Prin amabilitatea Editurii Vremea, vă prezentăm un fragment din memoriile preotului Tertulian Langa, Trecând pragul tăcerii. Prima parte a fragmentului e semnată de Înaltpreasfințitul Lucian, arhiepiscop major de Făgăraș și Albă Iulia, având titlul « O prețioasă carte-document », text urmat de « Cuvântul înainte » al autorului, Tertulian Langa:
Citind, după o lungă dar încrezătoare așteptare, cartea Părintelui Tertulian Langa, îmi vine parcă să completez, subscriind la mărturisirea pe care o face Sfinția Sa la început de efort, în dialogul cu memoria sa: mă simt nevoit să te eliberez, pentru a mă elibera pe mine; și nu numai pe mine. Eliberarea aceasta m-a cuprins și pe mine, o recunosc, și cred că și pe alții, căci m-am simțit, pe negândite, învăluit, purtat la persoana întâi, atât în iureșul suferințelor, al umilințelor și al credinței Părintelui, dar și îmbogățit de recuperarea, bucată cu bucată, a adevărului asupra ființei omenești: capacitatea ei nebănuită de a se lăsa rostogolită în beznă neomenească, și deopotrivă de a se lăsa înălțată pe prag de Cer deschis, a adevărului despre atâția „mari cărturari și mari pătimitori”, cum îi numește Părintele.
Lectura cărții Părintelui Tertulian Langa, personalitate marcantă a Bisericii noastre, mi-a produs o impresie copleșitoare prin mărturia sinceră și plină de credință asupra anilor întunecați din temnițele comuniste din istoria recentă a României. Titlul ei ne amintește de cartea Sfântului și bunului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, Să trecem pragul speranței. Era un îndemn spre o virtute creștină – speranța. Am amintit acest titlu al cărții veneratului și neuitatului Suveran Pontif, pentru că monseniorul Langa amintește, la un moment dat, de o vizită din anul 1986 la Sfântul Părinte și de o convorbire care a constituit impulsul scrierii cărții Trecând pragul tăcerii: „Dar, înainte de a ieși pe ușă, Sfântul Părinte m-a întrebat direct: «Ai scris tot ce ai trăit în închisori?» – «N-am scris. De ce și pentru cine?» – «Îți cer să scrii; ce ai trăit în închisoare este viață, e viața trăită cu Cristos, viață din istoria Bisericii».” Așadar speranța presupune și trecerea unui prag al tăcerii, căci tăcerea este nu numai vinovată, ci și imposibilă, după adevărul biblic, așezat ca un motto al acestor memorii: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, vor striga pietrele” (Luca 19,40). Tăcerea este vinovată pentru că, potrivit unui adagiu latin, rostit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, Qui tacet, consentire videtur (Cine tace, precum se vede, consimte). Or, tocmai acest lucru l-a îndemnat pe Părintele Tertulian la fuga de o tăcere lașă – care să dea vinovata impresie a consimțământului – la care s-a adăugat memoria celor din sinistrele închisori, trecuți la cele veșnice și care, prin această prelungită tăcere ar mai fi uciși încă o dată.
