Ca la fiecare rând de alegeri, auzim din partea celor care sunt implicați direct sau indirect în lupta pentru voturi că este « un moment decisiv », că « soartă țării pentru următorii 10 sau chiar 20 de ani » se joacă la urne. Exagerarea mizei duce în mod paradoxal la ignorarea adevăratelor mize pentru că acest exercițiu retoric e, prin faptul că-l auzim de fiecare dată în context electoral, incapabil să mai convingă pe cineva. Această exagerare, cumulată cu lipsa crescândă de credibilitate a discursului politic, duce la mărirea distanței între logica prevalentă la nivelul celor care cer votul față de logica celor care sunt chemați să voteze. Sigur, nu ne vom aștepta ca cei care guvernează să gândească similar cu cei care sunt guvernați, dar în momentul electoral trebuie să se producă o intersectare sau măcar o apropiere între cele două planuri: titularul teoretic al suveranității, cetățeanul, are, pentru o clipă, dreptul să decidă cine îl va guverna. Ne putem aștepta deci ca, măcar în apropierea alegerilor, partidele să facă un exercițiu de empatie în raport cu electoratul real sau potențial al fiecăruia. Partidele pretind totuși că reprezintă părți din societate, pentru a le convinge, sau măcar a le seduce în sensul acordării unui vot, se apleacă asupra problemelor specifice, produc soluții sau pretinse soluții care să răspundă nevoilor constatate. Competiția politică nu e numai în mod teoretic, ci și practic, o competiție între aceste soluții, al cărui arbitru e electoratul. Soluțiile propuse sunt adeseori pur retorice, totuși alegătorul își face o impresie, își acordă votul, iar agregarea acestor voturi produce mica minune a legitimității.
Cazul României nu e fundamental diferit. Nu pentru că am fi o mare democrație. Ci pentru că fabrica legitimității presupune acest moment electoral care, la rândul lui, impune a serie de reguli ale jocului. Ele pot fi parțial golite de conținut sau ocolite, dar, dacă momentul electoral e secătuit de substanță, și legitimitatea produsă va tinde spre zero. Clasa politică are nevoie de această legitimare, ceea ce o constrânge ca, într-un fel sau altul, să joace jocul. Asta nu transformă un regim într-unul cu adevărat democratic. În acest sens, cazul românesc e exemplar: secătuirea de resurse strict comerciale de la nivelul mass-media, dublată de compensarea lor prin schema Bani de la stat pentru Partidele parlamentare-Bani de la aceste Partide pentru mass-media elimină din joc « a Patra putere în stat ». Consecințele pentru pluralism fiind devastatoare între alegeri, când cristalizarea unei opoziții și a unei alternative raționale devine imposibilă, dar și în momentul electoral, pentru că instituțiile media nu mai sunt actorul esențial al necesarei intersecții de care am pomenit mai sus între discursul politic și preocupările alegătorilor.
Pentru politicienii care, între alegeri, au ghidat banii spre instituții media, această canalizare a unei forme de corupere a democrației va avea un efect pervers major. Acum ei cred că, în cel mai rău caz, aceste instituții media își pierd credibilitatea. Nu-i mai ajută, dar nici nu li se pot opune cu succes. De fapt, pierderea mare va fi chiar pentru partidele care s-au complăcut într-un joc nefiresc. Un joc care agravează secretomania specifică tipului de regim din vremea președintelui Iohannis. Societatea e sub-informată (ca să folosesc un eufemism), dar asta face ca și semnalele pe care societatea vrea să le dea politicului sunt mai greu de interpretat. Canalul de comunicare e obstrucționat în ambele direcții, iar oamenii politici intră în anul electoral cu o înțelegere limitată a proceselor ce au loc în interiorul societății.
