În Decembrie 1989, în România comunistă apăreau două ziare naționale. Scânteia era „organul central al PCR”, drept care conținea 100% propagandă. România liberă era mai comestibilă, în special grație rubricii de Mică publicitate (nu puțini erau cei care „citeau morții”, adică anunțurile mortuare) și rubricii de știri externe, deși ambele erau sever cenzurate: la anunțurile de publicitate regulile erau draconice – așa a apărut, între altele, enigamtica formulă „vând rochie de ocazie”, în loc de „rochie de mireasă” – iar știrile externe trebuiau să fie exclusiv negative din Vest și exclusiv pozitive din Est.
Scânteia avea și un „pui”, Scânteia tineretului, care trebuia să se asigure că propaganda pătrunde bine și în rândurile tinerilor, mai rebeli prin definiție.
În plus, apăreau ziare locale în capitalele de județ și câteva zeci de reviste, dintre care unele – Cinema, Știință și Tehnică, Magazin, Magazin istoric, Lumea – erau OK. În fine, anual se tipăreau câteva Alamanahuri de al căror conținut autorii lor n-aveau și nu au nici azi motive să se rușineze.
Pentru Scânteia, Scânteia tineretului, dar și altele, în funcție de presiunile locale, vânzarea se asigura prin abonamente. Ca și „munca patriotică”, abonamentele erau voluntar obligatorii. Totuși niciodată într-un număr pe placul autorităţilor, drept care un responsabil de la Sectorul 1 UTC a urlat odată la cei care nu asiguraseră destule abonamente: „Pentru că nu-i înnebuniți destul la cap!! Voi trebui să-i înnebuniți pe ei la cap cum vă-nnebunesc eu pe voi la cap pentru că alții mai de sus mă-nnebunesc pe mine la cap!”
Înnebunirea la cap pare o descreiere corectă a sistemului.
*
Un an mai târziu, în România erau înregistrate oficial trei mii cinci sute de publicații, specializate în cele mai variate domenii, de la politică – dominantă, desigur – și literatură, până la umor, servicii secrete, parapsihologie și poze deocheate.
Era o explozie ușor de înțeles după aproape o jumătate de secol de cenzură la sânge. Dacă nivelul de trai și piața fuseseră variabile, anii 1970 fiind peste perioada anterioară, în schimb deceniul următor trântind lespedea pe mormânt, în schimb cenzura a funcționat constant dur de-a lungul tuturor celor 45 de ani.
După Decembrie 1989, unele publicații și posturi de radio-tv au ținut să-și adauge „liber” la denumire (Tineretul liber, Televiziunea Română Liberă), în vreme ce altele și-au păstrat numele, căci ceea ce conta era conținutul, nu titlul. Dar covârșitoarea majoritate erau nou-apărute: Tinerama, NU, Contrapunct, Cațavencu, Mangafaua, Zig Zag, Expres, Expres Magazin… – ce vremuri!
Apetitul românilor pentru presa în sfârșit liberă era enorm! De la nou apărutele tarabe cu ziare puțini erau cei care, dimineața, cumpărau mai puțin de șase-șapte publicații! Principalele cotidiane, România liberă și Adevărul, vindeau fiecare câte un milion de exemplare zilnic, iar când au apărut Jurnalul național și Evenimentul zilei, vindeau tot așa! Un săptămânal ca Zig Zag se vindea în 300.000 de exemplare, drept care se trăgea în trei tipografii! Iar când redacția Lumea femeilor, care vindea 70.000 de bucăți, s-a rupt în două și una dintre jumătăți a scos Timpul femeilor în lumea bărbaților, fiecare dintre cele două vindea tot 70.000!
Spiritul presei acelor vremuri era definit de două dimensiuni. Pe prima a descris-o minunat Tia Șerbănescu atunci când a fost întrebată, în emisiunea Janei Gheorghiu, dacă România liberă este într-adevăr independentă, așa cum scrie pe frontispiciu. Întrebarea făcea aluzie, evident, la faptul că ziarul era anti-FSN și anti-Iliescu. Ziarista a răspuns: „România liberă este independentă, dar nu este indiferentă!”, spulberând astfel mitul că presa trebuie să fie „echidistantă”. Mit care, în paranteză fie spus, încearcă zilele astea să ridice din nou capul: să fim echidistanți între ruși și ucraineni! Pe bune!?
A doua dimensiune esențială a presei anilor 1990, o dimensiune care din păcate o diferențiază flagrant de presa de după 2000 și care este subiectul acestor rânduri, este că, dacă un jurnalist făcea o greșeală sau spunea o prostie sau publica un lucru insuficient verificat, era greșeala lui, comisă fără voie, și nu urmarea unui ordin venit de la conducerea publicației sau de la patronat.
Susțin, așadar, că, în covârșitoarea lor majoritate, jurnaliștii anilor 1990 erau onești, ceea ce nu mai e valabil azi.
În plus, provenind inevitabil din alte domenii – apariția a mii de publicații și zeci, apoi sute de posturi radio-tv n-avea cum să fie asigurată de cei care erau deja jurnaliști (nu vreau să discut acum cum era să fii jurnalist pe vremea comunismului) –, majoritatea ziariștilor de atunci aveau cel puțin cultura domeniului din care proveneau, dar de regulă chiar cultură generală, ceea ce nu mai e valabil azi.
Și de-ar fi (fost) doar atât!
Pe lângă severa înregimentare ierarhică, economică și politică a foarte multor ziariști, care au devenit simple păpuși, dispuse să facă orice (de pildă, să nu lase să vorbească un invitat!), pe lângă severa incultură care-i face să citească aberații de pe prompter fără să clipească, s-a mai petrecut ceva: presa a rămas fără bani.
Apetitul formidabil de lectură al anilor 1990 a fost sabotat de Internet. Câți oameni cunoașteți care mai cumpără măcar o publicație pe săptămână?
În același timp, a dispărut și interesul celor care – direct sau indirect, intervenind sau nu editorial – finanțau presa. Dacă pot să mă duc la TV să-mi susțin direct interesele, de ce-aș mai finanța un ziar?
Pe fondul acestor două fenomene, ca efect al lor, publicațiile s-au depopulat (marile ziare ale anilor 1990 au acum redacții de câteva persoane), au trecut pe net (deci și mai puțin personal necesar) și în final au dispărut de tot. Am lucrat sau am colaborat la vreo douăzeci de redacții – cotidian, săptămânal, lunar, agenție de știri, radio, TV. Majoritatea foștilor mei colegi – unii jurnaliști excepționali – nu mai sunt demult în presă. Publicitate, PR, poziții administrative la stat sau în privat, ONG-uri, firme de consultanţă, mici afaceri sau plecați în altă ţară.
Ce-a mai rămas?
Păi, ce se vede.