Mi-e greu să descriu fugar gama de sentimente ce m-a încercat în lecturarea acestor memorii vii: recunoștință, mândrie smerită, încurajare și îndemn, admirație, dar nu pot să neg și un iz de amărăciune la gândul că nu știu câți oare vor ști și vor vrea să intre și să accepte lumea pe care Părintele Tertulian o scoate de sub obroc…
Cartea Părintelui Tertulian Langa se adaugă memoriilor publicate după 1990: Lanțuri și teroare de P.S. Ioan Ploscaru și Credința noastră este viața noastră de P.S. Iuliu Hossu. Dincolo de evidentele asemănări cu aceste cărți de îndurerate amintiri, încununate în viziune creștină de lumină, speranță, seninătate și iertare, cartea Părintelui Langa are ceva din tulburătorul roman dostoievskian Amintiri din casa morților. Așa cum se știe, autorul acestor memorii este înzestrat și cu harul scrisului: a tradus măiestrit Psaltirea, după originalul ebraic, a scris volume de versuri, a publicat numeroase articole inspirate, pătrunse de convingerea neclintită că se poate viețui frumos după învățătura creștină, a evocat în cuvântări emoționante figuri și suferințe din trecutul Bisericii noastre, la date aniversare sau comemorative. Lectura cărții este absolut copleșitoare și prin sincera mărturisire autobiografică, dar și prin infernul de viață pe care-l reconstituie, de la arestarea în reședința Mitropoliei din Blaj, sub privirile consternate ale P.S. Nelucu Suciu, vlădicul tânăr, la periplul închisorilor: de la Malmaison la Jilava, de la „geamătul Aiudului” – unde ascultă erudite prelegeri ale unor mari învățați români și uneori susține el însuși expuneri pe teme filosofico-religioase – la „Casa
galbenă” din Gherla, și de aici spre bacovienele „locuințe lacustre”, „întru tăcerea larvelor ce mor”, adică la ororile lagărelor din Deltă. Și cu apoteotica încheiere a „întoarcerii lui Odiseu”, căci precum eroul lui Homer, după îndelungi ani de suferință, îndurați cu neclintită credință, se întoarce spre Itaca domiciliului său, unde-l aștepta, ca altă Penelopa, credincioasa și răbdătoarea sa soție. Triumful acestei întâlniri este celebrat în stihuri încălzite de spirit creștin: „Iar tu, să-ți împlinești chemarea/ de-a fi vestala Așteptării/ și-n templul ei întins cât marea/ visul aprinde-l depărtării./ Și poate că, spălat în unde/ de zgura trupurilor noastre,/ mai cald, mai veșnic ca oriunde,/ să-l retrăim în templele albastre…
O prețioasă carte-document, o carte pro-memoria, amintire îndurerată și acuzare rostită „cu glas mare”, mărturie a adevărului de sorginte biblică: „Nebiruit e omul ce luptă cu credință!”, expresie de înalt talent literar al legământului rostit de P.S. Iuliu Hossu – Credința noastră este viața noastră, pentru care îi mulțumim Părintelui Langa, adresându-i pe lângă cuvenitele felicitări și arhierești binecuvântări, urări de sănătate și ani luminoși, cu împliniri care să îmbine truda unui slujitor vrednic al altarului cu aceea a unui tot atât de vrednic mânuitor al condeiului.
Blaj, la 14 septembrie, Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, Anul Domnului 2009
+ LUCIAN Arhiepiscop Major
Cuvânt-înainte
Trăind mereu cu pumnu-n gură – Memorie amară, înmormântată-n mine, îmi e la fel de greu să îți dau glas acuma, pe cât de greu mi-a fost să mi te port tăcută-n conștiință. Dar mă simt nevoit să te eliberez, pentru a mă elibera pe mine; și nu numai pe mine…
Tăcut-am vreme de 38 de ani (din 1964, când am ieșit din închisoare și până în 2002, an în care am început să scriu), însă vedeam că fiecare zi, oarecum fără voia mea, mă integra sinistrului proces de îndobitocire în care fusese grămădită „cu biciul și cartela” (vorba lui Lenin) întreaga societate românească, spre unicul obiectiv „vital”: blidul de linte, simbol al supraviețuirii – emblema nerecunoscută a sclavilor dispuși să-ndure orișice, gata-gata să mulțumească celor ce nu le taie capul, ba chiar să mai și laude abilitatea celui ce mânuia hangerul peste grumazurile încovoiate mut. Treptat mă integram în gloată. Vedeam inși mulțumiți de sine că li se acceptă și li se laudă slugărnicia, inși oricând dispuși să cugete (?) cu creierele altora, fie și tâmpe ele. Îmi aminteam că în ortodoxia rusă s-a insinuat statornic cultul celor care se sacrificau în beneficiul puterii care îi proclama drept sfinți-cneji, „sfințenia” având deci în componență și supunerea smerită în fața celor ce dețineau puterea; dar, totodată, vedeam că aceasta a generat neîncrederea și suspiciunea față de tot ce vine din afara intimității proprii dar și slugărnicia, atât de răspândite vreme de secole umile.