Cum poate un om politic să ofere o direcție unei societăți pe care nu o înțelege? La nivelul partidelor, dar și al aspiranților la postul prezidențial, această neînțelegere e manifestă și ne face să spunem că momentul electoral în sine e trăit de guvernanți în acest an nu ca o șansă de re-legitimare, ci ca o criză în sine. Criză de idei, de programe, de identitate politică. Criză evident de lideri, criză de strategie coerentă și deci de credibilitate: niciodată nu au existat mai multe scene mediatice, mai multe locuri de exprimare și multiplicare a unui discurs politic, dar niciodată sentimentul de inadecvare, sau chiar de vid politic, de lipsă de alternativă, nu a fost mai mare. Priviți aceste canale, de la televiziuni la site-urile prietene, trecând evident prin rețelele sociale: politicienii vorbesc aproape exclusiv despre ei înșiși. Și nu pentru că sunt toți narcisici, ci pentru că nu au altceva de spus.
Politica dintre alegeri a fost redusă la un mare bazar de mici orgolii personale. Dar bazarul e gol. Lipsesc cumpărătorii. Majoritatea sondajelor nu ne spun câți alegători au o preferință politică. PSD e mândru că are 30%, dar când te uiți mai bine are mai puțin de o treime din jumătatea celor intervievați, chiar dacă spre momentul electoral procentul celor care își exprimă o opțiune tinde să crească. Mulți dintre cei care declară că vor sigur să meargă la vot fac totuși parte din categoria celor care nu au încă o opțiune politică. Așteaptă ceva din partea partidelor, așteaptă poate o minune. Îl așteaptă pe Godot. Care nu vine, dar momentul electoral vine.
A fost totdeauna așa după 1989? Putem rapid identifica câteva etape. În anii 1990 rolul mass-media ca interfață politic/societate era cu mult mai important: impunea subiecte, promova unii lideri politici, descalifica alții. În 1990, 1992 și 1996 prezidențialele și parlamentarele sunt dominate de raportul frică de schimbare/speranța schimbării, dar dacă te uiți mai bine există programe și identități politice care se afirmă, care joacă un rol de mobilizare electorală.
După ce mistica politică a primei alternanțe s-a consumat, a urmat a doua etapă, în care putem vorbi despre o personalizare a politicii: dincolo de președintele-fondator Iliescu, lumea asculta cu interes discursul unor Isărescu (prim-ministru și candidat la prezidențiale 2000), Stolojan (candidat la prezidențial 2000, apoi președinte PNL și iar efemer candidat 2004), Adrian Năstase (prim-ministru președinte PSD, candidat 2004), Traian Băsescu (primar general, președinte PD, șef al statului), Călin Popescu Tăriceanu (prim-ministru președinte PNL), Crin Antonescu (președinte PNL, candidat 2009, șef al statului interimar, 2012). În mare, între 2000 și 2014 clasa politică se folosește de luptele simbolice și de o parte din actorii politici ai primului deceniu. Pe lângă alegeri, intrarea în UE e un factor de legitimare pentru toți actorii importanți. Personalizarea vieții politice e semnul devitalizării partidelor și al îndepărtării lor de societate, dar capacitățile oratorice ale actorilor politici citați mai sus au creat un decor politic acceptabil: există o viață politică, iar societatea are sau crede că are repere pentru a o înțelege.
Personalizarea era susținută de un eșafodaj simbolic-ideatic. Până și la sfârșitul acești perioade, o alianță anti-Băsescu, USL, simte nevoia să se legitimeze cu proiecte clar identificabile: schimbarea constituției, regionalizarea, în plan extern accente, deja, euro-sceptice. Totuși partidele fuseseră golite de conținut, dorința lor de a merge spre societate a rămas nulă, se bazau pe locomotive, apoi au fost decimate de lupta împotriva corupției: a devenit periculos să fi locomotivă.
