreciere revine judecătorilor. Membrii Securității au fost dintotdeauna profesioniști ai nesincerității, ai dezinfomării și ai intoxicării. Să accepți foști angajați ai Securității ca martori în procese ce țin de actele criminale ale altor foști angajați este și antietic, și antiprofesional.”
O observație logică, ce pune sub semnul întrebării integritatea cercetării judecătorești din acest proces.
Acceptarea ca martori în sala de judecata, dar și ca „istorici” si „experți” la televiziuni, presa si imunde lansări de carte inclusiv la Academia Română(!) a acestor specialiști ai dezinformării și mai ales asigurarea impunității torționarilor dintre ei, în paralel cu pioasa omagiere a eroilor martiri ai Revoluției care ne-a redat libertatea in 1989 – apare, dacă nu ca o batjocorire a acestora din urmă, cel puțin ca o disociere cognitivă a societății românești post-decembriste.
O disociere care are la bază chiar propaganda național-comunistă a lui Nicolae Ceaușescu. Si iată de ce. Studiind dosarele de la CNSAS apare evident ca lucrătorii de securitate, prin sutele de mii de informatori, cunoșteau bine ura românilor pentru cuplul dictatorial. Cunoșteau bine autenticitatea “înscrisurilor dușmănoase” si “manifestările ostile”, pe care trebuiau sa le anihileze “fără cruțare”. Însă în același timp ei trebuiau să rămână convinși și să raporteze iubitului Secretar General că acesta era din ce în ce mai iubit și că în țară nu exista opoziție. Doublethink era „viu si sănătos” în Romania anilor ’80. Rapoartele de activitate si agendele de lucru ale ofițerilor de Securitate oferă o măsură a nivelului de îndoctrinare și loialitatea acestora față de dictator:
“Mîndri de perspectivele luminoase deschise dezvoltării țării, aducem cel mai înalt omagiu și prinosul de stimă și recunoștință tov. N.C., conducătorul clarvăzător al destinelor națiunii române spre culmile socialismului și comunismului, militantul rev. consecvent pentru edificarea celei mai drepte și mai umane orînduiri pe pămîntul strămoșesc, pentru strălucirea si demnitatea patriei, pentru măreția și gloria partidului și a poporului nostru”.
…și mai departe, în același benign „Raport privind activitatea pe anul 1988”, un document, de altfel, de o ucigătoare rutină: „genialul inspirator și făuritor al victoriilor”, „ctitor strălucit”, „cel mai dârz si neînfricat luptător revoluționar pentru afirmarea si apărarea independenței, suveranității si unității naționale”… Și tot așa, pe alte 28 de file de prostituare morală, într-o anodină agendă personală de lucru a unuia din sutele de specialiști în „intelligence”.
Scriam într-un studiu de anul trecut (apărut în volumul „Căderea unui dictator”) că omerta represiunii violente, a minciunii programatice și a acestei prostituări față de “Clarvăzător” au dus la remarcabila și longeviva coeziune a foștilor securiști. Rușinea și vinovăția comune, conivența informatorilor rămași în presă, justiție și instituții de forță, toate cuplate cu stigmatul urii poporului și cu frica de retribuție în caz de „trădare” din partea celorlalți membri ai abominabilei instituții au generat un cod al tăcerii. Iar imperativul impunității instituționale a completat tabloul supraviețuirii în forță a Securității, aducându-i pe generalii amintiți mai sus inclusiv ca martori ai apărării în acest proces.
Rămâne de văzut deci dacă astăzi, justiția română, prin completul format din Valerica Voica, Constantin Epure si Alin Sorin Nicolescu, este în stare sa înțeleagă faptele acestui caz și partea de istorie recentă a acestei țări care a fost sângeroasă, umilitioare, ucigătoare de conștiințe; și mai ales, daca are curajul să facă ceva ca să nu se mai repete. »
D-le Gussi, ultima frază ați greșit-o din… ” greșeală” sau ? Faceți aceiași Greșeală MONUMENTALĂ, identică cu televiziunile și presa ___chiar și cele neplătite de Gașka iliescului : nimeni din aceste ” puteri” nu are CURAJUL de à le spune concetățenilor noștri faptul că ei sunt la fel de vinovați (50%) sau chiar mai mult (51%) decît Criminalii Securisto/Comuniști și Copiii lor puși la volanul Patriei de Odiosul Trădători ilici iliescu ! După 1989, noi, CEICANOI le-am arătat cu MAI mult curaj concetățenilor noștri Crimele Numeroase și Odioase ale PCR/SECU’ înainte de 1989, cît și DUPĂ. Românul este Inteligent, dar Lichea ! Cum ne-au ” tratat” majoritatea românilor ? Ne-au BĂTUT și ne-au SCUIPAT, pentru un kil de zahăr, un litru de ulei, o găină TBC-istă congelată ! Să nu îmi spuneți că nu ar suporta un astfel de ADEVĂR usturător care este (am scris ” este”, deci este !) UNICUL leac de a-i trezi pe români, șocîndu-i ! Toată suflarea media îi mîngîie pe cap în sensul frezei și îi căinează ! Astfel. majoritatea asta, se va complace în Cloaca neocomunistă, AUTODISTRUGÎNDU-SE și ADERÎND la acțiunea deasemeni de DISTRUGERE à României de către Gașka KGB-istă iliesciană. Sănătate !
Doar atunci cind vom muri, vom fi liberi de cosmaruri si nu ne vor mai chinui, Dar nici adevarul oficial la lumina rampei nu va iesi.
Torționarii lui G Ursu au fost condamnați de justiție . În 2000, colegul de celulă al lui Gheorghe Ursu, Marin Clită, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru omor deosebit de grav, iar trei ani mai târziu, coloneii Tudor Stănică, șef al Miliției Capitalei în 1985, și Mihai Creangă, adjuctul lui, au primit aceleași pedepse pentru moartea lui Gheorghe Ursu. Păi de ce scrieți aici că….„de memoria colectivă”? Ce verți mai mult? Vreți să fie condamnați și securiștii Pîrvulescu și Hodiș? Pă ce să fie ei condamnați? Ursu a fost în arest la Miliție, nu la Securitate. Cei doi securiști nu puteau da ordine la Miliție! Cei doi securiști nu pot fi condamnați. Ar fi culmea să fie condamnați după care ei să se ducă la Haga, care desigur ii va declara nevinovați, că Ursu nu a fost la ei in arest! Să mai ceară și cîte un milion de euro despăgubiri.
Poporul și jurnaliștii au pregătire juridică? Pă ce vorbiți voi? Vorbiți pe sentimente nu pe judecată juridică.