Însă-ntr-o bună zi, căzându-mi ochii peste o veche colecție a micii-marii reviste UNIREA, de la Blaj, am dat peste un rând al lui Ioan Miclea, tumultuosul aquinat din urbea ctitorită-n veac de neînfrântul Inocențiu Micu: „Dacă nu trăiești precum gândești, vei ajunge să gândești precum trăiești”. Așadar, de voi trăi precum un laș, tot ca un laș voi și gândi și voi ajunge chiar să îmi legitimez, nemernic și eu, căderile și lipsa de verticalitate, cum prea adeseori se-ntâmplă în astă-zi în societatea noastră, în care cei eliberați de sub opresiunea moscovită se străduie cu spor să-ncapă la cherem. Turcesc cuvântul, turcesc năravul, des întâlnit chiar și la bizantinii mai mărunți, atât de virtuoși în a se „descurca”, în a se face frate și cu dracul numai să treacă puntea. Sinele, identitatea interioară (?) – vocabule din codul de onoare romantic desuet! – zic dânșii.
Iată pe scurt ce m-a înspăimântat și m-a-ndemnat să scriu. Dar a mai fost un oarece motiv: în timp ce detestam, ca lașitate, orice colaborare la „noua viață socială”, în mod obiectiv, și eu eram un laș. N-aveam curajul să înfrunt sfidarea societății bine dedată la juvăț. Nevolnic îmi ziceam: cine-mi va accepta pentru tipar un manuscris ce nu dorește să fie agreabil noii filosofii și rânduieli de viață, care, pe atâția inși, fără s-o știe – poate – îi țintuia la zid? Cine va crede neverosimilul și incredibilul,
cuprinse-n în manuscrisul meu care se cere scris și scos de sub tăcere? Pe lângă terfelirea de către securiști, milițieni și „trompetiștii” zilei, a modului creștin de viață cu care mă identificasem în societatea încă nemodelată comunist, acum, dând în vileag ororile satanice de necrezut trăite-n temnițele comuniste, n-ar însemna să mă expun deriziunii publice cu tot ce am trăit mai sfânt și mai curat în acei mai bine de șaisprezece ani de „conservare” comunistă a celei mai înalte valori – hâd proclamatul OM – a axiologiei leniniste? Poate să fie orgoliul, de-atâtea ori strivit, care tindea să-mi motiveze această derobare; dar s-ar putea ca ea să fie și o expresie a incapacității de a-ndura mai mult. Nici chiar familiei n-am fost în stare să-i istorisesc, la modul cu adevărat real, tot ce s-a petrecut în cruntul șantier al înnoirii omului, visat de Marx și ctitorit de Lenin. Chiar mie însumi mi se par acum demențiale sau fantasmagorice descrierile decupate cu scalpelul dintr-o memorie însângerată încă – acuma, după mai mult de patruzeci de ani de viață sub-trăită sub gârbaciul sovietic. Deci, dacă totul
este de necrezut, și dacă astăzi, în era televiziunii, când publicul cititor este o specie pe cale de dispariție, cui să-i mai pot transmite experiențele de negrăit trăite? S-o fac doar pentru moliile de biblioteci ce vor apărea într-una din generațiile viitoare?