Un fost șef operativ de serviciu secret a declarat mai târziu că politicienii veneau spre servicii. În lipsa partidelor, statul s-a gândit că se poate guverna singur. Oricum, fie ceva era putred în paradigma personalizării, fie electoratul pur și simplu s-a plictisit. Sau ambele. Iohannis e semnul spectaculos al dorinței de a depăși etapa personalizării. Eșecurile politice și morale ale președinților PSD Victor Ponta și Liviu Dragnea confirmă și ele intrarea în noua etapă. Militarizarea produsă în ”sillage-ul” combaterii corupției și a incapacității partidelor de a-și îndeplini funcțiile constituționale e una din explicații și caracteristici ale noii etape, dar nu singura. Victoriile lui Iohannis din 2014 și mai ales 2019 sunt rezultatul unei noi normalități a sistemului nostru politic: șeful statului înțelege că discursul politic nu mai e credibil, deci abdică de la rolul său de reper. Când încearcă să influențeze electoratul, la legislativele din 2016, eșecul e usturător. Arma discursului apare contra-productivă.
Vor semăna alegerile din 2024 cu cele din perioada de după 2012? Răspunsul la întrebarea aceasta depinde de strategiile partidelor, dar și de pulsiunile unui electorat a cărui dorință de schimbare e azi prea puțin luată în considerare. Întoarcerea la personalizare pare favorizată de faptul că, după 2004, e prima dată când prezidențialele și parlamentarele se organizează în aceeași perioadă. Totuși peisajul liderilor de partid nu încurajează această ipoteză. Premierul-președinte PSD, Ciolacu, în ciuda resurselor utilizate, nu decolează și mai ales are perspective să se erodeze. Președintele PNL Ciucă, e plauzibil exclusiv în paradigma unui pas înainte spre militarizare, președintele USR, Drulă, încă nu s-a lansat, iar ezitarea în sine riscă să-l transforme în perdant înainte de a se lansa. Cuplul dihotomic Simion-Șoșoacă își împarte electoratul și nu poate singur reprezenta o personalizare a scenei politice, mai degrabă sunt contra-exemple. Este adevărat că poziția lor în sondaje arată că a reapărut o semnificativă cerere pentru personalități politice percepute ca puternice, dar demersul și succesul relativ al celor doi se bazează mai ales pe un tip de discurs politic transgresiv, care polarizează votul de protest.
Tabloul actual nu ne incită să credem că va exista o re-personalizare, totuși există ipoteza apariției unor noi actori: AUR și chiar USR pot veni cu candidați din afara partidului, apoi există auto-promovarea lui Mircea Geoană, unii îl văd chiar drept candidat-salvator al PNL, azi nimic nu mai pare imposibil. În fine, rămâne Codruța Koveși, despre care se vorbește prea puțin, probabil pentru că mulți încă minimizează scorul potențial al AUR. Ori nemulțumirea socială ce AUR poate canaliza are o componentă propriu-zis politică, de contestare a clasei politice, ceea ce face ca ascensiunea AUR să nu poată fi limitată atacând demersul său ideologic, ci doar prezentând o alternativă, o altă variantă de canalizare a sentimentului anti-clasă politică. Sunt multe argumente împotriva fostului procuror șef DNA, dar rămâne un mit, și tentația e mare de a utiliza miturile, mai ales când nu ai alte resurse de identitate politică.
Deși ar exista motive serioase pentru o re-personalizare a luptei electorale, e posibil ca principalele partide să joace inerțial partitura 2024, o situație care va favoriza culoarul AUR, nu pentru că acesta ar avea lideri credibili, ci pentru că e singurul care are o strategie de mobilizare la nivel social. Alianța din jurul USR deja nu mai are timp pentru așa ceva și doar o locomotivă o poate lansa cu adevărat. PSD își pregătește deja o super-dominație la nivel local și nu-și închipuie că mai poate pierde încă patru ani de guvernare. PNL, aflăm din Libertatea, are altă grijă: cum să convingă PSD că e bine să facă liste comune. Greu de convins! Și semn că, în ciuda lansării de PNL a unui sondaj în care sunt la 20% (a se citi: așa vor să apară în acest moment), înțelegem că, deși nu mai au premierul, după 10 ani de Iohannis la alegerile succesive din 2024 au toate șansele să fie principala țintă a nemulțumirii populare.
