„Profund îndurerat de trecerea în veșnicie a lui Corneliu Coposu, mă alătur în doliu familiei sale […]. Dimensiunea sa etică l-a impus ca un necontestat reper și simbol al valorilor esențiale ale neamului nostru. Autoritatea sa morală a constituit coloana vertebrală a structurilor care, din decembrie 1989, au reunit toți românii dornici să scoată țară din impas.” Acesta este mesajul M.S. Regele Mihai I trimis din Elveția cu ocazia funeraliilor urmașului lui Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, Corneliu Coposu.[1] Relațiile dintre el și Casa Regală de România au fost de lungă durată. Născut la Bobota, județul Sălaj în 1914, Corneliu Coposu a crescut într-o familie și într-un mediu unde monarhia reprezenta deja de secole nu numai o tradiție, ci chiar elementul central al vieții politice, al dinamicii sociale și culturale a statului. În 1914, Transilvania încă făcea parte din Imperiul Austro-Ungar și deși ea se va uni cu Regatul României patru ani mai târziu, diferențele dintre cele două societăți (cea transilvăneană și cea a vechiului regat) au fost și încă sunt vizibile. Politicienii pe care fosta provincie austro-ungară i-a dat României Mari se vor diferenția pe parcursul timpului prin multiple aspecte față de politicienii din vechiul regat. În timp ce Regatul România (în special în perioada 1878-1918) a suferit influențele societății franceze, acolo unde mare parte din elita politică și-a făcut studiile, Transilvania a fost influențată de societatea germană, iar cei trei prim-miniștrii ardeleni din perioada interbelică (Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu și Octavian Goga) și-au făcut studiile la Viena și Budapesta. Transilvania, Bucovina și Banatul nu au suferit influențele secularizării din Franța și nici desconsiderarea vechilor tradiții, ceea ce francezii numesc l’ancien regime. Dimpotrivă, în Ardeal importanța bisericii a rămas constantă (mai ales dat fiind faptul că există o mare diversitate de culte și confesiuni, unele dintre ele unice în istoria creștinismului și care nu s-au răspândit dincolo de hotarele sale mai repede de secolul XX: unitarienii), de asemenea atenția acordată monarhiei, Casei Imperiale de la Viena al cărei suveran din 1868 era Kaiser und Konig (împărat al Austriei și rege al Ungariei). Politicienii români din Ardeal veniți la București în 1919 erau în majoritate foști deputați în Parlamentul de la Budapesta, catolici sau greco-catolici, de diferite profesii liberale, cu o gândire reformistă (politica „porților deschise” promovată de Partidul Național Țărănesc, în special prin economistul Virgil Madgearu, poate fi considerată un bun reper în această direcție), dar profund atașați valorilor naționale caracteristice istoriei poporului român.
Corneliu Coposu s-a născut într-o familie de preoți greco-catolici din Transilvania, tatăl său fiind atât preot cât și deputat român pe listele Partidului Național Român în Parlamentul de la Budapesta. Deși șapte generații înaintea sa au fost preoți (o parte din mormintele familiei Coposu pot fi vizitate și azi în curtea bisericii din satul Bobota), iar el la rândul său ar fi fost hărăzit unui asemenea destin, Corneliu Coposu a urmat, totuși, după Liceul greco-catolic „Vasile cel Mare” din Blaj, cursurile Facultății de Drept din Cluj Napoca. În 1930 a absolvit această facultate, iar în 1933 a obținut doctoratul în Drept. După obținerea doctoratului, devine secretar particular al lui Iuliu Maniu, funcție pe care a ocupat-o până în 1947. Însă mai importantă decât funcția pe care a deținut-o a fost relația specială dintre el și președintele PNȚ și prim-ministru al României. Iuliu Maniu a fost un mentor pentru Corneliu Coposu, nu numai în materie de politică, ci în toate dimensiunile vieții.