Așa gândeam până-ntr-o bună zi din toamna anului Domnului 1986, când mi-a fost dat s-ajung la Roma, prilej cu care am fost chemat – fără s-o fi cerut – la o audiență de către Papa Ioan-Paul II (cum de a și aflat de mine?), audiență care s-a prelungit neașteptat de mult, timp folosit de marele Pontif ca să se informeze despre cele trăite sub regimul comunist și, mai cu seamă, în temnițele noastre de tip socialist, comparativ cu cele din Polonia-i natală. Trecut timpul, cu generozitate acordat, Pontifex Maximus s-a ridicat, făcându-mă să înțeleg că vizita s-a încheiat. Dar, înainte de a ieși pe ușă, Sfântul Părinte m-a întrebat direct: „Ai scris tot ce ai trăit în închisori?” – „N-am scris. De ce și pentru cine?” – „Îți cer să scrii; ce ai trăit în închisoare este viață, e viață trăită cu Cristos, viață din istoria Bisericii”. M-am apucat de scris; însă cu o impardonabilă întârziere pentru un credincios supus. Dar am fost confruntat, în plus, și cu probleme de pudoare. Apreciam ca incompatibilă cu bunul-simț expunerea în public a năucitoarei panoplii de mijloace utilizate de samavolnica putere a statului ateu care, în diabolica-i voință de a ucide-n toți supușii săi ultimul rest
de personalitate și cel mai nevăzut suport moral al unei posibile împotriviri, își supunea captivii la tratamentul cel mai înjositor posibil, instrumentat de cel mai scabros și mai umilitor vocabular, pe care numai hârtia igienică îl poate suporta. Consideram că a developa toate ororile verbale și fizice pe care le-am trăit ar pângări pudoarea acelora ce vor citi, dar și modesta-mi demnitate. Cum aș putea descrie fără nici un eufemism suprema voluptate pe care o trăiau reprezentanții puterii leniniste în timp ce ne mânjeau cu scârnă – la propriu și la figurat –, când își vărsau obscenitățile verbale peste obrajii rușinați ai marilor generali eroi, ai preasfințiților episcopi, ai preoților, ai poeților, ai pictorilor, ai savanților, ai miniștrilor, ai profesorilor universitari și ai țăranilor desprinși ca din balade, sculați la luptă-împotriva noii ciocoimi crescute de Partid și de filosofia urii?
Toate acestea, ca și atâtea multe altele, pentru a le așterne pe hârtie, mi-au devenit o silnicie și o mortificare ce mă îngrețoșau insuportabil. Însă tocmai în suprema scârbă pe care o trăiam scriind, mi-am amintit și m-a încurajat ceea ce învățasem din cursurile de morală despre „păcatele străine”, adică despre acelea pe care le săvârșești în modul indirect – în cazul nostru: „a tăcea, a nu destăinui sau a acoperi păcatul săvârșit de altul”. Și, fiindcă a trece sub tăcere în fața semenilor mei și a istoriei ororile gândirii ateiste și ale tehnicii satanice de profanare a operei lui Dumnezeu, constituie în mod
indubitabil un grav „păcat străin”, tăcerea mea putea-va fi echivalată cu complicitatea, căci, precum spunea prin anul 1298, Pontiful Bonifaciu al VIII-lea, Qui tacet, consentire videtur. De aceea, între comoditatea tăcerii (culpabile, fără-ndoială) și riscul moral al angajării, am fost constrâns de conștiință să dau urmare angajării, cu eventuala perspectivă de a mi se pune la îndoială, de către increduli, onestitatea mărturiei. Dar, în pofida suspiciunii la care mă așteptam, dezvăluirea adevărului privind realitățile trăite mi s-a părut imperativă. Favorizam în acest fel un necesar proces ce, cândva (?), se va deschide comunismului impus în România de tancurile sovietice. Memoria celor ce încă mai supraviețuiesc n-ar trebui să fie la fel cu cea a unora dintre istoricii tăcuți, doar simpli spectatori, sau chiar cercetători ai unor evenimente exterioare lor. Memoria atâtor drame pe care le-au trăit românii ar trebui să ne invite la a trăi și retrăi lucid și permanent această tragedie, ca pentru neuitare – strivirea conștiinței și demnității naționale. Cine își uită trecutul și prezentul nu are dreptul nici la viitor și nici la neuitare, decât, poate, la rușinoasa soartă a sclavului ce s-a vândut pe sine. S-a spus aceasta, dar niciodată nu se va fi spus destul. O amnezie acceptată din falsă toleranță sau dintr-un tot atât de fals și imbecil ecumenism înseamnă uitarea demnității și îngroparea adevărului, atunci când știm bine că demnitatea e un comandament moral purces dintru asemănarea omului cu Dumnezeu, iar adevărul este etern și imuabil (Augustin) – concept pe care nu mi-aș permite să-l sfidez, nici să-l abandonez în recuzită: nu intră în categoria bunurilor de aleatorie oportunitate, la fel cu a unora dintre istoricii tăcuți, doar episodici spectatori sau cercetători ai unor evenimente exterioare lor.
După Aristotel, dorința de a descoperi o nedreptate și de a pedepsi o crimă este o pasiune nobilă. Pe drept se spune că răzbunarea este primitivă, însă n-ar trebui ca teama de o astfel de ignorantă și iresponsabilă privire asupra crimei să lase cale liberă abuzului și nedreptății sociale. Nimeni nu are dreptul să lepede dreptatea pentru a o înlocui cu mila arațională care obnubilează adevărul. A păstra o ordine dreaptă este o mai bună milă față de ceilalți decât o slăbiciune ce provine din magnanimitatea lipsită de criterii. Nu orice indulgență este bunătate, nici orice toleranță este dreaptă. E laș acela care invocă mila drept scuză, pentru a nu apăra dreptatea, precum îi cere datoria. Laș este acela care zice că iartă pentru a nu își face complicații, lăsându-i pe alții să sufere din pricina permisivității practicate cu nesocotință (Tomas Spidlik[1]). Un dezertor este acela care-și trădează sfânt adevărul conștiinței proprii, lăsându-se golit de sine – de adevăratul sine, acela care îl unește cu valorile esențiale ale poporului din care face parte, iar nu cu cele de împrumut hibrid, „valori” de rumeguș, prin care un popor ajunge la coeziunea „grămezii de nisip” (Karl Jaspers[2]
). Avem dreptul sfânt și obligația de a ne salva memoria în adevărul ei.
Deci, voi depune sau nu o mărturie despre autenticitatea adevărului și demnității – temeiuri ferme ale unității și devenirii poporul român? Voi încerca s-o fac. Prevăd însă că nu am să mă conformez unui memorial-șablon, ca specie literară. Viața trăită în temnițele comuniste sfidează orice categorisire, e unicat satanic. Și cine poate explicita tenebrele satanei?
Pudorii pe care, poate, o jignesc pe-alocurea prin rândurile din paginile următoare, scrise fără menajamente, îi cer iertare, sperând că mi se va înțelege, cumva, tortura pe care mi-a impus-o nevoia de sinceritate în lupta pentru adevăr. Doar comuniștii și-au tăinuit atrocitățile, iar azi, tot ei, în numele unui umanism mimat oribil, al unei false respectări a demnității omului, solicită ca victimele să accepte o pânză de tăcere sub care să adoarmă și ultima pleoapă a memoriei. Au fost cândva și glasuri
care cereau ca pagina Vinerii Mari să fie ruptă din Sfintele Scripturi, pentru a nu perpetua incriminarea cine știe cui. Care dintre creștini, justificat (?) de toleranță sau de ecumenism, ar cuteza s-o facă?
Anul în care scriu acum e declarat „anul iertării și al împăcării”. Însă Isus a fost îndreptățit să ierte fiindcă a suferit. Ce iartă cel care știe că nu a suferit? În societatea noastră, de atâtea ori orfană de Dumnezeul „ucis” de Nietzsche, Sartre sau de Lenin, nici un discurs sau document oficial nu pomenește numele lui Dumnezeu; aceasta pentru a rămâne fideli urmași ai iluminismului ateu, mereu prezent și azi sub felurite forme, chiar dacă numai ca un tic mintal, reminiscență a unor capitulații repetate.