Una dintre cele mai importante dimensiuni, poate cea mai importantă, o reprezintă conduita morală. Corneliu Coposu a crescut într-o societate în care principiile și valorile morale aveau o anumită greutate. Loialitatea era considerată o adevărată virtute, asemenea sincerității și onestității. De altfel, pentru el unul dintre principiile călăuzitoare în viața politică era morala creștină (alături de dreptatea socială, patriotismul luminat și democrația desăvârșită). Morala în esența sa este o caracteristică de bază a personalității sale, care-l deosebește de marea majoritate a clasei politice atât din perioada interbelică, cât și din perioada postbelică, inclusiv până în actuala tranziție de „convalescență” post-decembristă.[2]
Corneliu Coposu a rămas atașat valorilor creștine și monarhice pe parcursul a 81 de ani, la fel cum a rămas loial idealurilor naționale și oamenilor alături de care s-a format ca jurist, ca jurnalist și ca om politic. În ceea ce privește Casa regală și legătura sa cu monarhul, s-ar putea scrie o carte, deoarece aceasta nu este doar o relație bazată pe un calcul politic, ci un altfel de a fi, un altfel de a exista în lume. În primul rând, existența monarhului în societatea interbelică prezintă toată structura acelei lumi reduse în miniatură sa, un microcosmos ce redă foarte bine ceea ce este un macrocosmos. Structura ființei umane poate fi prezentată sub forma unei structuri cuaternare pe patru nivele: om – societate – cosmos-Dumnezeu.[3] Monarhul/monarhia poate asigura nu numai echilibrul politic, darși echilibrul socio-economic, asemenea unui pilastru construit pe aceste valori fundamentale (om-societate-cosmos-Dumnezeu) și pe care, la rândul său, le susține și le protejează.
Dincolo de echilibrul politic și stabilitatea economică, s-a apelat și în 1866 la impunerea unui suveran dintr-o monarhie străină, iar necesitatea și eficiența unei asemenea soluții nu au întârziat să apară. Desigur, aprecierea și conștientizarea valorii monarhului presupun un pas esențial pentru fiecare societate. Dacă am defini conștiința drept „spațiu al realității”[4], iar omul drept rezultat al propriilor experiențe avute în acest spațiu, putem privi istoria sa (biografia sa) din trei perspective ontologice: prima ar fi o privire ambientală, de acomodare (Umsicht), cea de a doua este o privire de înțelegere (Rucksicht), iar cea de a treia o privire de transparență (Durchsichtigkeit). Aceste trei perspective enunțate de Martin Heidegger (Umsicht, Rucksicht, Durchsichtigkeit[5]) pot corespunde celor trei vârste ale omului. Astfel putem încerca să observăm evoluția viziunii omului politic Corneliu Coposu în ceea ce privește monarhia în succesiunea celor trei perioade.
Umsicht, privirea ambientală
Prima privire a omului politic este și prima percepție pe care și-o face despre lume. Aceasta se poate contura deja în primii ani de viață. Așa cum am menționat, în familia Coposu elementul monarhic era omniprezent, alături de cel ecleziastic. În mod inevitabil Corneliu Coposu a cunoscut aceste valori perene încă din timpul copilăriei, iar pentru el lumea există prin și grație acestor valori. În anii ’90, un jurnalist român făcea o observație pertinentă, afirmând că națiunile, statele, fie ele monarhii sau republici, prosperă „în principal pentru că popoarele lor au un sistem de valori în care cred, grefat pe o tradiție și o istorie autentice, adică pe care le-au creat ele însele, nu le-au fost impuse de alții”[6]. Într-adevăr tradițiile românești din Transilvania erau autentice, iar istoria pe care Corneliu Coposu a învățat-o în perioada interbelică la liceul din Blaj și la universitatea din Cluj nu a fost distorsionată, așa cum avea să se întâmple 20 de ani mai târziu sub regimul comunist. În primii ani ai copilăriei lui Corneliu Coposu, pe tronul României s-a aflat regele Ferdinand (1914-1927), iar după moartea acestuia pe tron a urcat Mihai I. Referitor la acel moment, Corneliu Coposu a declarat, 70 de ani mai târziu într-un interviu, că la cunoscut pe Regele Mihai I încă de la prima sa învestire. „Pe Regele Mihai l-am cunoscut de altfel de la prima lui proclamare, când, la moartea lui Ferdinand, a fost proclamat rege al României sub regența instituită de Regele Ferdinand. La ora aceea, e vorba de 1930, Mihai avea 8 ani. L-am urmărit tot timpul pubertății și adolescenței lui. În 1930, când a venit tatăl său din exil, l-a detronat, făcându-l Mare Voievod de Alba-Iulia și a rămas în calitate de principe moștenitor până la abdicarea Regelui Carol al II-lea, care s-a întâmplat în septembrie 1940.”[7]
Fiind de vârste apropiate, simpatia și respectul pe care i-l purta pot fi ușor de înțeles cu atât mai mult cu cât mentorul său politic, Iuliu Maniu, a depus jurământ de credință Regelui Mihai I în decembrie 1928, cu ocazia formării primului guvern Maniu. De asemenea, detronarea din 6-7 iunie 1930 nu a fost privită cu ochi buni de Corneliu Coposu, atât timp cât printre urmările ei a fost și demisia lui Iuliu Maniu, deoarece Carol al II-lea nu și-a respectat angajamentele față de țară și față de propriul fiu. Desigur, în ceea ce privește evoluția evenimentelor din anii ’30 părerile sunt împărțite, însă un lucru este cert: Iuliu Maniu a fost unul dintre primii lideri politici care s-au opus tendințelor autoritare ale Regelui Carol al II-lea[8] și va rămâne de neclintit timp de 10 ani, până în clipa în care suveranul, recunoscându-și eșecul atât în politica internă cât și cea externă, a abdicat.
Din poziția de secretar particular al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu și-a păstrat atașamentul față de Mihai I și de monarhia constituțională, însă s-a situat mereu în opoziție față de Carol al II-lea.[9] Într-un interviu acordat după 1990 unei jurnaliste din Suedia, Corneliu Coposu explică foarte bine rolul suveranului și atașamentul său față de valorile democratice, mai ales într-o situație critică. Așadar, perioada dificilă de după decembrie ’89, precum și cea a anilor ’30, au nevoie de aceeași soluție prezentată în câteva cuvinte de Corneliu Coposu: „cred că atașamentul la monarhia constituțională depășește stadiul de afecțiune, stadiul sentimental. În mod pragmatic poporul român are nevoie de un factor care să înceapă acțiunea de stabilizare. Or, dacă aruncăm o privire peste peisajul politic al societății românești, se vede că nu există nimeni care să aibe vocația de a invoca pe seama lui acest element catalizator. Acest factor de stabilitate nu poate fi decât Regele!”[10].