În construirea păcii mileniului III nu se prevede loc și pentru Dumnezeu, pentru a nu se perpetua, în scris, memoria unei Europe oarecând creștine… Iertarea este socotită slăbiciune chiar și de aceia care afirmă că ar crede în Isus. Dar fără Dumnezeu creăm premisele pentru o societate în care membrii ei, nemaifiind copiii aceluiași Părinte, rămân doar simpli indivizi sortiți să coabiteze într-un univers ostil. În acest cadru, conceptul de „frățietate” este lipsit de sens, oricine l-ar promova, cu mai puțin sau cu mai mult fariseism modern – așa cum se petrece în societatea postceaușistă de la noi și-n postmodernismul teribil de fălos european. Trufia îi împiedică pe vinovații străini de dragostea divinului Cristos să își accepte statutul de vinovați iertați. De altfel, este nulă și falsă iertarea fără adevăr și fără o căință care să-și recunoască, să-și asume și să-și regrete păcatul săvârșit. Ororile
comise și trăite au un regim „tabu” și pentru aceia care le-au acceptat tăcând. Necredincioșii cer creștinilor să uite și să ierte. E preferată obnubilarea victimelor în uitare. Avem o ideologie de Stat a supraviețuirii torționarilor pe seama victimelor inocente, fără certificat de moarte sau medico-legal. O falsă generozitate socială solicită statut de spirit comprehensiv…
În închisoare, vorbeam cuiva despre iertare. „Dar pot să-l iert pe cel ce m-a urât?”, m-a întrebat confratele contrariat. – „Pot, dacă voi fi în stare să iubesc, căci, dacă n-aș iubi, n-aș fi mai bun ca el” – a fost răspunsul meu. Iertarea nu este bagheta magică ce face să dispară răul. Există o iertare din voința luminată, care absolvă moralmente omul, dar nu desființează fapta, căci o iertare n-aduce după sine desființarea faptei; nici iadul nu desființează răul produs de fapta scelerată: iadul supune ispășirii fapta, iar ispășirea – când este asumată – umbrește fapta odată săvârșită, dar n-o desființează. Sunt răni adânc înfipte în memorie, pe care, dacă le-aș uita, mi-aș amputa o parte din trăire; pe aceasta nu o pot desființa, căci adevărul și realitatea sunt mai presus de contestare și uitare. Adeseori am niște – zice-le-aș „amețeli” – ce nu-mi permit să uit cât m-au lovit în cap, fără sfârșit, torționarii mei, cu pumnii și cu săculețul de nisip. Mereu îmi spun că trebuie să iert – și iert – dar ca să iert, cuvine-se
să-mi amintesc materia iertării, în care iubirea cerescului Părinte condiționează iertarea de sincera căință; altfel, iertarea ar fi fără temei și fără eficacitate. Corelativ căinței, iertarea nu este actul interior peren, mereu aducător aminte, pentru a nu mai repeta păcatul. Păcatul pe care nu l-aș regreta mereu, mereu ar rămânea în mine, o rană mereu expusă infectării. Nu-mi vreau ascunsă rana, ci vreau să mi-o privesc, să mi-o ascult, așa mă va ierta pe mine Dumnezeu?
Și, ca să nu fiu vinovat că am tăcut „păcatul străin” al violului istoric pe care l-au suportat românii, de-a valma cu cel pe care însumi l-am trăit sub cnut[3] și înrobit în lanțuri, în beciuri și gulaguri, acum, la margine de viață, trăiesc tăcerea ca pe o revelație. Tăcerile de milenar menhir[4] acum se lasă înțelese și-și caută cuvântul. Voind să nu rămân o lacrimă evaporată fără să lase urme, voind să nu mă știu că am trecut blazat, apatic, printr-un măcel de îngeri, am îndrăznit să scriu.
Note:
[1] Prelat ceh, făcut cardinal în 2003 de Papa Ioan Paul al II-lea, renumit teolog, fin cunoscător al spiritualității orientului creștin (n. red.).
[2] Filosof și psihiatru german, cu influență majoră asupra teologiei, psihiatriei și filosofiei moderne (n. red.).
[3] Bici din curele de piele sau funie cu alice de plumb la capete, folosit în Rusia, pe animale și oameni (n. red.).
[4] Menhir – străveche piatră funerară verticală, pe-alocurea prin Anglia de Sud și prin Bretania franceză (n.a.).
Cartea poate fi cumpărată aici: https://edituravremea.ro/colectii/mica-roma-xxi/trecând-pragul-tăcerii