După abdicarea Regelui Carol al II-lea, survenită în septembrie 1940, reînvestirea Regelui Mihai I nu a ajutat foarte mult România, dat fiind faptul că acesta a fost marginalizat și pus într-o „situație de inferioritate” față de Mareșalul Ion Antonescu.[11] Practic, partidele politice au fost interzise din 1938, iar orice fel de opoziție s-a dovedit a fi relativ eficientă până în 1944.[12] Referitor la acest act, într-un discurs politic din 1946, Corneliu Coposu amintea: „la 1 aprilie 1938 el(PNȚ) a fost dizolvat de guvernul dictatorial al ex-Regelui Carol. Regele și-a pierdut coroana, dar partidul a supraviețuit.”[13] Din acest fragment putem deduce faptul că din punct de vedere politic Partidul Național Țărănesc (și implicit linia sa politică) avea o importanță sporită în gândirea lui Corneliu Coposu, spre deosebire de monarh, care avea un rol bine stabilit și pe care trebuia să-l respecte. Concluzionând această prezentare a piedicilor puse în cale PNȚ-ului, oratorul conchide într-un mod încurajator și simbolic pentru colegii săi, anticipând oarecum ceea ce avea să urmeze: „La 23 ianuarie 1941, generalul Antonescu l-a desființat din nou. El și regimul lui s-au prăbușit, noi am rămas.”[14]
Când s-a ivit posibilitatea ca partidele politice să-și reia activitatea iar statul român, după o pauză de șase ani, să revină la o monarhie constituțională, PNȚ a fost readus pe scena politică de cei care „au rămas neclintiți lângă steag”[15]. După actul de la 23 august 1944, când Regele Mihai a jucat un rol crucial, la orice alt act important sau „moment cheie” din următorii trei ani, suveranul a cerut sfatul liderului Partidului Național Țărănesc. „Regele Mihai, la orice fel de măsură importantă, îl consulta pe Maniu și eu îl însoțeam ori de câte ori era invitat[16] sau cerea o audiență la rege. În toată această perioadă, din august 1944 și până la arestarea noastră din iulie 1947, contactele cu regele au fost mulțumitoare (sic).”[17] Din această relatare reiese faptul că între cele două personalități au existat mai multe întrevederi în perioada 1944-1947.[18] Corneliu Coposu îl va revedea pe Regele Mihai abia după o „pauză” de 43 de ani, timp în care în România s-a instalat regimul comunist, iar regele a fost nevoit să abdice și să plece în exil.
Din acești primi ani ai vieții lui Corneliu Coposu observăm cum omul politic își construiește propria structură de valori și principii. Aceleași valori și aceleași principii pe care le are și Iuliu Maniu și aceleași idealuri naționale care coincid cu interesele națiunii române. Printr-o privire ambientală, de acomodare, numită de Martin Heidegger în Sein un Zeit drept Umsicht, omul politic devine conștient de spațiul ce-l înconjoară și de structura și valorile pe care se bazează lumea sa. Prin această acomodare cu spațiul și prin această asumare (nu doar simpla proclamare) a principiilor, omul politic își construiește propria identitate. Prin recunoașterea și conștientizarea realității – societatea română postbelică, monarhia constituțională, pluripartidismul – și prin afirmarea propriei identități, Corneliu Coposu a reușit să înfrunte orice pericol. În baza acestor temeiuri el a fost considerat de cei care l-au cunoscut drept un om de principii, corect, onest, iar puterea sa era bazată în special pe autoritatea sa morală. Cel mai vizibil pericol din perioada postbelică a fost instalarea unui regim comunist și odată cu el eclipsarea realității, a adevăratei structuri de valori a societății române, de la nucleul de bază a acesteia – familia –și până la ultimul edificiu instituțional – Casa regală.[19]
Nicolae Emilian Dranca
NOTE:
[1] Arhiva Fundației Corneliu Coposu, http://www.corneliu-coposu.ro.
[2] Într-un discurs ținut în Belgia la 7 iunie 1990, Regele Mihai considera că „Dacă România are nevoie de o lungă perioadă de convalescență, mă tem de ce se va întâmpla în cursul acestei perioade.” Citat în Ivor Porter, Mihai I al României. Regele și tara, Editura Alfa, București, 2006, p. 230.
[3] Eric Voegelin, Religiile politice, Editura Humanitas, București, 2010.
[4] Ibidem, idee reluată și în Autobiographische Reflexionen, Wilhelm Fink Verlag, Munchen, 1994
[5] Martin Heidegger, Ființă și timp, Editura Humanitas, București, 2012.
[6] Eugen Șerbănescu, „Coroana la Caschetă”, în România liberă, 6 mai 1995.
[7] Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Editura Anastasia, București, 1996, p. 170. Acest pasaj rămâne oarecum confuz, din el se poate înțelege ca Regele Mihai I a fost proclamat pentru prima dată în 1930, însă în realitate Corneliu Coposu a menționat anul 1930 deoarece atunci l-a cunoscut pe rege, el cunoscând foarte bine data primei proclamări a Regelui Mihai I: 20 iulie 1927.
[8] Deși a fost și unul dintre primii care l-a susținut pentru revenirea pe tron. Cu toate acestea, „împotriva abuzurilor și încălcărilor de lege, săvârșite sub dictatura lui Carol, d-l Iuliu Maniu a înaintat 37 de memorii de protest”. Raport politic al PNȚ redactat și prezentat de Corneliu Coposu, 3 iulie 1946.Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), fond Informativ, dosar 5062, vol. 3, f. 74.
[9] Corneliu Coposu, Confesiuni…, p. 170.
[10] Silvia Constantinescu, Am cunoscut un erou. Întâlniri cu Corneliu Coposu, Editura Silvia & Octavian Főrlag HB, Finnerődja, Sweden, 2013, p. 25.
[11] Corneliu Coposu, Confesiuni.., p. 170.
[12] „Domnul președinte Maniu a trimis «Conducătorului» 29 de proteste scrise, împotriva politicei interne și externe a celor două dictaturi patronate de Antonescu.” Raport politic al PNȚ organizația pentru Transilvania și Ardeal rostit de Corneliu Coposu la 3 iulie 1946. ACNSAS, fond Informativ, dosar 5062, vol. 3, ff. 61-86.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem. Peste mulți ani, în 1990, Corneliu Coposu ar fi putut rosti din nou aceeași alocuțiune, doar puțin nuanțată. De aceasta data fiind vorba de regimul comunist, care s-a prăbușit după 43 de ani, însă PNȚ-ul rămânând pe scena politică chiar și după această lungă perioadă.
[15] ACNSAS, fond Informativ, dosar 5062, vol. 3, ff. 61-86.
[16] Corneliu Coposu a fost mereu alături de Iuliu Maniu în deplasările și vizitele pe care acesta le efectua, fapt atestat și în multiple documente din arhiva Siguranței, preluată ulterior de Securitate și păstrate în prezent la CNSAS. Spre exemplu, la 19 mai 1947, la locuința ambasadorului Angliei, A. Holman, vine în vizită Iuliu Maniu, însoțit de Corneliu Coposu. Nota din 20 mai 1947, în ACNSAS, fond Informativ, dosar 5062, vol. 3, f. 2.
[17] Corneliu Coposu, Confesiuni.., pp. 170-171.
[18] Aceste întâlniri sunt confirmate și de dosarele întocmite pe numele lui Corneliu Coposu de fosta Securitate și aflate în arhiva CNSAS. Din perioada 1944-1947 sunt păstrate fișele realizate de fosta Siguranță în urma acțiunilor de supraveghere a lui Corneliu Coposu și a anturajului său. Primele fișe din dosarele lui datează din 1939, datorate primei sale arestări. În total, dosarele sale aflate în Arhiva CNSAS numără peste 98 de volume, însă ele nu sunt complete și trebuie abordate în mod critic, neuitând că au aparținut poliției politice. „Este esențial așadar să nu uitam că arhivele oferă istoricilor decât adevăruri parțiale, limitate, selectate și deformate. Bineînțeles, arhivele nu au nici o vina în această privința. Hiba, dacă se poate vorbi despre așa ceva, se leagă de caracterul limitat și relativ al cunoașterii istorice, ca și de dorința noastră faustică, poate excesivă, de a ști cât mai mult.” Sorin Mitu, Transilvania mea, Editura Polirom, Iași, 2013, pp. 52-53.
[19] Despre fenomenul de eclipsare/eclipsă a realității sociale, economice, politice și culturale prin instaurarea unui regim autoritar/totalitar a vorbit pe larg Eric Voegelin într-un eseu din anii ’70 intitulat chiar „Eclipsa realității” (în original „Eclipse of reality”. Eseul a fost scris în engleză datorită faptului că autorul preda deja în Statele Unite ale Americii. O ediție recentă în limba germană este Eric Voegelin, Realitätsfinsternis, Mattes & Seitz Verlag, Berlin, 2010, Erste Auflage.
